HomeRadio Vatican
Vatican Radio   
alte limbi  

     Home > Biserică >  2013-06-22 16:50:46
A+ A- Tipăreşte Pagina



Consideraţii omiletice la Duminica a XII-a de peste an (C): Vor privi la Cristos, cel pe care l-au străpuns



(RV – 22 iunie 2013) E Ziua Domnului, duminica din perioada solstiţiului de vară, ce marchează începutul verii astronomice în emisfera nordică. Astrul zilei se înalţă pe cer mai luminos ca oricând în timpul anului iar lungimea zilelor dă impresia unei dilatări a timpului. La amiază razele sale cad aproape perpendicular deasupra noastră încât din umbra omului, în mers sau stând pe loc, nu rămâne decât un punct pe care-l poartă cu sine fără să-l poată vedea. Apogeul luminii cosmice, s-ar putea spune că este şi momentul de maximă reculegere interioară şi introspecţie.

1. Reflecţii sugerate de solstiţiul de vară. Fenomenele legate de solstiţiul de vară oferă prilejul unor consideraţii utile pe plan spiritual vizând celebrarea duminicii. Lăsând la o parte lumea umbrelor, creştinul se reculege în sine, se adună, priveşte în adâncul sufletului, îşi analizează gândurile spre a înţelege sensul trudei de fiecare zi şi menirea vieţii pe pământ. Se duce la umbra bisericii şi împreună cu tovarăşii de drum, îl preamăreşte pe Dumnezeu Tatăl prin Isus Cristos Fiul său, în Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă Dătătorul.
Duminica, prima zi a săptămânii aminteşte prima creaţie, încetarea lucrului şi odihna lui Dumnezeu; fiind a opta zi, urmând după sabat, semnifică noua creaţie înfăptuită de Învierea Domnului (CBC, 2174). De aceea, sărbătoarea săptămânală a Paştelui apare luminată de misterul învierii lui Isus, soarele dreptăţii şi lumina care luminează tot omul.
Au remarcat aceasta creştinii încă de la începuturile Bisericii. Scrie Sfântul Iustin, filozoful martir din secolul al II-lea Noi ne adunăm cu toţii în ziua soarelui, pentru că este prima zi în care Dumnezeu scoţând din întuneric materia, a creat lumea şi pentru că, tot în această zi, Isus Cristos, Mântuitorul nostru a înviat din morţi” (Sf. Iustin Apol. 1, 67).

Câteva secole mai târziu, Sfântul Augustin, după multă căutare şi zbucium sufletesc, aflând rostul vieţii, îşi începe renumita carte a Confesiunilor astfel: Mare eşti tu, Doamne, şi preavrednic de laudă: mare este puterea ta şi înţelepciunea ta e nemăsurată; iar omul, părticică a zidirii tale, pretinde să te laude, tocmai el care, înveşmântat în firea-i muritoare, poartă în sine mărturia păcatului său şi mărturia că Tu le stai împotrivă celor mândri. Cu toate acestea, omul, părticică a zidirii tale, vrea să te laude. Tu însuţi îl îndemni la aceasta, făcându-l să-şi afle desfătarea în lauda ta, căci pentru tine ne-ai creat şi neliniştită e inima noastră până ce nu-şi află odihna în tine (Conf 1,1,1).

2. Setea omului de Dumnezeu. În aceeaşi perspectivă psalmul 62/63 care formează cântarea de răspuns la lectura profetului, reprezintă rugăciunea de dimineaţă a omului însetat de Dumnezeu. Psalmistul descrie năzuinţa omului spre Dumnezeu şi rugăciunea ca „dorinţă” imperioasă, ca „sete” fizică şi spirituală în care sunt implicate sufletul, trupul, existenţa, istoria şi speranţa. Năzuinţă spre Domnul este ca foamea şi setea, o necesitate primară, dorinţă instinctivă, elementară, cvasi animală a fiinţei umane. Aşa cum pământul uscat are nevoie de apă, la fel credinciosul strigă după Dumnezeu pentru a fi viu, mai mult, pur şi simplu pentru a exista. Potrivit tipologiei apei vii (Ieremia 2,13), Dumnezeu devine apă ce răcoreşte şi fecundează deşertul istoriei umane.

