HomeRadio Vatican
Vatican Radio   
alte limbi  

     Home > Biserică >  2013-06-15 17:12:44
A+ A- Tipăreşte Pagina



Consideraţii omiletice la Duminica a XI-a de peste an (C): Isus, fariseul şi păcătoasa



(RV – 15 iunie 2013) E Ziua Domnului. "Ascultă-mă, Doamne, eu strig către tine. Tu eşti ajutorul meu, nu mă respinge. Nu mă părăsi, Dumnezeule, mântuitorul meu!" (Ps 26/27, 7.9).
1. Cântarea de intrare. Liturghia acestei duminici se deschide cu o rugăciune de încredere în Dumnezeu pentru ceasul în care orice nădejde omenească ne părăseşte. Ruga psalmistului se adânceşte treptat devenind căutare şi dorinţă nestăvilită după Dumnezeu. Prezenţa Domnului se descoperă în templu prin aducere de jertfă, prin rugăciune, implorare şi meditarea legii. Dacă această căutare devine exigenţă de viaţă, atunci Dumnezeu nu va fi oare prezent alături de slujitorul său cel mai părăsit şi mai contestat?

2. Liturghia, memorialul morţii şi învierii Domnului. La sfânta şi dumnezeiasca Liturghie se actualizează pentru noi moartea şi învierea Domnului, adevăratul slujitor al lui Dumnezeu. Isus, urmărit şi contrastat tot timpul de mai marii poporului său, îşi încheie viaţa pământească în afara cetăţii, atârnat pe lemnul supliciului între cer şi pământ, fiind părăsit şi de prietenii cei mai apropiaţi. Mărturisim totodată credinţa în fidelitatea lui Dumnezeu care „nu l-a lăsat pe sfântul său să vadă putrezirea”, şi „aducem ca o veste bună promisiunea făcută părinţilor noştri pe care Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copii lor, înviindu-l pe Isus din morţi” (Cf Fap 13,32-33).
Pe de altă parte, noi creştinii ştim bine cu Apostolul Neamurilor că „omul devine drept înaintea lui Dumnezeu nu prin împlinirea legii, ci numai prin credinţa în Isus Cristos (Gal 2,16). Ştim că „ori de câte ori se celebrează pe altar jertfa Crucii, în care Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit, se împlineşte opera răscumpărării noastre (Con. Vat. II, Lumen Gentium 3).

3. De la „crimă şi pedeapsă” la „crimă şi iertare”. De când în 1866 a devenit titlul capodoperei scriitorului rus F. M. Dostoievski, „crimă şi pedeapsă” este un binom ce stă la baza interpretării pe care unii o dau lucrării lui Dumnezeu şi care domină viziunea istoriei susţinută de alţii sau alimentează speranţa celor care aşteaptă împărăţia perfectă viitoare.

Criteriul retribuţiei potrivit căruia delict şi pedeapsă, păcat şi sancţiune se cheamă reciproc, constituie o dogmă fundamentală pentru etica Vechiului Testament. Potrivit omului biblic suferinţa fizică se naşte dintr-un păcat. Renumită în acest sens este întrebarea ucenicilor pusă lui Isus în faţa orbului din naştere: „Rabbi, cine a păcătuit, că s-a născut orb, el sau părinţii lui”. Răspunsul lui Isus este surprinzător şi clar: „N-a păcătuit nici el, nici părinţii lui, ci (este astfel) ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (In 9,2-3).

Este adevărat că în Biblie binomul crimă-pedeapsă este adesea prezent şi declarat, însă tot atât de adevărat este că filonul continuu al Bibliei are şi scopul de a arăta depăşirea acestui raport. De aceea, s-ar putea găsi în mod ideal pentru revelaţia divină un nou titlu: „crimă şi iertare”. Spre acest mesaj converg lecturile biblice propuse de Liturghia acestei duminici.

