HomeRadio Vatican
Vatican Radio   
alte limbi  

     Home > Biserică >  2013-07-08 09:51:52
A+ A- Tipăreşte Pagina



Consideraţii omiletice la Duminica a XIV-a de peste An C: Bucuraţi-vă, numele voastre sunt scrise în ceruri!



(RV – 6 iulie 2013) E Ziua Domnului. La începutul Liturghiei acestei duminici psalmul 47 inspiră simţămintele cu care ne prezentăm încrezători înaintea lui Dumnezeu. Cu uimire şi recunoştinţă ne oprim în reculegere reflectând asupra bunătăţii milostive a Domnului: „Noi ne amintim de bunătatea ta, Doamne, înlăuntrul lăcaşului tău. Ca şi numele tău, Dumnezeule, slava ta este vestită până la marginile pământului; mâna ta este plină de îndurare”.

1. Semnul indelebil al Botezului. Isus spune în finalul pericopei evanghelice de azi că „sunt scrise în ceruri” (Lc 10, 20) numele acelor creştini care poartă altora vestea bună a împărăţiei lui Dumnezeu. Nu este o lucrare uşoară; n-a fost niciodată, nici pe timpul lui Isus, nici de-a lungul secolelor şi nici în vremea noastră. Mai mult, în ţările democratice de veche tradiţie creştină invocând „corectul politic”, s-a ajuns la a nu se îngădui menţionarea numelui lui Dumnezeu şi la a se face presiuni pentru înlăturarea din locurile publice a răstignitului. Dar, spune psalmistul, Domnul „care locuieşte în ceruri surâde…îi face de ruşine” (Ps 2,4), vede generaţiile de oameni care se perindă prin istorie şi le destramă planurile.

„Stat crux dum volvitur orbis – Stă neclintită crucea cât globul se roteşte”. Amintea aceasta papa Benedict al XVI-lea în octombrie 2011, cu ocazia vizitei la străvechea mănăstire certoziniă din „Serra di San Bruno” în regiunea italiană Calabria (sec. XI): „Crucea lui Cristos este punctul nestrămutat în mijlocul schimbărilor şi răscolirilor lumii”. Expresia latină este motoul călugărilor Ordinului Certozin şi sugerează implicit semnul fundamental şi de neşters al creştinului.
Explicaţia contextualizată o dă apostolul Paul care consideră semnul crucii ca singurul motiv legitim de mândrie al creştinului şi criteriul asemănării sale cu Cristos: „În ceea ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva, decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos” (Gal 6,14a).
Această solemnă afirmaţie de credinţă este amprenta după care se recunoaşte cine este creştin. Apoi apostolul adaugă că, după ce a înţeles semnificaţia crucii lui Isus, lumea a pierdut pentru el orice forţă de atracţie: „lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume” (Gal 6,14b), şi precizează modul în care se poate constata această dublă răstignire: „căci eu port în trupul meu semnele suferinţelor lui Isus” (Gal 6,17b). Textul grec foloseşte termenul „stigmate”, care trimite la însemnarea cu ajutorul unui fier roşu aplicată sclavilor în lumea greacă antică, şi nu numai, pentru recunoaşterea proprietarului căruia îi aparţin.

Sfântul Paul era convins, şi o repetă des la începutul scrisorilor sale, că, datorită suferinţelor îndurate de Isus pentru el şi de el pentru Isus din cauza Evangheliei sale, a devenit „sclav al lui Isus Cristos” (Rom 1,1; Gal 1,10).

2. Suntem proprietatea lui Cristos. Prin aceasta aflăm care este semnul distinctiv al creştinului. Înainte de a face ceva creştinul este conştient că, datorită Botezului primit şi credinţei mărturisite, poartă în fiinţa sa stigmatul profund al lui Isus întipărit cu focul Duhului Sfânt. În acest sens, Botezul (la fel ca Mirul şi Preoţia) întipăreşte în noi un semn neşters numit caracter sacramental.
În virtutea acestui semn de apartenenţă, creştinul este al lui Cristos şi se consideră dedicat total lui Isus. Ca ucenic al Domnului, fiecare botezat poartă asupra sa simbolul credinţei dar doreşte cu înflăcărare să-l poarte altora pe Isus cu tot ce se referă la el.

3. Reînnoirea semnului de apartenenţă. În Anul Credinţei, să redescoperim acest semn, peste care poate s-a depus praful uitării şi indiferenţei. De pildă, ori de câte ori intrăm într-o biserică, să facem calm semnul crucii cu apă sfinţită spunând pătrunşi de credinţă: „Prin semnul acestei ape, reînnoieşte în mine, Doamne, darul botezului pe care l-am primit în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”. Isus ne învaţă că atunci când în rugăciune îi cerem Domnului lucruri bune, este ca şi cum am fost ascultaţi. Nu sunt necesari timpi de aşteptare pentru ca dorinţa să se împlinească.

4. Carta ucenicilor misionari. Pericopa evanghelică de la Sfântul Luca 10,1-20 despre ucenicii trimişi de Isus în misiune este urmarea logică, firească, a premisei formulate de apostolul Paul.
Cel de-al treilea evanghelist spune că Domnul a ales încă şaptezeci şi doi de ucenici şi i-a trimis doi câte doi înaintea sa, în fiecare cetate sau loc pe unde avea să treacă el. Şi le-a zis: "De secerat este mult, dar lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l deci pe stăpânul secerişului să trimită lucrători la secerişul său” (Lc 10,1-2).
Pentru ilustrarea misiunii creştinului, evanghelistul Luca reproduce câteva avertismente date de Isus apostolilor. Mai întâi vrea să amintească cititorilor că toţi în Biserică au datoria de a vesti Evanghelia. Epopeea misionară a Bisericii nu s-a încheiat odată cu moartea lui Isus şi a apostolilor săi.
Misiunea Bisericii îşi are izvorul în rugăciune, nu porneşte din iniţiativa oamenilor ci de la Dumnezeu şi spre el trebuie orientată în mod constant. Alegerea şi trimiterea ucenicilor sunt indispensabile. Nimeni nu devine misionar al Evangheliei, dacă nu este ferm convins că aparţine lui Isus, întrucât a fost ales şi trimis de el.

