HomeRadio Vatican
Vatican Radio   
alte limbi  

     Home > Biserică >  2013-06-29 16:03:30
A+ A- Tipăreşte Pagina



Consideraţii omiletice la Duminica a XIII-a de peste an: Doi apostoli înfocaţi şi trei ucenici şovăielnici



(RV – 28 iunie 2013) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Încă de la începuturile epocii apostolice, practica adunării creştine pentru celebrarea Euharistiei se află în centrul Bisericii.
1. Sfinţirea duminicii. În acest sens, tradiţia păstrează amintirea unui îndemn mereu actual: “Veniţi devreme la biserică, apropiaţi-vă de Domnul şi mărturisiţi-vă păcatele, căiţi-vă în rugăciune. (…) Luaţi parte la sfânta şi dumnezeiasca liturghie, terminaţi-vă rugăciunea şi nu plecaţi înainte de încheiere. (…) Am spus deseori: această zi vă este dată pentru rugăciune şi odihnă. Este ziua pe care a făcut-o Domnul. Să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa” (Autor anonim, Serm. dom.). Să nu uităm însă că tot „prin tradiţie, duminica este consacrată de pietatea creştină faptelor bune şi slujirii smerite a bolnavilor, infirmilor sau bătrânilor. Creştinii trebuie să sfinţească duminica şi dăruind familiei şi celor apropiaţi timpul şi grija lor, greu de acordat în celelalte zile ale săptămânii. Duminica este un timp favorabil reflecţiei, tăcerii, studiului şi meditaţiei, care favorizează creşterea vieţii lăuntrice şi creştine” (CBC 2186).
În răgazul duminical, să ne apropiem, deci, cu reînnoită însufleţire de masa Cuvântului urmată de cea a Pâinii euharistice în care primim noi energii pentru primenirea sufletului. Masa euharistică este pregătită prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, care este pentru primitori duh şi viaţă. Lecturile biblice de azi prezintă, ca într-o scenografie, mai multe tablouri despre chemarea omului de către Dumnezeu.

2. Ucenicii, familia lui Isus. Dintr-o lectură calmă a Evangheliei reiese evident faptul că Isus cheamă un grup de persoane ca să-l urmeze: sunt colaboratorii săi în chemarea oamenilor la convertire şi primirea împărăţiei lui Dumnezeu. Unii dintre ei aderă la iniţiativă rămânând la casele lor în condiţia familială şi socială de mai înainte şi continuându-şi munca obişnuită. Aşa sunt Iosif din Arimatea, Zaheu din Ierihon, Lazăr din Betania, cele două surori ale sale, Marta şi Maria. Alţii, lasă familia, bunurile, munca şi îl urmează material formând un grup itinerant în care se trăieşte zilnic şi concret o viaţă de comuniune. Din grup, contrar obiceiului naţiunii care le discriminează cu rigiditate, fac parte şi unele femei care trăiesc experienţa urmării lui Isus oferind servicii domestice şi sprijin economic.
Într-o zi, dintre aceşti ucenici mai apropiaţi, Isus a ales doisprezece pe care i-a chemat „apostoli”.
„Domnul este profund legat de comunitatea ucenicilor formată de cei care cred în el, şi în mod special de cei care stau şi fizic cu el, încât poate spune că „mama mea şi fraţii mei sunt aceştia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl împlinesc” (Lc 8,21). Isus îi consideră pe ucenici ca adevărata sa familie şi face din ea semnul public al împărăţiei lui Dumnezeu, care începe să se contureze. Îi cheamă să manifeste în această lume sfinţenia Tatălui printr-o viaţă trăită în iubire. Vor trebui să fie ca un soi de sare care dă gust pământului, ca o cetate iluminată pe munte, care atrage prin farmecul ei toate naţiunile şi le conduce să-l recunoască pe Dumnezeu ca Tată” (Catehismul italian pentru adulţi). Astfel, în Cristos, Dumnezeu însuşi devine tovarăşul nostru de drum.

3. Cu Isus în drum spre Ierusalim. La începutul pericopei evanghelice după Sântul Luca 9,51-62, citim că atunci „când a sosit timpul ca să fie luat din această lume, Isus s-a hotărât să meargă la Ierusalim”. Se notează că este vorba de o cotitură în viaţa pământească a lui Isus de aceea specialiştii traduc originalul prin expresia foarte orientală „Isus şi-a încruntat faţa spre Ierusalim”, pentru a reda decizia sa fermă şi irevocabilă. Nu este vorba de o simplă deplasare teritorială din nordul în sudul Palestinei, din Galileea în Iudeea. Asistăm la o adevărată orientare a vieţii, la un itinerar decisiv, nu doar spaţial ci spiritual. Este marea călătorie a lui Isus spre Ierusalim (Lc 9,51-19,27), pentru moartea şi preamărirea sa. Povestind acest parcurs, Luca subliniază universalitatea mesajului evanghelic, atenţia lui Isus faţă de cei din urmă, săraci, bolnavi, păcătoşi, iubirea faţă de aproapele.

4. Doi ucenici aprinşi. În marea călătorie a lui Isus are loc incidentul din Samaria, regiune cu o populaţie ce constituia un fel de enclavă rasială şi culturală, cu un crez propriu, cult propriu, identitate spirituală proprie bazată doar pe Pentateuh, pe primele cinci cărţi ale Bibliei.
Intraţi într-un sat de samariteni, mesagerii lui Isus n-au fost primiţi de locuitori pentru că se îndrepta spre Ierusalim. Se declanşează atunci reacţia implacabilă a doi dintre ucenici, Iacob şi Ioan, care au zis: "Doamne, vrei să cerem să cadă foc din cer ca să-i distrugă?" Dar Isus s-a întors şi i-a dojenit cu asprime” (Lc 9,54b-55).
Nu este permis a ne ruga „împotriva cuiva”. Darul se oferă gratuit şi trebuie primit în mod liber. Nu-i nevoie de siluire, nici de pedeapsă. Deci, Isus spune „nu” încrâncenării fanatice, intoleranţei. Darul, nici cel spiritual, nu poate fi însoţit de ameninţări. Cineva rămâne liber când respectă libertatea altora, imitându-l pe Dumnezeu.

