HomeRadio Vatican
Vatican Radio   
alte limbi  

     Home > Biserică >  2013-07-31 13:11:09
A+ A- Tipăreşte Pagina



În amintirea PS Ioan Ploscaru şi a „ultimului său dor”



(RV 31 iul 2013) Acum 15 ani, pe 31 iulie 1998, se întorcea în braţele Domnului episcopul greco-catolic Ioan Ploscaru, slujitor al Bisericii Catolice şi al neamului, cunoscut nu doar pentru importanţa sa în activitatea pastorală, ci şi pentru memoriile sale din perioada comunistă, „Lanţuri şi teroare”, publicate în nenumărate ediţii şi traduse chiar şi în italiană în 2013.

PS Ioan Ploscaru a fost hirotonit preot celibatar în 1933 de PS Valeriu Traian Frenţiu, iar pentru mai mulţi ani este profesor de religie şi preot, pentru ca ulterior să plece pentru aprofundarea studiilor teologice în Franţa, la Strasbourg. La întoarcerea în ţară este transferat la Lugoj, unde se află şi în momentul scoaterii Bisericii Greco-Catolice în afara legii, în 1948.

A fost consacrat episcop în clandestinitate pe 30 noiembrie 1948 de Nunţiul Apostolic la Bucureşti, mons. Gerard Patrick O’Hara, iar pe 25 august 1949 este arestat la ieşirea dintr-o biserică romano-catolică şi este eliberat după aproape 15 ani de închisoare, pe 4 august 1964.

Despre perioada grea din închisoare, despre torturile şi umilinţele îndurate pentru credinţa în Isus Cristos a scris în memoriile sale, „Lanţuri şi teroare”, lucrare pe care o încheia scriind:

„Privind în urmă la anii lungi de teroare, suferinţă şi chin mi se pare un vis îndepărtat…
Totuşi, a fost o crudă realitate pe care am oferit-o cu bucurie, clipă de clipă, pentru libertatea Bisericii şi pentru convertirea ţării mele!
Mărire Ţie Doamne, mărire Ţie,
pentru ce anume mi-ai dat mie,
pentru nori, furtună şi senin
până-n vecii vecilor, amin!”, scria episcopul Ioan Ploscaru pe 30 noiembrie 1985, la Lugoj.

În încheiere vă propunem poezia-testament a PS Ploscaru, „Ultimul dor”:

„De nu voi muri

prin temniţi uitat
voi fraţi împliniţi-mi cuvântul,
când crucea voi fi
sfârşit de purtat
să nu-mi ştie nimeni mormântul.
Mă vreau în sicriu
în zdrenţe ca Iob
să nu-mi daţi ornate-aurite
căci eu am fost viu

în carceri ca rob
al Inimii Năprihănite…

Deci când voi fi mort
sub pietrele reci
cu umbra-amintirii uitată
aşa vreau să port pe calea de veci,
tot haina robiei vărgată…
De chinuri când scap

de temniţa mea
să nu fie-un suflet ce plânge,
să-mi puneţi la cap tot lespedea grea
stropită cu lacrimi şi sânge.
Să-mi puneţi la gât
ca semn auster de serv al Stăpânului mare,

odorul iubit
din gratii de fier

o cruce tăiată din bare.
Şi orbi ochelari
din neagra curea
ce zbirii mi-i strâng pe pupile,
ca martori amari
de chinuri să-mi stea
şi-n zorii veşnicei zile.
Şi nu-mi daţi inel
de preţ, cizelat

cu pietre-n lumini jucăuşe,

ci greul oţel
pe braţe sudat-
să-mi macine osul – cătuşe.
Nu vreau omofor
odăjdii de fir
nici candela-aprinsă de veghe,
ci fie-mi odor

şi scump patrafir
zdrenţoasa şi putedra zeghe.
Iar scump giuvaier,
de preţ, nestemat
(ori cine-nţelege-va lesne)

e lanţul de fier
cu nit, ori sudat,
şi mort să-mi atârne la glesne.

Şi-mi puneţi pe piept
în larg caracter
ca pururi aşa să rămâie,
pe inimă drept
săpat mare-n fier
tot numărul meu de robie.
Să-l port ca trofeu
şi veşnic stigmat,
- osânda şi-ocara din lume

când sufletul meu
va fi-n cer chemat
tot număr să poarte, nu nume…
Iar fierul schimbat
în rai fericit
să ardă ca sori-n tărie,
pe Cel adorat
şi Nemărginit

etern să-L măresc prin robie”.

Foto: Coperta „Catene e Terrore” – ediţia „Lanţuri şi teroare” în limba italiană

(RV - A.C. Hrişman)




Trimiteți






Cine suntem Orar programe Scrie redactiei Productie RV Linkuri Alte limbi Sfântul Scaun Cetatea Vaticanului Celebrari liturgice ale Papei
Conţinutul acestui site este protejat de Copyright ©. Webmaster / Referinţe / Condiţii legale / Pentru publicitate