HomeRadio Vatican
Vatican Radio   
alte limbi  

     Home > Biserică >  2013-06-08 17:18:03
A+ A- Tipăreşte Pagina



Consideraţii omiletice la duminica a X-a de peste an (C): Fiul văduvei din Naim şi credinţa în înviere



(RV - 8 iunie 2013) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Participând la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie repetăm cu reînnoită însufleţire: „Moartea ta o vestim, Doamne, şi învierea ta o mărturisim până când vei veni”.
1. Realitatea morţii. Evanghelia duminicii despre învierea fiului văduvei din Naim este încă o pagină de lumină şi speranţă pe drumul vieţii. Ea conţine o chemare la a învinge frica de moarte care nelinişteşte şi roade lăuntric existenţa fiecărui om umbrind până şi bucuriile cele mai fireşti. În pofida formelor moderne de narcotizare precum plăceri, emoţii puternice, iluzii, superficialitate, îndreptarea atenţiei în altă parte, omul se cutremură în faţa destinului de moarte, în faţa limitei, a senzaţiei de şubrezenie pe care o simte ca ceva înnăscut. Deşi ştim bine că în această lume orice formă de viaţă se îndreaptă, încet sau repede, spre moarte, nu reuşim să ne obişnuim cu acest gând. Desigur, omul se poate elibera de atare obsesie dar cu mare greutate. Ajutoarele de tip psihologic nu sunt decisive iar resursele speranţei umane sunt limitate. În acest context ni se prezintă calea anevoioasă dar temeinică şi luminoasă a credinţei deschisă de anunţul pascal.

2. Biruinţa asupra morţii. În Cristos stăpânirea lui Dumnezeu asupra morţii se realizează pe deplin deoarece Fiul este „învierea şi viaţa”(Ioan 11,25). În această lumină trebuie înţeleasă şi pericopa evanghelică despre învierea fiului văduvei din Naim, propusă la Liturghia duminicală. Episodul este relatat doar de Sfântul Luca şi are loc în Galileea, la intrarea în satul Naim, situat la doar câţiva kilometri sud de Nazaret. Aici grupul de ucenici, care îl însoţea pe Isus pe drumurile Palestinei, întâlneşte un cortegiu de înmormântare. Compasiunea Mântuitorului pentru văduva care şi-a pierdut unicul fiu este imediată şi intensă. Textul spune că „văzând-o, Domnului i s-a făcut milă de ea”.
Citim în Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 7,11-17:
În acel timp, Isus se îndrepta spre o cetate numită Naim. Împreună cu el mergeau ucenicii şi o mare mulţime de oameni. Când s-a apropiat de poarta cetăţii, iată că era dus la mormânt un mort, fiul unic al unei mame, şi ea era văduvă şi multă lume din cetate o însoţea. Văzând-o, Domnului i s-a făcut milă de ea şi i-a zis: "Nu plânge!" Apoi s-a apropiat şi a atins năsălia. Cei care o duceau s-au oprit. Isus i-a zis: "Tinere, îţi poruncesc, scoală-te!" Atunci mortul s-a ridicat şi a început să vorbească, iar Isus l-a dat mamei sale. Toţi au fost cuprinşi de teamă şi au început să-l preamărească pe Dumnezeu, zicând: "Un mare profet s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a vizitat poporul său". Vestea acestui fapt s-a răspândit în toată Iudeea şi în ţinuturile învecinate.

3. Certitudinea credinţei. Isus este în centrul pericopei evanghelice dar şi al situaţiei dureroase nu numai pentru că este omul compasiunii şi iubirii, cel care vine în ajutorul oamenilor în durerile, în necazurile şi neliniştile lor. Isus este în centrul povestirii pentru că el este adevărata vizită, perfectă şi deplină, a lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor: nu o vizită „imperială” detaşată şi rece ci reală şi fraternă până la asumarea firii şi realităţii noastre. Isus este prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului cum cântase Zaharia: „Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentru că a vizitat şi răscumpărat pe poporul său” (Luca 1, 68). Şi pentru că Dumnezeu este viaţa prin excelenţă, Cristos, trecând prin carnea noastră mortală, aşează în noi germenul vieţii şi al învierii. Cristos, Fiul lui Dumnezeu, „învierea şi viaţa”, „vizitând” prin întruparea sa natura noastră umană, ne smulge din ghearele morţi şi ne duce în împărăţia vieţii şi a mântuirii. În acest sens este plauzibilă semnificaţia profundă a aclamaţiei şi atitudinii mulţimii: „Toţi au fost cuprinşi de teamă şi au început să-l preamărească pe Dumnezeu, zicând: "Un mare profet s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a vizitat poporul său".