5. Oi în mijlocul lupilor. Misiunea nu se confundă cu meseria şi nici cu funcţia; nu înseamnă turism religios şi nici divertisment de tip „safari” în ţinuturi exotice. Dimpotrivă, munca misionarilor Evangheliei se desfăşoară într-un ambient ostil şi periculos, aşa cum a fost cel al lui Isus care le spune anticipat ucenicilor din toate timpurile: „Mergeţi! Iată, eu vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor”. Nu este de-ajuns ca misionarii să fie de partea „mieilor”, a celor slabi dar trebuie să se prezinte ei înşişi ca „miei” dezarmaţi, victime asemenea lui Cristos.

6. Fără bani, fără desagă. Cel mai interesant dintre avertismente este, poate, acesta: „Nu luaţi cu voi nici bani, nici desagă, nici sandale şi nu salutaţi pe nimeni pe drum” (Lc 10,4), ceea ce este echivalent cu „nu vă încredeţi în voi, nu vă bizuiţi pe voi înşivă şi amintiţi-vă că nu este timp de pierdut în discuţii şi saluturi de tip oriental, ceremonioase şi interminabile.

Voi aveţi în dotaţie cuvântul lui Dumnezeu care are o forţă proprie şi pe aceasta trebuie să contaţi. Crezând deveniţi credibili prin fapte de iubire dezinteresată şi nu datorită mijloacelor de care dispuneţi.

7. Fără sandale în picioare. Amănuntul „fără sandale” nu constituie o recomandare pentru misionari de a umbla goi ca „fachiri” la spectacolele de stradă. Potrivit lui Isus, nu numai templul ci tot pământul este sacru (Mt 5,35) şi mai sacru încă este cuvântul lui Dumnezeu. În acest sens, Evanghelia trebuie anunţată cu picioarele goale şi cu picioarele goale trebuie primită, adică cu sfinţenie.

8. În dotaţie, doar puterea Evangheliei. Misionarii nu sunt „înţelepţi” după logica lumii, nu provin din „academii”, nu se consideră „importanţi”, nu dispun de un limbaj înalt şi nu mânuiesc dezinvolt idei şi argumentaţii docte ţesute din cuvinte căutate.
Propovăduirea lor e bazată pe un cuvânt esenţial „Pace” care este echivalent cu singurul anunţ urgent: „Împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (Lc 10,11).

9. Prăbuşirea Satanei. Dacă oamenilor le este dată această veste, atunci Stana cade din cer ca un fulger şi este învins (Cf Lc 10,18). Dacă mesajul evanghelic nu este purtat oamenilor, sau dacă este diluat atenuându-i forţa explosivă, atunci Stana domină viaţa oamenilor, o umple cu idoli, cu instincte brutale, cu forme facile de entuziasm inutil iar drumul omului pe pământ devine plin de capcane insidioase, de şerpi şi scorpioni. Imaginile aparţin lui Isus: şerpi şi scorpioni invadează drumul creştinului care se îndepărtează de Domnul. Imaginile evanghelice sunt străfulgerătoare şi nu au nevoie de explicaţii.

10. Rezultatul misiunii. Cei şaptezeci şi doi de ucenici, expresie a Bisericii în stare de misiune, au avut succes în misiunea lor şi-i raportează totul învăţătorului Isus nereuşind să-şi stăpânească entuziasmul. S-au întors cu inima plină de bucurie şi i-au spus: "Doamne, până şi duhurile rele ni se supun în numele tău!" (Lc 10,17).
Succesul place oricui dar nu constituie criteriul imediat de autenticitate şi nici măsura eficienţei muncii apostolice. Din lucrarea misionară rămân documentate investiţiile umane de pasiune şi inimă dar mai ales cele de jertfă şi rugăciune către stăpânul secerişului.
Pe plan apostolic, este consolant faptul că ceea ce contează sunt truda, munca ascunsă, devotamentul, răbdarea semănătorului. Ucenicul aruncă sămânţa cu încredere, la vreme potrivită şi nepotrivită, în convingerea că rodul îl dă Dumnezeu, când, cum şi atât cât vrea.
De aceea, Isus invită ucenicii să se bucure nu de rezultate obţinute precum faptul că „duhurile vi se supun ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Lc 10,20).
În patria cerească nu desenează harta cu lista operelor înfăptuite, nu sunt înregistrate numere ci numele celor care dau şi primesc pentru că sunt ai lui Cristos.
Iubiţi ascultători, fie ca în palma Tatălui din ceruri să fie scrise şi numele noastre care am fost răscumpăraţi cu sângele preţios al Domnului nostru Isus Cristos şi însemnaţi cu pecetea de neşters a Duhului Sfânt, arvuna învierii de apoi.
Numai aşa suntem în mâni bune.

(RV – A. Lucaci, material omiletic de sâmbătă 6 iulie 2013)

Aici, serviciul audio: RealAudioMP3




















Trimiteți






Cine suntem Orar programe Scrie redactiei Productie RV Linkuri Alte limbi Sfântul Scaun Cetatea Vaticanului Celebrari liturgice ale Papei
Conţinutul acestui site este protejat de Copyright ©. Webmaster / Referinţe / Condiţii legale / Pentru publicitate