HomeRadio Vatican
Vatican Radio   
alte limbi  

     Home > Biserică >  2013-07-27 12:34:30
A+ A- Tipăreşte Pagina



Consideraţii omiletice la Duminica a XVII-a de peste an (C): Rugăciunea fiilor pentru primirea Duhului Sfânt



(RV - 27 iulie 2013) E Ziua Domnului. Dumnezeul cel viu şi adevărat cheamă fără încetare pe fiecare în parte la întâlnirea tainică de rugăciune. El ne dă harul de a celebra încă o dată sărbătoarea săptămânală a Paştelui, adică a morţii şi învierii lui Isus Cristos, speranţa mântuirii noastre.
Pe măsură ce Dumnezeu se revelează şi îl revelează pe om lui însuşi, rugăciunea apare ca o chemare reciprocă, un moment de trăire a Legământului. Prin intermediul cuvintelor şi al faptelor, această trăire cuprinde şi inima (CBC 2567).

1. De ce este greu să te rogi? A se ruga nu este deloc uşor. Nu a fost niciodată, nici pe timpul lui Isus, nici pe timpul lui Abraham şi apoi cel al lui Moise, şi nici în vremurile arhaice. Ceea ce se citeşte în evanghelii şi în alte scrieri al Bibliei despre rugăciune, trebuie considerat ţinând cont de mentalitatea autorilor sacri care erau profund religioşi, dar nu trebuie să se creadă că erau la fel şi cei cărora le adresau scrierile lor.
A se ruga este anevoios, deoarece se cere, în cel care se roagă sau se pregăteşte pentru rugăciune, o convingere foarte puternică despre prezenţa lui Dumnezeu în istoria omenirii şi în propria viaţă, precum şi o convingere tot atât de tare că totul din viaţa sa, binele şi răul, bucuriile şi durerile, trecutul, prezentul şi viitorul trebuie să fie încredinţate complet în mâinile lui Dumnezeu.
A se ruga întrunind toate aceste condiţii nu este uşor întrucât nu suntem pregătiţi căci nu am fost educaţi la aşa ceva. Şi chiar în cazul primirii unei asemenea educaţii la rugăciune, apar multe obstacole înlăuntrul nostru îndată ce începem a ne ruga.
Este ispita de care cerem să fim eliberaţi în invocaţia rugăciunii Tatăl nostru. Prima ispită, pentru cine crede în Dumnezeu, este tocmai aceasta şi cea mai mare parte dintre credincioşi o consideră ca fiind imposibil de depăşit. Nu este o ispită oarecare, ci este tentaţia în gradul cel mai înalt, aceea cu care satana, încă de la originile omenirii, încearcă să-l abată pe om de la fidelitatea faţă de Dumnezeu (Cf Gen 3,4).

2. Cântarea de intrare. La începutul Liturghiei acestei duminici mărturisim cu psalmul 67: Domnul este aici în lăcaşul său sfânt, Dumnezeu îi adună pe ai săi în casa lui. El dă poporului său tărie şi putere.

Convingerea psalmistului este şi a noastră: Biserica, adunarea sfântă a celor botezaţi, este zidită de însuşi Dumnezeu. Trăinicia ei provine de la acela care a spus: Iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor (Mt 28,20).

Biserica este în primul rând edificiul viu al celor care cred în Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Niciodată ea nu se înfăţişează mai sugestiv şi mai adevărat ca Popor al lui Dumnezeu decât atunci când se slujeşte Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.

Atât ca zidire materială cât şi ca adunare de credincioşi, biserica este loc de rugăciune. În fiecare duminică rugăciunea ei se înalţă către Tatăl din ceruri prin Isus Cristos, singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, în Duhul Sfânt.

3. Rugăciunea zilei. Amintindu-ne de ceea ce scrie apostolul Paul creştinilor din Roma (Rom 8,15) „L-am primit pe Duhul Sfânt, prin care am devenit copii adoptivi şi prin care îl numim pe Dumnezeu, Tatăl nostru”, spunem la rugăciunea zilei: Dumnezeule, ocrotitorul celor care se încred în tine, fără de care nimeni nu-i puternic, nimeni nu-i sfânt; te rugăm, revarsă asupra noastră îndurarea ta şi condu-ne pe drumul cel drept, pentru ca astfel să ne folosim de bunurile trecătoare, încât să nu încetăm a le căuta mai presus de toate pe cele veşnice.

4. Atitudine prealabilă. Kyrie eleison. Am spus la rugăciunea zilei: „Revarsă asupra noastră îndurarea ta”; în alte cuvinte Kyrie eleison hemas, Doamne miluieşte-ne! Această invocaţie, atât de cunoscută, rostită uneori fără atenţie, exprimă atitudinea care stă la începutul oricărei rugăciuni. Numai cine este conştient de condiţia proprie şi este dornic de înălţare spirituală, va striga ca orbul de la marginea drumului ce urcă de la ieşirea din Ierihon spre Ierusalim: Kyrie eleison, Doamne miluieşte!

