HomeRadio Vatican
Vatican Radio   
alte limbi  

     Home > Biserică >  2013-07-20 17:06:48
A+ A- Tipăreşte Pagina



Consideraţii omiletice la Duminica a XVI-a de peste an (C). Marta şi Maria: acţiune şi contemplaţie, realităţi complementare



(RV - 20 iulie 2013) E Ziua Domnului. “Iată, Dumnezeu este ajutorul meu; Domnul este ocrotitorul vieţii mele. Cu bucurie îţi voi aduce jertfă, voi preamări numele tău, Doamne, pentru că este bun (Ps 53/54 ,6.8).
1. Mai întâi, rugăciune. Cu invocaţia psalmistului începem Liturghia duminicală implorând ajutorul Domnului împotriva duşmanilor care atentează la viaţa noastră fizică şi spirituală. Tradiţia iudaică a legat această compoziţie psaltică de figura lui David salvat ca prin minune atunci când, urmărit de Saul, primul rege al lui Israel, a fost trădat de locuitorii deşertului Zif, unde se refugiase (1Sam 23,19).

Datorită aspectului său ca model constant, psalmul 53/54 trimite mai curând la repertoriul cultic de uz comun şi comunitar. Specialiştii biblici consideră compoziţia ca un model de gen literar numit „suplică” în care actorii sunt trei: „eu”, rugătorul credincios, „ei”, duşmanii văzuţi şi nevăzuţi, şi Domnul Dumnezeul nostru. Trei sunt şi momentele: trecutul fericit, prezentul amar şi viitorul aducerii de mulţumire pentru salvarea din primejdii.

Tot psalmul este punctat de numele lui Dumnezeu care îl salvează pe rugător. Şi ştim că numele este însăşi persoana în acţiune: „Numele Domnului este un turn tare; cel neprihănit fuge în el şi stă la adăpost” (Prov 18,10).

2. Rugăciune cu Cristos. Mai mult decât David, Isus a fost contrariat şi urmărit mereu în viaţa publică, nu de străini, ci de mai marii poporului său. Aşa se întâmplă, şi ştia bine că „duşmanii omului sunt cei din casa lui” (Mt 10,36).

Mai mult, însă, decât David, Isus s-a încrezut în Tatăl ceresc care, în finalul vieţii pământeşti, l-a înviat din morţi şi i-a dat un nume mai presus de orice alt nume. Jertfa sa de mulţumire, perpetuată peste veacuri în Biserică, este sfânta şi dumnezeiasca Liturghie care se aduce pe tot pământul de la răsăritul soarelui şi până la apus.

Psalmul 53/54 este considerat ca rugăciunea lui Cristos, pe care Biserica o înalţă împreună cu capul ei. Este rugăciunea creştinilor morţi şi înviaţi cu Cristos la o viaţă nouă prin taina Botezului, care la celebrarea euharistică îşi unesc activ truda, bucuriile, eşecurile, speranţele, jertfele spirituale de fiecare zi cu sacrificiul Mielului fără pată.

Gândurile curate şi dorinţele credincioşilor sunt înmănuncheate minunat în rugăciunea zilei numită „colecta”, rostită sau cântată în numele tuturor de preotul care slujeşte la altar: Priveşte cu îndurare, Doamne, la slujitorii tăi şi înmulţeşte cu bunătate asupra lor darurile harului tău, pentru ca, înflăcăraţi de speranţă, credinţă şi iubire, să stăruie cu grijă pururi trează în împlinirea poruncilor tale”.

3. Prietenie şi ospitalitate. Reuniţi în ziua Domnului pentru Sfânta Liturghie, să considerăm cu atenţie momentele din viaţă în care Dumnezeu vine la noi ca oaspete dorind să fie primit şi ascultat.

În fapt, duminica aceasta suntem invitaţi la masa Cuvântului ca prieteni. Găsim ospitalitate şi prietenie în cortul lui Abraham la Mambre în partea meridională a Palestinei, localitate devenită sanctuar deoarece, în vremuri îndepărtate, Abraham a primit ca oaspeţi trei călători străini. Tradiţia creştină a văzut întotdeauna în cei trei bărbaţi sau îngeri care s-au prezentat lui Abraham în amiaza mare un simbol al Sfintei Treimi.