Iată portretul omului credincios. De fapt atitudinea religioasă are două dimensiuni: teama care este adoraţie pentru transcendenţa lui Dumnezeu şi iubire care înseamnă glorificarea, preamărirea lui Dumnezeu. În faţa „vizitei lui Dumnezeu” în mijlocul nostru realizată prin Cristos Domnul, unica reacţie posibilă este credinţa, adeziunea cu bucurie.
De aceea, concluzia mulţimii care aclamă: „Dumnezeu a vizitat poporul său" este perspectiva justă, fundamentală nu numai pentru interpretarea acestei pericope evanghelice dar şi una din principalele chei de lectură a întregii Evanghelii (Luca 1,78) şi a întregii istorii creştine.

Dumnezeu ne-a vizitat. Aclamaţia că „în Isus Cristos Dumnezeu ne-a vizitat” ar trebui să răsune în mintea şi în inima noastră ca ceva constant, deoarece deşi suntem la distanţa de peste două mii de ani de timpul în care a trăit Isus, perioadă în care creştinătatea s-a extins, există semne evidente că în ea a slăbit această certitudine de bază a credinţei noastre. Secolele care s-au scurs, departe de a fi făcut să crească această siguranţă, au adăugat în mintea multor creştini straturi de incertitudini şi îndoieli datorită cărora vechea frescă a credinţei apare astăzi ofuscată.

4. Anul Credinţei. Mai mult, s-a vorbit despre o înaintare a „deşertificării” spirituale în ultimele decenii cu speranţa ca „Anul Credinţei” pe care îl trăim să fie „un pelerinaj în deşerturile lumii contemporane”. La deschiderea acestui timp de har, episcopul Romei exprima convingerea că „pornind de la experienţa acestui deşert, de la acest gol, putem să descoperim din nou bucuria de a crede, importanţa sa vitală pentru noi”; sublinia faptul că „în deşert se redescoperă valoarea a ceea ce este esenţial pentru a trăi” şi că în asemenea situaţii critice „este nevoie mai ales de persoane de credinţă care, cu însăşi viaţa lor, arată calea spre Ţara promisă şi astfel ţin trează speranţa”. Rezultatele benefice pentru omul întreg nu vor întârzia: „Credinţa trăită deschide inima la harul lui Dumnezeu care eliberează de pesimism” (Benedict XVI-lea, omilia de deschidere a Anului Credinţei din 11 octombrie 2012).

5. Împrospătarea credinţei. Anunţând oamenilor vestea cea bună, Isus a vorbit despre credinţă chiar de mai multe ori decât despre iubire. De aceea, este important pentru noi creştinii să lămurim bine ce înseamnă „credinţa”. Înainte de toate ea nu consistă în a crede în mod formal cuvintelor lui Isus aşa cum se acceptă formulele de matematică, de geometrie sau de chimie. Apostolul Iacob ne atrage atenţia că „şi diavolii cred astfel, şi se cutremură” (2,19). Credinţa creştină consistă în a întâlni cu umilinţă persoana lui Isus şi în a se încrede, a se bizui total pe el. Credinţa înseamnă a primi mesajul său, adevărurile pe care ni le-a adus în numele lui Dumnezeu şi a se abandona cu încredere în mâinile sale. Credinţă este a accepta să trăieşti aşa cum el a trăit, chiar când aceasta înseamnă să mergi împotriva curentului, cu mare trudă şi răbdare. Pe scurt, credinţa este o atitudine de fond ce implică întreaga noastră persoană şi care dă o orientare nouă vieţii noastre. Miezul credinţei creştine stă în încrederea şi abandonul în Dumnezeu.