Trăia într-un fel de noapte fără putinţa de a se mişca singur. Avea nevoie de ajutorul altora şi auzind că trece pe acolo Isus, striga necontenit: fie-ţi milă de mine. Doamne, miluieşte…Omul, observă Sfântul Augustin este un cerşetor de Dumnezeu. Iar cine nu simte nevoia de a spune „Doamne miluieşte” se comportă asemenea unui cerşetor deghizat în prinţ” ca în romanul „Prinţ şi cerşetor” al scriitorului american Mark Twain (1835-1910).

În fapt, rugăciunea este o istorie de afecte între doi prieteni, în care omul descoperă că nu este decât un fiu risipitor pe drumul marii întoarceri.

5. Doamne, învaţă-ne să ne rugăm! Ucenicii apropiaţi, Petru, Iacob şi Ioan, şi toţi ceilalţi care de acum înainte vor fi numiţi apostoli, precum şi alţii care aveau să rămână anonimi deşi martori autentici ai Evangheliei, îl vedeau deseori pe Isus rugându-se în afara timpurilor stabilite de legea lui Moise şi în afara locurilor destinate cultului.

Se ruga departe în pustiu ca şi pe malul lacului, pe cărări şi poteci de munte, printre viile de pe colinele Galileii sau lanurile de grâu, la stejarii de pe Muntele Tabor ori sub măslinii din grădina Ghetsemani. În mod firesc, ucenicii vor să se reculeagă şi ei asemenea învăţătorului şi să se roage ca el, căci remarcaseră ceva deosebit, cu totul personal în modul de a se adresa lui Dumnezeu: îl numea Abba, Tată!

Evanghelia duminicii este de la Sfântul Luca capitolul 11. Cuprinde versiunea rugăciunii Tatăl nostru. Are doar cinci invocaţii spre deosebire de versiunea lui Matei de care ne folosim zilnic şi care are şapte invocaţii. Este un semn că evangheliştii ţineau cont de sensibilitatea comunităţilor în care se rugau.

6. De la Isus, Fiul, fiii învaţă să se roage Tatălui. Tată, Abba, în aramaică, limba originală, două silabe cu aceleaşi litere, pe care copiii reuşesc să le deprindă repede, ca ceva firesc, căutând cu privirea chipul tatălui lor.

Invocaţie simplă: Tatăl nostru! Întâlnirea tainică extraordinară între cel mic şi cel infinit de mare, Preaînalt, dintre cel slab şi cel Atotputernic…Întâlnire ce înalţă, întăreşte şi înnobilează dăruind celui slab din puterea Celui Atotputernic.

7. Vie împărăţia ta. Toate religiile cunosc forma lor de a se adresa lui Dumnezeu. A se ruga, aşa cum ne-a învăţat Isus, înseamnă a-l numi pe Dumnezeu - Tatăl nostru, adăugând, imediat „Vie împărăţia ta!”.

În rugăciunea creştină se acordă prioritate cauzei împărăţiei lui Dumnezeu ai cărei membri nu pot fi decât fraţi, deoarece chemaţi să spună împreună „Tatăl nostru”.

Este rugăciunea împărăţiei şi rugăciunea fiilor adoptivi ai lui Dumnezeu, înfrăţiţi între ei în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care coborându-se din cer s-a făcut om şi a locuit între noi.

În ea Isus ne învaţă puţinele lucruri cu adevărat necesare: pâinea, iertarea şi lupta împotriva răului.

Pâinea de fiecare zi care ne face zilnic dependenţi de cer şi de ceilalţi. Nu se spune niciodată „eu” şi nici „al meu, a mea” dar mereu „noi” şi „nostru-noastră”.

Iertarea, pentru a putea reîncepe şi trăi împreună străduindu-ne să fim pentru alţii ceea ce vrem ca Dumnezeu să fie pentru noi.

Lupta împotriva răului pentru a construi o lume demnă de om, demnă de Dumnezeu.

8. Rugăciune pentru a primi floarea darurilor: Duhul Sfânt. Astăzi Cristos ne aminteşte rugăciunea Tatăl nostru care ne-a fost încredinţată în primirea Botezului; ne face să înţelegem sensul ei pentru a potrivi cererile noastre cu voinţa sfântă a lui Dumnezeu şi a depune tot efortul pentru a îndeplini ceea ce el voieşte spre binele şi mântuirea noastră veşnică.