Ne bucurăm de ospitalitate şi prietenie în casa modestă, presupunem, dar primitoare a Martei şi Mariei din Betania unde Isus obişnuia să poposească în drum spre Ierusalim. În familiaritatea cu persoana lui Isus se poate înţelege azi importanţa ascultării Cuvântului său. Pentru ca o asemenea ascultare să se realizeze este nevoie de a sta împreună cu cel care vorbeşte, de a rămâne cu bucurie în intimitatea conversaţiei, de a crea pace şi tăcere în inimă pentru ca oaspetele, prietenul să afle spaţiu în ea.

Alături de această atitudine adoptată de Maria care stă la picioarele învăţătorului asemenea unui ucenic, notăm atitudinea Martei care se agită, fiind prinsă până peste cap de o mie de trebuiri. Deşi recunoscând primatul ascultării, meditarea acestui episod evanghelic din viaţa familială trebuie să ne facă să nu punem în opoziţie viaţa contemplativă şi viaţa activă, cât mai curând să se considerăm pe amândouă ca expresii importante ale vieţii de credinţă.

4. Ospitalitate sacră la Mambre. Două sunt subiectele reflecţiei noastre. Primul constituie cadrul general subliniat de Liturghie prin alegerea primei lecturi biblice luată din cartea Genezei c.10. Este vorba de tema ospitalităţii.

Povestirea vizitei celor trei personaje misterioase în cortul patriarhului Abraham este ţesută în întregime prin descrierea ospitalităţii călduroase de tip oriental. Textul aparţine tradiţiei iahviste în care omul păstrează o legătură strânsă familială şi cordială cu Dumnezeu care se prezintă în formă umană, vorbeşte, stă la masă, primeşte gesturile de ospitalitate ce i se acordă.

Notăm şi familiaritatea lui Abraham, trăsătură ce trebuie recuperată în relaţia noastră cu Dumnezeu, având în vedere că Logosul, cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup şi a locuit între noi.

La toate popoarele vechi, ospitalitatea era învăluită într-o aură de tip sacru. Primirea unui călător, mai ales a unui necunoscut, era mereu un gest aproape religios. Persoana altuia, trimite către Cel cu totul altul care este Dumnezeu. Prezenţa sa îmbogăţeşte, umple sufletul. Notăm şi modul spontan şi firesc demonstrat de Abraham la primirea oaspeţilor.

În faptul zilei, când totul în jur părea încremenit, nemişcat, Abraham stă în aşteptare la intrarea în cort; aleargă în întâmpinare îndată ce-i zăreşte pe călători, îi primeşte, pregăteşte masa împreună cu Sara, soţia sa, serveşte la masă asemenea unui preot la templu căci, repetăm, ospitalitatea este ceva sfânt. La plecare îşi conduce oaspeţii şi primeşte binecuvântarea şi promisiunea că peste un an Sara, soţia sa va avea un fiu, pe Isaac.

O primire naturală, firească. De câte ori anumite forme de ospitalitate provoacă un soi de indispoziţie interioară. Prea multe ceremonii pot ascunde neîncredere, răceală, nepăsare faţă de persoana oaspetelui; pot face ca primirea să trezească o anumită respingere.

O primire gratuită, dezinteresată. Când gestul ospitalier este dictat de interes şi calcul utilitarist, dispare nimbul sacru al ospitalităţii lăsând în loc o caricatură a ei.
Adevărata ospitalitate se verifică atunci când oaspetelui care mulţumeşte i se răspunde scurt şi fără adausuri: „Pentru nimic! A fost o plăcere pentru mine!”

Răspunsul este expresia bucuriei de a fi stat împreună, de a se cunoaşte, a-şi împărtăşi gândurile, a se minuna descoperind taina pe care o poartă oaspetele, a afla ceva din misterul persoanei celuilalt. Totul devine astfel o trimitere spre Marele Altul care este Dumnezeu.