4. Tu eşti omul acela…Am păcătuit împotriva Domnului. Începem cu renumitul episod despre regele David care după căderea în păcat este mustrat cu severitate de profetul Natan. Tabloul este zugrăvit în prima lectură luată din cartea a doua a lui Samuel sau a doua a Regilor, 12.
Profetul Natan denunţă fără nici o teamă reverenţioasă faţă de suveran delictul de care s-a mânjit cel care era mare rege peste Israel. Privirea profetului condus de Dumnezeu pătrunde şi scrutează adâncurile conştiinţei văzând sub mantia regească a lui David trăsăturile unui criminal împovărat de păcatul adulterului său cu Batşeba şi de delictul asasinării soţului ei, Urie, hititul. Peste toate acestea se aşterne vălul ipocriziei. Istoria acestor nelegiuiri este povestită în paginile ce preced textul duminical.

Este vorba de parabola acelui om sărman care nu avea decât o singură oiţă, dar pe care un demnitar lipsit de scrupule i-a răpit-o pentru a pregăti din ea o masă pentru oaspeţi, cruţându-şi turmele. Neştiind că în centrul parabolei se află el însuşi, David strigase cuprins de indignare în faţa acelei nedreptăţi odioase şi de neimaginat. Dar reproşul „Tu eşti omul acela!” (2Sam 12,7) pe care profetul i-l aruncă suveranului intangibil, îl trezeşte pe acesta la realitate; face ca verdictul să cadă asupra lui David fără a se putea sustrage sentinţei pe care el însuşi o dăduse.

La acest punct, cuvintele profetului se schimbă într-un oracol explicit de condamnare. Denunţarea este netă şi întrece orice falsă pudoare sau reticenţă servilă, cu care cei mai mulţi obişnuiesc să menajeze aroganţa celor mari: „Tu l-ai omorât cu sabia pe Urie, hititul, pe femeia lui ţi-ai luat-o de soţie; cu sabia amoniţilor l-ai făcut să piară”, făcând să fie trimis în prima linie a frontului (2Sam 12,9).

Condamnarea divină este formulată potrivit principiului retribuţiei „crimă şi pedeapsă” exprimat limpede în legea talionului: „Cu sabia amoniţilor l-ai făcut să piară. De azi înainte, sabia nu va înceta a-ţi lovi casa, pentru a te pedepsi” (2Sam 12,10).

Dar nu acesta este ultimul cuvânt al lui Dumnezeu. Legea dură a dreptăţii poate fi satisfăcută prin convertire şi iubire. În fapt, regele David, adus la realitatea şi adevărul omului păcătos, care era, despuiat de orice apărare garantată de orgoliul propriu şi de demnitatea rangului, se deschide total lui Dumnezeu, mărturisindu-şi cu sinceritate propriul păcat: Am păcătuit împotriva Domnului".

Şi ştim că aceste puţine cuvinte au devenit, potrivit tradiţiei biblice, acea mare rugăciune de pocăinţă care este psalmul 50/51: Miserere mei Domine…”Miluieşte-mă, Dumnezeule, după marea milă a ta!” Şi Dumnezeu prin gura profetului său, Natan, pronunţă dezlegarea potrivit noului binom „crimă şi iertare”: "Domnul ţi-a iertat păcatul; tu nu vei muri" (2Sam 12,13).