O precizare. În Evanghelia după Sfântul Luca darul garantat prin rugăciunea insistentă a ucenicilor este Duhul Sfânt. Isus subliniază aceasta prin câteva scurte exemple din viaţă: Nici un tată nu-i dă fiului un şarpe când îi cere un peşte, sau un scorpion când îi cere un ou. Dacă oamenii, deşi răi, cum sunt, ştiu să dea cele bune copiilor lor, cu atât mai mult Tatăl din ceruri îl va da pe Duhul Sfânt acelora care îl cer (Cf Lc 11,11-13). Cine cere de la Dumnezeu altceva, cere prea puţin, nu cere totul ce este garantat de cuvintele Isus.

Rugăciunea pentru darul Duhului Sfânt implică purificarea şi schimbarea voinţei noastre, din egoism în disponibilitate făcându-ne să acceptăm cu bucurie voia Domnului şi cele propuse de Biserica sa.

9. Rugăciune prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos. Atunci rugăciunea noastră înseamnă intrare în cea a lui Isus, o sintonizare; înseamnă a răspunde la îndemnul Sfântului Paul în scrisoarea către Filipeni 2,5: „Să aveţi în voi acea atitudine care este în Isus Cristos”. Cererile îndreptate spre Dumnezeu devin tot atâtea angajamente şi chemări la purificarea vieţii, la dăruirea de sine după exemplul lui Isus. Cererile din rugăciunea lui Isus vibrează astfel în fiinţa creştinilor, dar nu devin ale noastre cu adevărat decât prin schimbarea modului de a gândi şi convertirea inimii.

Înţelegem bine atunci de ce rugăciunea „Tatăl nostru” avea pentru primi creştini o valoare aproape sacramentală, alocuri chiar de iertare a păcatelor. Era considerată ca cel dintâi crez, prima sinteză a învăţăturii creştine, rugăciunea domnească, adică a lui Isus cel mort şi înviat, pe care Dumnezeu l-a constituit Domn în mărire, Kyrios. Stând la dreapta Tatălui rămâne mereu viu şi mijloceşte pentru noi rodul pătimirii şi al morţii sale, darul darurilor, floarea darurilor, adică pe Duhul Sfânt.

Speranţa că rugăciunea noastră va fi ascultată, că stăruind în ea vom primi cele trebuincioase pentru viaţă, totul, adică pe Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă Dătătorul, se bazează pe el, singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Domnul nostru Isus Cristos.

Din scrisoarea Sfântului Paul către Coloseni c. 2 aflăm că Dumnezeu ne-a dat viaţa împreună cu Cristos iertându-ne păcatele. Fără credinţa în puterea lui Dumnezeu care l-a înviat pe Cristos din morţi, că cei botezaţi împărtăşesc soarta de moarte şi viaţă a lui Isus, sunt morţi şi înviaţi cu Cristos, că jertfa lui Isus de pe cruce, preot şi victimă, a adus răscumpărarea tuturor - fără această credinţă, speranţa pusă în rugăciune este lipsită de fundament.

10. Cristos, singurul mijlocitor. A fost suficientă rugăciunea de mijlocire înălţată de Isus prin cereri stăruitoare şi foc de durere aprins din iubire în zilele vieţii sale pământeşti, ca să dobândim Duhul fiilor lui Dumnezeu.
Este o mijlocire prefigurată de mari personaje biblice precum Abraham şi Moise. Prima lectură a liturghiei duminicale luată din cartea Genezei, c. 18 este o pagină dintre cele mai frumoase şi mai sugestive din tot Vechiul Testament. E o povestire simplă, pe un ton popular, cu imagini dintre cele mai îndrăzneţe cum numai Abraham părintele nostru în credinţă putea folosi. „Să nu se supere Domnul meu, dacă îndrăznesc să vorbesc”. Este vorba de dialogul emoţionant dintre Abraham şi Dumnezeu, prin care patriarhul vrea să-i smulgă Domnului iertarea pentru Sodoma şi Gomora, oraşele nelegiuirilor.

Rugăciunea de mijlocire. Abraham este rugătorul, figură anticipatoare a singurului mijlocitor, Cristos Domnul în duhul căruia strigăm „Tatăl nostru”: Vie împărăţia ta”.

(RV - Anton Lucaci, material omiletic din 29 iulie 1995, revăzut sâmbătă 24 iulie 2010 şi adăugit sâmbătă 27 iulie 2013)
Aici serviciul audio: RealAudioMP3




Trimiteți






Cine suntem Orar programe Scrie redactiei Productie RV Linkuri Alte limbi Sfântul Scaun Cetatea Vaticanului Celebrari liturgice ale Papei
Conţinutul acestui site este protejat de Copyright ©. Webmaster / Referinţe / Condiţii legale / Pentru publicitate