Biserica a dovedit în mod luminos vocaţia ei la iubire şi universalism. Să ne gândim la pelerinii care de-a lungul istoriei poposeau la mănăstiri şi hanuri ale Bisericii în drum spre marile sanctuare. Domnul şi Învăţătorul ei a îndemnat-o la o asemenea alegere: „Am fost străin şi m-aţi primit; am fost flămând şi mi-aţi dat de mâncare…Ori de câte ori aţi făcut aceasta unui singur dintre aceşti fraţi ai mei mai mici, mi-e mi-aţi făcut” (Mt 25, 33.40). Iar autorul Scrisorii către Evrei atrăgea atenţia creştinilor cu acest apel: Nu uitaţi ospitalitatea, căci datorită ei unii i-au primit, fără să-şi dea seama, pe îngeri” (Ev 13,2).

Când sărbătoresc Paştele, evreii sunt invitaţi să ţină întredeschisă uşa încăperii unde se consumă cina pascală pentru a fi gată să-l primească pe Mesia sau pentru a permite unui sărac să se aşeze la aceeaşi masă, primind astfel binecuvântarea divină.

5. Două modele de ospitalitate în Betania. De la stejarii din Mambre, la umbra cărora Abraham a primit oaspeţi în timpul arşiţei de la amiază, ne deplasăm în satul Betania, în casa Martei şi Maria şi a fratelui lor Lazăr, unde Isus găseşte primire şi căldură în deplasările sale apostolice în drum spre Cetatea Sfântă.

Predicator itinerant, fără nici o piatră pe care să-şi pună capul peste noapte, Isus simte gustul prieteniei în anturajul acestor persoane. Episodul despre vizita lui Isus în Betania este povestit de Sfântul Luca în c. 10 imediat după parabola bunului Samaritean.

A primi în casă un personaj de seamă este o mare onoare, însă creează nu puţine probleme celor care trebuie să se ocupe de primirea lui pentru a-o oferi ospitalitatea ce i se cuvine. Trebuie prevăzute toate: curăţenie, ordine, fiecare lucru la locul său, să nu lipsească nimic. Aşa gândea Marta, una din cele două femei protagoniste.

Totul pare să se înscrie în codul bunelor maniere inclus în porunca iubirii de aproapele. Politeţea este primul dintre actele acestei iubiri. Iubirea de aproapele se extinde dincolo de gestul bunului Samaritean. Ea ajunge până la a-şi da viaţa pentru cineva.

Contrastul dintre activismul Martei şi atenţia concentrată a Mariei, stând la picioarele lui Isus, este accentuat în mod voit de evanghelistul Luca pentru a scoate în lumină aspectul esenţial al ospitalităţii.

Marta se preocupă, este îngrijorată în timp ce Maria stă la picioarele Domnului, adică în poziţia ucenicului, a elevului care ascultă cu atenţie cuvintele Învăţătorului. Marta se zbate, se agită, se frământă: verbe care potrivit evanghelistului nu favorizează primirea împărăţiei lui Dumnezeu întrucât incompatibile cu primirea Cuvântului său.

Grija prea mare, exagerată pentru aspectul exterior devine obstacol ce compromite întâlnirea între persoane şi abate atenţia de la ceea ce este important deplasând accentul spre accesoriu sau mai puţin important.

Marta şi Maria sunt simbolul a două atitudini interioare. Nu este în chestiune pretinsa opoziţie dintre viaţa activă, considerată ca fiind inferioară, activitate „de jos”, şi viaţa contemplativă văzută ca experienţă nobilă, drept culme spirituală.

6. „Partea cea mai bună”. Serviciul, diaconia, caritatea sunt componentă esenţială a comunităţii creştine. Mai ales în ultimii ani, s-a afirmat tot mai clar şi în formă solemnă că practicarea carităţii de către Biserică nu este pentru ea ceva facultativ, ci face parte esenţială din natura ei. Biserica şi-a exprimat opţiunea preferenţială pentru săraci ţinând cont şi de fenomenul global al mobilităţii umane.

Angajată în servicii multiple pe tărâm social, comunitatea creştină nu trebuie să uite că misiunea ei primară este să caute „mai întâi împărăţia lui Dumnezeu”, „să se ocupe de cele ce sunt ale Tatălui”, „să asculte cuvântul lui Dumnezeu şi să-l pună în practică”.