Cei doi ucenici impulsivi sunt expresia celor care sunt gata oricând să invoce blestem şi foc din cer asupra păcătoşilor, care să-i transforme în scrum. Isus se arată îngăduitor, milostiv, gata mai curând să ierte decât să judece.
Domnul însă nu se descurajează, încearcă în altă parte: „Şi au plecat într-un alt sat” (Lc 9,56). De câte ori Isus bate la uşile noastre şi nu este primit. Întristat dar nu descurajat, bate la altcineva.

5. Trei aspiranţi şovăielnici. În continuare, Luca prezintă în pericopa evanghelică trei tablouri ce au în comun urmarea lui Isus, care comportă radicalitate, detaşarea netă de trecut. Nu există loc pentru amânări, compromisuri, timp de probă, de aşteptare. Luca exprimă aceasta prin imagini colorate, vii, paradoxale pentru noi, dar tipic orientale. Simpla lectură este suficientă.
a) - Unui aspirant discipol anonim Isus îi cere să renunţe la averi şi să-l urmeze liber cu bucurie.
Pe drum, un om i-a spus lui Isus: "Te voi urma oriunde te vei duce!" Isus i-a spus: "Vulpile au vizuini, păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul" (Lc 9, 57-58).

b) Unuia pe care l-a chemat, Isus îi cere să rupă legăturile afective, deşi legitime şi preţioase. Acestea nu trebuie să devină obstacole pe calea împărăţiei lui Dumnezeu.
Isus a spus către un altul: "Urmează-mă!" Acesta i-a răspuns: "Îngăduie-mi, Doamne, să mă duc mai întâi să-l îngrop pe tatăl meu". Dar Isus i-a zis: "Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor. Tu du-te şi vesteşte împărăţia lui Dumnezeu" (Lc 9,59-60).

c) Altui aspirant şovăielnic Isus nu-i îngăduie să se întoarcă să-şi salute rudele înainte de a-l urma. Ar însemna să rămână cu un picior în trecut. Nu, trebuie să-şi orienteze total viaţa spre împărăţia care vine.
Un altul i-a zis: "Te voi urma, Doamne, dar mai întâi lasă-mă să-mi iau rămas bun de la ai mei". Isus i-a răspuns: "Nimeni dintre cei care pun mâna pe plug şi se uită înapoi nu este bun pentru împărăţia lui Dumnezeu" (Lc 9,61-62).

Fără îndoială, în prezentarea acestor trei aspiranţi la urmarea lui Isus, evanghelistul Luca se inspiră din ciclul biblic despre profetul Ilie. În fapt, prima lectură luată din cartea întâi a Regilor 19,16b.19-21 descrie episodul chemării lui Eliseu de către marele profet Ilie. Mantia, simbol al darului profetic, este aruncată de Ilie, în semn de investitură, pe umerii lui Eliseu care îşi ara câmpul cu douăsprezece perechi de boi. Din acel moment, înaintea lui Eliseu se deschide pentru totdeauna un orizont nou, luminos chiar dacă zbuciumat, cel al misiunii profetice.

Poate totuşi să-şi ia rămas bun, în mod oficial, de la clanul său oferind o masă de despărţire pentru care a folosit carnea unei perechi, fiartă cu lemnele plugului care era simbolul vechii sale îndeletniciri.

6. Ucenici, chemaţi la libertate. În această atmosferă de „foc” decurge şi viaţa ucenicului lui Cristos, chemat la libertate. Cine intră în împărăţia lui Dumnezeu trebuie să facă o alegere liberă, radicală şi totală. În ea „trăim şi respirăm numai dacă ardem şi ardem de iubire”, spunea poetul american, naturalizat englez Thomas Stearns Eliot (1888-1965), în viziunea căruia chemarea la împărăţie este ca „o insuportabilă cămaşă de foc pe care Dumnezeu o ţese cu mâinile sale” şi pe care „o aruncă pe umerii noştri ca şi cum ar fi mantia lui Ilie, dar pe care nu o putem îndepărta cu puteri omeneşti”.

Să fim convinşi însă că chemarea noastră nu este un mod de a lăsa pentru a pierde, ci un a pierde pentru a găsi; nu este o consacrare fanatică unui destin ci o alegere de drum spre speranţa care nu dezamăgeşte.

Suntem convinşi cu apostolul Paul: „Cristos ne-a eliberat, ca să rămânem cu adevărat liberi. Aşadar, fiţi statornici şi nu lăsaţi să vi se pună din nou jugul sclaviei” (Gal 5,1).
În încheiere, spunem cu psalmistul: Doamne, tu eşti bucuria şi fericirea mea.

(RV – A. Lucaci, material omiletic de vineri 28 iunie 2013)

Aici serviciul audio: RealAudioMP3






Trimiteți






Cine suntem Orar programe Scrie redactiei Productie RV Linkuri Alte limbi Sfântul Scaun Cetatea Vaticanului Celebrari liturgice ale Papei
Conţinutul acestui site este protejat de Copyright ©. Webmaster / Referinţe / Condiţii legale / Pentru publicitate