În acest sens, abia trezit din somn, creştinul dă la o parte lucrările întunericului şi îmbracă hainele luminii: Dumnezeule, tu eşti Dumnezeul meu, pe tine te caut dis de dimineaţă. Sufletul meu este însetat de tine, pe tine te doreşte trupul meu, ca un pământ pustiu, uscat şi fără apă. Şi văzându-se ca şi ajuns în casa Domnului continuă rugăciunea cu şi mai mare însufleţire în imagini de mare frumuseţe: Mi-a fost dat să te văd în sanctuarul tău, să văd puterea şi măreţia ta. Bunătatea ta preţuieşte mai mult decât viaţa, de aceea buzele mele te laudă. Te voi binecuvânta toată viaţa mea şi voi ridica mâinile mele invocând numele tău. Ca şi cum m-aş sătura cu mâncăruri alese, aşa se desfată buzele mele, când gura mea te laudă. Tu eşti ajutorul meu,la umbra aripilor tale tresalt de bucurie.

Sfântul Augustin consideră că acest psalm „este rugăciunea Domnului nostru Isus Cristos, a Capului şi mădularelor. Dacă el este capul, noi suntem mădularele: toată Biserica sa răspândită pe pământ formează trupul său”. Găsim în acest psalm simţămintele cele mai potrivite cu care să mergem înaintea Domnului în ziua închinată cinstirii lui. Identificăm în această compoziţie lirică firul spiritual al rugăciunii adevărate, al înălţării minţii şi inimii către Domnul.

3. Potolirea setei preamărind pe Dumnezeu. A fi însetat de Dumnezeu şi a-şi găsi odihna sufletului şi bucuria inimii în preamărirea lui Dumnezeu este ceva ceresc. Este lucrarea continuă a îngerilor şi sfinţilor din cer pentru toată veşnicia. La aceasta tinde întreaga existenţă a omului. Dar notăm bine: deprinderea comuniunii cu Dumnezeu, antrenamentul se face în zilele vieţii pământeşti.
Ascultând cuvintele Scripturii mintea şi inima se deschid spre lucrurile de sus, aflând odihna activă în Dumnezeul cel veşnic, viu şi adevărat.
Pentru nou creştinii, preamărirea lui Dumnezeu în ziua închinată lui, prima dintre toate zilele, prima dintre toate sărbătorile, ziua Domnului (He kyriake heméra, dies dominica), “duminica”, înseamnă în primul rând participarea activă la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie unde se celebrează misterul morţii şi învierii lui Isus prin care a răsărit pentru noi soarele mântuirii.

„V-am numit prieteni”, le-a spus Isus într-o zi ucenicilor, „deoarece v-am făcut să cunoaşteţi tot ceea ce am auzit de la Tatăl”. Sunt destăinuiri confidenţiale într-un climat de încredere creat de harul prieteniei sincere. Discipolilor de atunci şi celor care de-a lungul veacurilor cred în el prin cuvântul lor, Isus continuă să le descopere prin Duhul iubirii sale, tainele împărăţiei lui Dumnezeu.

4. De la „cine spuneţi că sunt eu?” la „cine sunteţi voi?”. A şti cine este Isus cu adevărat, este un răspuns personal pe care trebuie să-l dea fiecare generaţie, şi nimeni nu poate evita întrebarea. Răspunsul fiecăruia dintre noi se maturizează pe parcursul întregii vieţi.

Provocându-ne să cunoaştem identitatea sa, cine este el, Isus ne face totodată să înţelegem cine suntem noi, identitatea noastră de creştini, ce înseamnă a fi ucenici ai săi chemaţi să păşească pe urmele sale spre a putea lua parte la ospăţul veşnic al lui Dumnezeu.

Identitatea lui Isus a fost întrevăzută de profetul Zaharia, prezent în prima lectură a acestei Liturghii duminicale (Zah 12,10-11a), şi mărturisită de apostolul Petru în urma unul sondaj de opinie făcut de Isus înainte de a păşi hotărât pe drumul crucii. „Dar viu cine spuneţi că sunt?” Atunci, răspunzând, Petru i-a zis: „Cristosul lui Dumnezeu!”, adică unsul lui Dumnezeu, Mesia (Luca 9, 20). Imediat, în continuarea pericopei evanghelice duminicale, Isus face o precizare importantă menită să completeze răspunsul lui Petru şi să prevină aşteptarea unui Mesia în sens politic. Continuă evanghelistul Luca: „Atunci el le-a interzis cu stricteţe să spună aceasta cuiva, zicând: Fiul Omului va avea mult de suferit: el va fi respins de bătrâni, de arhierei şi de cărturari, va fi ucis, dar a treia zi va învia (9,21-22).