6. Isus cere credinţă. Este adevărat că prin puterea dumnezeiască a lui Cristos orbii văd, surzii aud, şchiopii umblă, leproşii se curăţă. Însă Isus săvârşeşte aceste minuni, adevărate semne ale împărăţiei lui Dumnezeu între oameni, cerând celor care vor să le primească o altă minune, minunea credinţei. Doar, câteva exemple: „Credinţa ta te-a mântuit”, îi spune Isus femeii care, atingându-i doar haina, s-a vindecat (Marcu 5,33). Tatălui copilului epileptic Isus îi zice: „Toate sunt posibile pentru cel care crede” (Marcu 9,23). Iar orbului din Ierihon Isus i-a zis: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit” (Luca 18,42).

În comparaţie cu aceste vindecări extraordinare, minunea povestită în pericopa evanghelică pentru Liturghia acestei duminici, este diferită. Mai întâi pentru faptul că nimeni nu o cere, iar apoi pentru că Isus nu solicită credinţa celui care beneficiază de un atare miracol. Minunea învierii fiului văduvei din Naim este iniţiativa spontană a lui Isus ce izvorăşte direct din inima sa „plină de bunătate şi de mare milă”. Văzând-o pe văduva din Naim, Domnului i s-a făcut milă de ea şi i-a zis: „Nu plânge!”

7. Model de povestire pascală. Încă ceva. Reflecţia noastră trebuie să urmărească în primul rând intenţia evanghelistului care scrie în perspectiva morţii şi învierii lui Isus. Observăm mai întâi că este prima dată când Luca vorbind despre Isus foloseşte cuvântul „Domn”. Este titlul pe care evreii, cum se ştie, îl rezervau maiestăţii atotputernice a lui Dumnezeu, stăpânitorul lumii; este şi titlul pe care Biserica în Sfintele Scripturi şi în celebrările liturgice îl dă celui care a înviat din morţi şi este pentru oameni „învierea şi viaţa” (Ioan 11,25). Asta înseamnă că minunea care vine din duioşia inimii lui Isus este săvârşită de Fiul lui Dumnezeu, care curând va fi pironit pe o cruce şi o va vedea pe mama sa suferind alături de el, dar care este Domnul cel Înviat. În învierea sa, Isus s-a revelat pe deplin Dumnezeu adevărat şi om adevărat.

Naraţiunea este alcătuită din elemente pascale uşor de identificat. Astfel despre tânăr se spune textual „că era dus la mormânt un mort fiul unic al unei mame, şi ea era văduvă”; că mulţimea o însoţea pe mama în lacrimi; minunea se petrece aproape „de poarta cetăţii”, iar Calvarul şi mormântul lui Isus erau la porţile Ierusalimului; dar mai ales cuvintele pe care Isus le spune atingând năsălia: "Tinere, îţi poruncesc, scoală-te!" şi în care cuvântul grec –εγέρθητι, este verbul utilizat de evanghelişti în povestirea învierii. Pascală este şi fraza aparent neutrală „Atunci mortul s-a ridicat şi a început să vorbească, iar Isus l-a dat mamei sale” (7,15), în care poate fi întrevăzut Isus care, ridicat de mâna atotputernică a lui Dumnezeu, este restituit mamei sale Maria şi Bisericii, care erau în lacrimi pentru el.

Deci întreaga povestire despre învierea fiului văduvei din Naim a fost scrisă într-o optică pascală, inclusiv ultima parte a aclamaţiei prin care se recunoaşte că în Isus înviat din morţi „Dumnezeu a vizitat poporul său”. Învierea este ţinta vieţii lui Isus pe pământ şi punctul de plecare al credinţei creştinilor. După această „vizită a lui Dumnezeu”, cea mai importantă din istorie, s-a deschis pentru fiecare om trecerea la împărăţia veşnică a lui Dumnezeu.

Anunţul pascal creştin trebuie de aceea să răsune în inimile noastre ca izvor de încredere şi de aşteptare: „Deoarece nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor, nici nu vei îngădui ca sfântul tău să vadă putrezirea. Tu îmi vei arăta cărarea vieţii: în faţa ta sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice la dreapta ta” (Ps 15/16, 10-11)

(RV - A. Lucaci, material omiletic redactat sâmbătă 8 iunie 2013)

Aici serviciul audio: RealAudioMP3





Trimiteți






Cine suntem Orar programe Scrie redactiei Productie RV Linkuri Alte limbi Sfântul Scaun Cetatea Vaticanului Celebrari liturgice ale Papei
Conţinutul acestui site este protejat de Copyright ©. Webmaster / Referinţe / Condiţii legale / Pentru publicitate