5. Cântarea îndurării lui Dumnezeu. Dar este mai ales Luca evanghelistul care cântă milostivirea lui Dumnezeu. El scoate în evidenţă puterea pe care se sprijină speranţa şi bucuria creştinului.
Citim în Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 7,36-50 (forma scurtă): În acel timp, unul dintre farisei l-a invitat pe Isus la masă. Isus a intrat la el şi s-a aşezat la masă. O femeie păcătoasă care locuia în cetate, aflând că Isus stă la masă în casa fariseului, a venit cu un vas de alabastru plin cu ulei parfumat. Plângând, stătea în spate, la picioarele lui. A început să-i ude picioarele cu lacrimi, le ştergea cu părul capului ei, îi săruta picioarele şi le ungea cu miresme. Văzând aceasta, fariseul care îl invitase pe Isus îşi zicea în sine: "Dacă acest om ar fi cu adevărat un profet, ar şti cine şi ce fel de femeie este aceea care îl atinge; ar şti că este o păcătoasă". Atunci Isus i s-a adresat spunându-i: "Simon, aş vrea să-ţi spun ceva". El a răspuns: "Spune, Învăţătorule!" Isus a reluat: "Un creditor avea doi datornici: unul îi datora cinci sute de dinari, celălalt cincizeci. Cum nici unul nici celălalt nu avea cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Care dintre ei îl va iubi mai mult?" Simon i-a răspuns: "Presupun că acela căruia i-a iertat mai mult". Isus i-a spus: "Ai dreptate!" Apoi s-a întors către femeie, spunându-i lui Simon: "Vezi această femeie? Am intrat la tine şi tu nu mi-ai turnat apă pe picioare, iar ea le-a udat cu lacrimile ei şi le-a şters cu părul ei. Tu nu mi-ai dat o sărutare în semn de salut, iar ea, de când am intrat, n-a încetat să-mi sărute picioarele. Tu nu mi-ai turnat ulei parfumat pe cap, iar ea mi-a turnat parfum preţios pe picioare. 47 Îţi spun: i s-au iertat multe păcate, pentru că iubeşte mult. Cel căruia i se iartă puţin, puţin iubeşte". Apoi s-a adresat femeii: "Ţi s-au iertat păcatele!" Atunci toţi invitaţii au început să spună: "Cine este acest om, că iartă şi păcatele?" Isus însă i-a spus femeii: "Credinţa ta te-a salvat. Mergi în pace!"

Este cuvântul Domnului.
Fragmentul evanghelic despre femeia păcătoasă care îşi recunoaşte cu smerenie starea vieţii sale, constituie în sine o celebrare plină de lumină a iertării oferite de Cristos celui care crede în el, ştie să iubească şi să arunce în focul iubirii curate trecutul de mizerie lăuntrică. Pe de altă parte atitudinea omului plin de sine, cea a fariseului care l-a invitat pe Isus la masă, reprezintă făţărnicia blocată de rigiditatea legală. În asemenea situaţie, Isus trebuie să înfrunte un caz similar cu cel al lui David. Este situaţia celui care se crede sănătos dar este bolnav, se consideră drept, dar este păcătos, crede că vede dar este orb. Isus îl readuce la realitate, la adevărul despre starea vieţii. Procedează după stilul său folosind limbajul concret al vieţii de toate zilele. „Simon, aş vrea să-ţi spun ceva” – îi zice Isus fariseului. Şi Domnul povesteşte parabola despre doi datornici: primul este simbolul acelei femei conştiente de darul iertării şi de aceea plină de recunoştinţă iubitoare; al doilea, îl reprezintă pe fariseu, care convins de superioritatea meritelor sale în comparaţie cu păcatele proprii, se mărgineşte la o gratitudine formală şi rece faţă de Dumnezeu. Atunci Isus îi reproşează lipsa de sensibilitate în a judeca superficial şi condamna pe alţii, incapabil să-şi vadă lipsurile sale. Procedând astfel, Isus îi descoperă fariseului necesitatea de a cere iertare şi de a-şi lărgi inima.

6. La masă cu fariseii. Lui Isus i se reproşa că încalcă legea şi mănâncă împreună cu păcătoşii. Însă nu este extraordinar nici faptul că un fariseu îl invită pe Isus la prânz. Evanghelia atestă că acest lucru s-a întâmplat şi altădată (Lc 11,37; 14,1). A invita la masă o persoană nu era în Orientul antic o mare problemă, cum pare să fi devenit în lumea modernă condusă de calcule, interes şi profit.

Invitaţia este un semn că Isus devenise cunoscut şi toată lumea vorbea despre el, deşi învăţătura sa nu era în total acord cu cea a fariseilor. Cel care l-a invitat spera poate să descopere, în timpul unei conversaţii relaxate, punctul slab al acelui om, prea tânăr şi prea sigur de sine în afirmaţii şi comportament. Un lucru este cert, şi anume că fariseul care-l invitase pe Isus, deşi îl numeşte „maestru”, nu pare să fie animat de sentimente de prietenie sau de respect faţă de predicatorul itinerant. În fapt, nu l-a primit în casa sa dându-i sărutare potrivit uzanţei, nu a poruncit servitorilor să-i spele şi să-i parfumeze, picioarele, aşa cum se făcea cu oaspeţii de onoare. Şi Isus va remarca aceasta în timpul prânzului.