Dependent de răspunsul pe care îl dăm fiecare la întrebarea lui Isus „Dar voi, cine ziceţi că sunt eu?”, Isus ne face să înţelegem ce înseamnă a fi creştini. Un răspuns îl dă apostolul Paul în Scrisoarea către Galateni 3,26-29, azi lectura a doua: Prin credinţa în Cristos Isus, voi toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu. Căci toţi cei care v-aţi unit cu Cristos prin Botez, v-aţi îmbrăcat în Cristos. Nu mai este deosebire între iudeu şi păgân, între sclav şi om liber, între bărbat şi femeie, pentru că voi toţi sunteţi una în Cristos Isus. Dacă îi aparţineţi lui Cristos, voi sunteţi urmaşii lui Abraham şi deci moştenitori ai promisiunii.

Aşa cum s-a spus, răspunsul la întrebarea „cine este Isus” luminează misterul omului cu implicaţiile concrete în viaţa zilnică, decisive pentru proiectul de viaţă al fiecăruia. Acest plan este trasat în mod liber împreună cu acela care a spus „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (In 14,6) şi care ne spune clar tuturor: "Cine vrea să vină după mine să renunţe la el însuşi, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze; căci cel care vrea să-şi salveze viaţa o va pierde, însă cel care îşi va pierde viaţa pentru mine o va salva" (Lc 9,24).

Sunt mesaje ce pot fi captate doar cu dispoziţiile interioare ale psalmistului. Numai cel care caută faţa lui Dumnezeu, doar cei însetaţi de el şi de cuvântul său, ajung să înţeleagă că spunând „Isus este Mesia lui Dumnezeu”, adică Cristos, nu pronunţă vorbe lipsite de conţinut dar fac o declaraţie de credinţă ce trebuie semnată personal, clar şi descifrabil cu semnul crucii.

5. Identitatea lui Mesia întrevăzută de profeţi. Cu multe secole înainte de naşterea lui Isus, pornind de la definiţia lui Isaia care îl prezenta pe Mesia ca Emanuel, Dumnezeu-cu-noi ((Is 7,14; 8,8) profeţii au desenat chipul ideal al Unsului lui Dumnezeu, aducătorul mântuirii, numindu-l principe al păcii, dreptatea noastră, păstor şi odraslă. De la el aşteptau reînnoirea inimilor, un duh nou pentru încheierea noului legământ cu Dumnezeu. L-au întrezărit ca slujitor nevinovat al lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatul lumii, ca fiu al omului care coboară din înălţimi pentru a împlini prin suferinţă lucrarea răscumpărătoare a lui Dumnezeu şi apoi să se ridice acolo de unde a venit, constituit domn universal şi judecător ultim peste cer şi pământ. În acest filon al tradiţiei profetice se situează oracolul misterios despre Mesia prezent în cartea profetului Zaharia 12,10-11a, azi prima lectură: Aşa vorbeşte Domnul: "În acea zi eu voi revărsa peste casa lui David şi peste locuitorii din Ierusalim duhul bunătăţii şi al rugăciunii. Ei vor privi la acela pe care l-au străpuns. Îl vor plânge, cum plânge cineva pe unicul său fiu; îl vor plânge amar, cum plânge cineva pe întâiul său născut. În acea zi va fi un mare plânset în Ierusalim.

6. Mesia, izbăvitor prin suferinţă. Mesia e rege smerit, paşnic, comparat cu un păstor care conduce turma cu blândeţe urmărind unitatea ei, reunificarea regatelor lui Iuda şi Israel; păstor subestimat, dispreţuit, dat la o parte, plătit cu un salariu de 30 de arginţi, a fost, asemenea slujitorului din cartea lui Isaia, străpuns mortal deşi nevinovat.
Moartea păstorului dovedeşte caracterul incorigibil al lui Israel, poporul ales de Domnul (şi în el, toate naţiunile), dar şi bunătatea surprinzătoare a lui Dumnezeu. Roadele morţii lui vor fi purificarea spirituală prin reînnoirea lăuntrică, revărsarea duhului dătător de viaţă nouă; un spirit ce alină durerile şi deschide inimile spre rugăciune.

Acesta este răspunsul lui Dumnezeu la delictul omului: un răspuns ce uimeşte pe toţi, pe fiecare, încât toţi îşi îndreaptă privirea la acela pe care l-au străpuns şi dându-şi seama de vina imensă pe care au comis-o, izbucnesc în hohote de plâns, cum plânge cineva pe unicul său fiu, pe întâiul său născut.

7. Mesia, Fiul Omului răstignit. Tradiţia Noului Testament a văzut în aceste texte profetice, fascinante şi pline de mister, aluzii despre Cristos. Astfel, apostolul Ioan în contextul răstignirii lui Isus relatează că unul dintre soldaţi i-a străpuns coasta şi îndată a ieşit sânge şi apă (In 19,34), iar aceasta s-a făcut ca să se împlinească scriptura care zice „Vor privi la acela pe care l-au străpuns” (In 19,37). Dar amănuntul din profetul Zaharia este completat de cartea Apocalipsului 1,7: „Iată, că vine pe nori şi orice ochi îl va vedea chiar şi cei care l-au străpuns şi vor izbucni în plâns din cauza lui toate triburile pământului”.