Dumnezeu nu se lasă programat de noi. Nu se lasă redus la un Dumnezeu al familiei, al clanului, al asociaţiei, modelat după chipul şi asemănarea noastră. Numai ascultarea deschisă, creează spaţiul interior pentru primirea oaspetelui. Aici se ajunge la culmea lecţiei date de Isus care vorbeşte despre „partea ce mai bună” şi „singurul lucru necesar”. Maria şi-a ales partea cea mai bună care nu i se va lua”.

Iar partea cea mai bună, taina ascunsă de veacuri, descoperită acum poporului sfânt este el, oaspetele, Cristos în mijlocul nostru; înseamnă a împlini „ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos” în trupul nostru, pentru trupul său care este Biserica (Cf Col 1.24, azi lectura a doua).

Primirea tainei lui Cristos, partea cea mai bună, implică dilatarea spaţiilor umane, a măsurilor mici, strâmte şi înguste; înseamnă intrarea în lăcaşul înţelepciunii lui Dumnezeu care a mântuit lumea prin moartea şi învierea Fiului său.

Despre pescuitorii de perle care se cufundă în apele mării se spune că se dotează cu o lungă ramură de bambus asigurând astfel contactul cu suprafaţa pentru aprovizionarea cu aer.

Ascultarea cuvântului lui Dumnezeu nu înseamnă pierdere de timp ci din contra ea garantează viaţa spirituală pentru a intra în posesia perlei împărăţiei lui Dumnezeu. Altminteri, există riscul de a ne sufoca în activismul frenetic ce caracterizează epoca noastră pierzând în final ierarhia valorilor şi sensul vieţii.

7. Contemplativi în acţiune. În acest sens, ceea ce se afirmă în Mesajul Sfântului Părinte pentru Postul Mare 2013 la n.4, stabileşte echilibrul dintre contemplaţie şi acţiune pe plan spiritual.

„Existenţa creştină constă într-o continuă urcare pe muntele întâlnirii cu Dumnezeu pentru a coborî apoi din nou, aducând iubirea şi forţa care derivă din ea, în aşa fel încât să-i slujim pe fraţii şi surorile noastre cu însăşi iubirea lui Dumnezeu. În Sfânta Scriptură vedem cum zelul apostolilor pentru vestirea evangheliei care trezeşte credinţa este strâns legat de grija caritabilă cu privire la slujirea faţă de cei săraci (cf. Fap 6,1-4).

Contemplaţia şi acţiunea, simbolizate într-un fel de figurile evanghelice ale surorilor Maria şi Marta, în Biserică trebuie să coexiste şi să se integreze (cf. Lc 10,38-42). Prioritatea revine mereu raportului cu Dumnezeu şi adevărata împărtăşire evanghelică trebuie să se înrădăcineze în credinţă (cf. Cateheză la Audienţa generală din 25 aprilie 2012). De fapt, uneori se tinde să se circumscrie termenul "caritate" la solidaritate sau la simplul ajutor umanitar. În schimb este important să ne amintim că operă maximă de caritate este tocmai evanghelizarea, adică "slujirea cuvântului".

Nu există acţiune mai benefică, deci caritabilă, faţă de aproapele decât a frânge pâinea cuvântului lui Dumnezeu, a-l face părtaş de vestea cea bună a evangheliei, a-l introduce în raportul cu Dumnezeu: evanghelizarea este cea mai înaltă şi integrală promovare a persoanei umane. Aşa cum scrie slujitorul lui Dumnezeu papa Paul al VI-lea în enciclica Populorum progressio, vestirea lui Cristos este primul şi principalul factor de dezvoltare (cf. nr. 16).

Adevărul originar al iubirii lui Dumnezeu faţă de noi, trăit şi vestit, deschide existenţa noastră să primească această iubire şi face posibilă dezvoltarea integrală a omenirii şi a fiecărui om (cf. Caritas in veritate, 8).

(RV – A. Lucaci, material omiletic din 18 iulie 1992, adăugit şi restructurat sâmbătă 20 iulie 2013)

Aici serviciul audio: RealAudioMP3




Trimiteți






Cine suntem Orar programe Scrie redactiei Productie RV Linkuri Alte limbi Sfântul Scaun Cetatea Vaticanului Celebrari liturgice ale Papei
Conţinutul acestui site este protejat de Copyright ©. Webmaster / Referinţe / Condiţii legale / Pentru publicitate