7. Jocul contrastelor. Cu riscul de a ne repeta, revenim într-o altă optică. Există în pericopa evanghelică propusă de Luca 7,36-8,3, la fel ca în tablourile pictorului italian Caravaggio (Michelangelo Merisi, 1571-1610), două secţiuni bine distincte, una întunecată, alta luminoasă. În zona întunecată este fariseul, în cea luminoasă se află Isus şi, alături de el, păcătoasa răscumpărată, cu faţa scăldată de lacrimi.

Tehnica clarobscurului pin sugerarea contrastantă a luminii, umbrelor şi a întunericului este aplicată de evanghelistul Luca în multe dintre parabolele lui Isus: fariseul şi vameşul în rugăciune (18,9-14), cei doi fii ai tatălui milostiv (15,11-32), bogatul şi Lazăr cel sărac (16,19-31), preotul, levitul şi bunul samaritean (10,25-37) şi episoadele: Marta şi Maria, surorile lui Lazăr (10,38-42) cei doi tâlhari răstigniţi alături de Isus (23,39-43).

În jocul contrastelor se animă şi scena cu cele trei personaje prezente în evanghelia zilei: fariseul îl invită mai întâi pe Isus la prânz şi apoi nu-l primeşte cu respect. Isus se aşează liniştit la masă; femeia intră în sală şi, stând la picioarele Domnului, îl cinsteşte cu săruturi şi lacrimi; fariseul pare cuprins de indignare, dar Isus îi spune printr-o parabolă ceea ce era esenţial şi pentru el: „Şi tu, deşi în mod diferit, este vinovat înaintea lui Dumnezeu”.

Ce concluzie mai bună putea avea acest fragment decât cuvintele spuse de Isus femeii: „Credinţa ta te-a mântuit: mergi în pace” (Lc 7,50), şi, mai mult încă, cele adresate fariseului: „Îţi spun: (acestei femei) i s-au iertat multe păcate, pentru că iubeşte mult. Cel căruia i se iartă puţin, puţin iubeşte" (Lc 7,47). Acesta este cel mai incredibil dintre paradoxuri: păcatele, aşa-zise de dragoste, sunt iertate în virtutea dragostei, a adevăratei iubiri.

8. Credinţă şi iubire. Este aproape inutil să ne întrebăm cine era acea femeie. Nu este în mod cert Maria, sora lui Lazăr şi a Martei (In 12,1-3), şi probabil nici Maria din Magdala (Lc 8,2). Unii exegeţi sunt de părere că femeia din episodul evanghelic, care îi mulţumeşte în felul ei lui Isus, era o prostituată care şi-a schimbat viaţa. Probabil este prostituata pe care Isus a salvat-o de la moarte, cum reiese dintr-un alt pasaj evanghelic (In 8,1-11). În acea ocazie femeia fusese atinsă de har. Dar nu ajunsese încă la o convertire completă. O face acum, şi Isus îi zice: „Credinţa ta te-a salvat”.

Ne putem gândi, pe bună dreptate, că nu a fost salvată o dată pentru totdeauna: că va trebui să lupte cu trecutul ei; că schimbarea, convertirea ei va fi oscilantă, o perioadă de timp, şi că va mai avea nevoie să mediteze asupra iertării lui Isus pentru a putea trage tot rodul din ea. Este ceea ce ni se întâmplă şi nouă.
Însă, referitor la identitatea femeii, evanghelistul Luca o lasă în anonimat pentru a face din ea un simbol al omenirii păcătoase, al oamenilor din toate timpurile. Isus zice şi fiecăruia dintre noi când recunoaştem propria vină şi implorăm îndurarea sa: "Credinţa ta te-a salvat. Mergi în pace!"
Prin această frază este rezolvată întrebarea ce străbate întreaga pericopă evanghelică: „Este iubirea sau credinţa cea care salvează?” Deoarece Isus i-a spus fariseului: „Cel căruia i se iartă puţin, puţin iubeşte" (Lc 7,47), s-ar putea conclude că la începutul convertirii şi iertării femeii se află iubirea. Specialiştii susţin că la începutul convertirii unui om este întotdeauna credinţa în Dumnezeu şi certitudinea iertării sale. Iubirea poate doar să însoţească credinţa şi să arate cât este ea de mare.