Imagine grandioasă: Cel străpuns este identic cu cel înviat, iar cei care l-au străpuns văd, contemplă gloria sa.
Cine este Isus? Cine zice lumea că sunt eu? Dar voi, cine ziceţi că sunt eu? Nu ajunge un simplu răspuns oral, doar cu buzele, vorbe în vânt.
Răspunsul nu poate fi dat decât într-o atmosferă de rugăciune deoarece dezvăluirea este făcută de Tatăl luminilor. Scrie evanghelistul Luca la începutul pericopei duminicale: Pe când Isus se afla într-un loc separat pentru rugăciune, fiind acolo şi ucenicii săi, le-a pus această întrebare: "Cine spune lumea că sunt eu?" (9,18).

Isus nu este un simplu profet, un om cu duhul lui Ioan Botezătorul, al profetului Ilie sau al altor profeţi de demult. Isus este Mesia, Unsul lui Dumnezeu dar şi Fiul Omului care trebuie să moară şi să învie. Explică Isus: Fiul Omului va avea mult de suferit: el va fi respins de bătrâni, de arhierei şi de cărturari, va fi ucis, dar a treia zi va învia.

8. Credinţa în Isus, Mesia lui Dumnezeu, semnată prin purtarea crucii. Pe Calvar, cei care priveau la cruce, spuneau în derâdere: "Pe alţii i-a salvat, pe sine nu se poate salva! Dacă este regele lui Israel să coboare de pe cruce şi vom crede în el” (Mt 27,42). A privit şi sutaşul roman la cel străpuns şi văzând cum şi-a dat duhul în mâinile Tatălui, a exclamat: „Cu adevărat, acesta era Fiul lui Dumnezeu” (Mt 27,54). Un Mesia care în sinagoga din Nazaret spusese: „Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns să duc vestea cea bună” (Lc 4, 18). Dar, Mesia lui Dumnezeu înfăptuieşte răscumpărarea pe calea suferinţei. Prima vestire a patimii completează trăsăturile identităţii lui Cristos. Isus este Mesia, mântuitor al lumii pe drumul crucii, al morţii şi învierii.

În acest caz, cel străpuns este piatra pe care au aruncat-o zidarii şi care a devenit piatră unghiulară pe care se sprijină toată zidirea omenirii (Cf Mc 12,10; Ps 117/118, 22). Ucenicii nu au înţeles atunci prevestirea patimii şi a învierii. Totul era amânat pentru prima zi a săptămânii şi perioada întâlnirilor cu Domnul înviat dar mai ales pentru Duminica mare a Rusaliilor, a coborârii Duhului Sfânt.

În concluzie, la întrebarea „cine este Isus”, răspundem cu apostolul Petru completat de Isus: „Tu eşti Cristos”, „Mesia lui Dumnezeu”, dar un Mesia răstignit. Este ceea ce propovăduia cu pasiune apostolul Paul: „Noi îl predicăm pe Cristos cel răstignit” (1Cor 1,23). Şi mai departe în aceeaşi scrisoare către corinteni insistă: „Într-adevăr, n-am voit să ştiu nimic altceva decât pe Isus Cristos, şi pe acesta răstignit” (1Cor,2,2). Precizarea comportă consecinţe practice esenţiale. Declaraţia că Isus este Cristos devine mărturisire nu doar verbală atunci când fiecare o pecetluim zilnic cu semnul crucii, document credibil, descifrabil şi elocvent, singurul în care ne găsim mântuirea.

Reţinem: „Omul şi Cristos stau faţă în faţă precum problema şi soluţia ei, precum dorinţa şi potolirea ei; numai cine află în Cristos rezolvarea problemei, potolirea dorinţei sale este salvat” (David Maria Turoldo, 1916-1992, preot poet italian din Ordinul Servilor Mariei).

Isuse, mă încred în tine!

(RV – A. Lucaci, material omiletic din 24 iunie 1995, revăzut sâmbătă 22 iunie 2013)

Aici serviciul audio: RealAudioMP3




Trimiteți






Cine suntem Orar programe Scrie redactiei Productie RV Linkuri Alte limbi Sfântul Scaun Cetatea Vaticanului Celebrari liturgice ale Papei
Conţinutul acestui site este protejat de Copyright ©. Webmaster / Referinţe / Condiţii legale / Pentru publicitate