Armonizând temele credinţei şi iubirii prezente în fragmentul evanghelic, putem pune în gura lui Isus această frază ce rezumă gândirea sa: „Femeia păcătoasă a regretat profund trecutul ei, s-a căit de viaţa dezordonată pentru că a avut darul credinţei în mine şi de aceea i-au fost iertate păcatele; şi faptul că s-a căit cu adevărat îl atestă cu semnele de iubire prin care îşi exprimă aducerea de mulţumire! Iar Isus este iubirea care iartă şi care salvează.

Şi fariseul? Luca nu mai vorbeşte despre el: deoarece se crede drept şi îi consideră păcătoşi pe toţi ceilalţi oameni (Lc 18,9), fariseul iese din scenă, aşa cum este, plin de sine.

9. Isus, fariseul, noi şi păcătoasa. „N.N., aş vrea să-ţi spun ceva”, ne zice şi nouă Isus zilnic şi chiar de mai multe ori pe zi. Să-l ascultăm cu atenţie. Vom înţelege şi noi, asemenea femeii păcătoase, ce înseamnă binomul „crimă şi iertare”, recunoaşterea păcatului şi primirea iertării paterne. Acesta este ritmul, acestea sunt mişcările întoarcerii noastre la Dumnezeu cu inimă sinceră pătrunsă de căinţă.

Comentează scriitorul francez François Charles Mauriac (1885-1970): „Între Mielul lui Dumnezeu şi mizeria umană nu există prăpastie pe care îndurarea divină să nu o poată umple”, căci Dumnezeu este iertare şi se descoperă oamenilor iertând; dacă nu ar fi aşa, oamenii ar înceta curând să mai existe, abandonaţi exigenţelor inexorabile ale dreptăţii divine.

Minunatul psalm 129/130, cunoscut în versiunea latină cu numele „De profundis”, „Dintru adâncuri strig către tine, Doamne” este un adevărat imn dedicat iertării divine. Este cântat la oficiul liturgic pentru cei morţi, dar este şi mai potrivit pentru situaţiile în care omul se afundă în mlaştina păcatului sau se zbate în nisipurile mişcătoare ale vieţii din care nu-l poate scoate decât mâna lui Dumnezeu: „De vei ţine seama de fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va putea să stea în faţa ta?”

Aşadar, de la „crimă şi pedeapsă” la „crimă şi iertare” prin Cristos încrezători fiecare cu apostolul Paul că „această viaţă, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine” (Gal 2,20).

Iată, vestea cea bună: „În aceasta stă iubirea, nu în faptul că noi l-am fi iubit pe Dumnezeu, ci (în aceea) că el ne-a iubit şi l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1In 4,10). Căci „Dumnezeu îşi arată dragostea lui faţă de noi prin aceea că, pe când noi eram păcătoşi, Cristos a murit pentru noi” (Rom 5,8).

Refrenul psalmului cântat după prima lectură, să devină pentru toţi o rugăciune neîncetată a inimii: „Dă-mi, Doamne, bucuria unei inimi curate”, căci bucuria ta este puterea noastră.
Astfel vom trăi cum se cuvine menirea Zilei Domnului pe drumul vieţii pământeşti cu speranţa că vom putea intra odată în bucuria Paştelui veşnic.

(RV – A. Lucaci, material omiletic din 24 iunie 1995, revăzut sâmbătă 15 iunie 2013).

Aici serviciul audio: RealAudioMP3




Trimiteți






Cine suntem Orar programe Scrie redactiei Productie RV Linkuri Alte limbi Sfântul Scaun Cetatea Vaticanului Celebrari liturgice ale Papei
Conţinutul acestui site este protejat de Copyright ©. Webmaster / Referinţe / Condiţii legale / Pentru publicitate