HomeRadio Vatican
Vatican Radio   
alte limbi  

     Home > Biserică >  2013-08-10 17:43:46
A+ A- Tipăreşte Pagina



Consideraţii omiletice la Duminica a XIX-a de peste an (anul C). "Fiţi gata!": Isus nu sperie ci avertizează cu iubire



(RV – 9 august 2013) E Ziua Domnului. Anotimpul torid cu temperaturile ridicate mult peste media din ultimii ani, provoacă un disconfort generalizat făcând să percepem puternic şubrezenia condiţiei umane. În acest climat, este atât de bine venit popasul duminical în care, întrerupând ritmul frenetic al muncii, găsim la umbra bisericilor răgazul cuvenit pentru primenirea sufletului şi recuperarea de noi energii spirituale.


1. Împărtăşirea sfinţilor. Zilele din prima parte a lunii august sunt constelate de mari sfinţi ai Bisericii, toţi prieteni ai lui Dumnezeu iar pentru noi mijlocitori puternici şi modele de sfinţenie în trăirea credinţei. Simpla lor menţionare devine invocaţie şi imbold de sfinţenie: Sf. Alfons Maria de Liguori, Sf. Maria a Îngerilor de la Porţiuncula din Assisi, Sf. Ioan Maria Vianney, Sfinţirea Bazilicii Santa Maria Maggiore din Roma, Sf. Dominic, Sf. Tereza Benedicta a Crucii (Edith Stein), Sf. Laurenţiu, Sf. Clara din Assisi, Sf. Ioana Francisca de Chantal, Sf. Ponţian, papă şi Hipolit, martiri, Sf. Maximilian Maria Kolbe, toţi făcând coroană celor două mari solemnităţi, mai întâi Schimbării la Faţă a Domnului nostru Isus Cristos şi apoi Adormirii Maicii Domnului.

Comentează Sfântul Augustin în predica pentru comemorarea Sfântului Laurenţiu, diacon al Bisericii din Roma: „Frumoasa grădină a Domnului are nu numai trandafirii martirilor, ci şi crinii fecioarelor, iedera celor care trăiesc în căsătorie, violetele văduvelor. Nici o categorie de persoane nu trebuie să se îndoiască de chemarea proprie. Cristos a pătimit pentru toţi (Pred. 304,1-4: PL 38, 1395-1397).

2. Împărtăşirea cu cele sfinte. Termenul "împărtăşirea sfinţilor" are două semnificaţii strâns legate: "împărtăşire cu cele sfinte, sancta", şi "împărtăşire, comuniune, între persoanele sfinte, sancti" (CBC 948)… „Numele de împărtăşire se poate aplica fiecăruia dintre sacramente, căci fiecare ne uneşte cu Dumnezeu (...). Dar acest nume se potriveşte cel mai bine Euharistiei, pentru că ea înfăptuieşte în mod cu totul deosebit această comuniune supranaturală, intimă şi vitală" (CBC 950)…prin ea "este reprezentată şi realizată unitatea credincioşilor care formează un singur trup în Cristos” (CBC 960).

Aşadar, încă o dată în sărbătoarea săptămânală a Paştelui, împreună cu îngerii şi sfinţii, să celebrăm Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, dând ascultare Mântuitorului Isus care în ajunul pătimirii şi morţii răscumpărătoare le-a cerut ucenicilor să nu-L uite dar să-şi amintească de El peste veacuri până la întoarcerea lui în slavă.

Cu autorul psalmului 73/74 strigăm către Domnul la începutul Liturghiei rugându-l să-şi amintească de legământul încheiat cu poporul său: Ia aminte, Doamne la legământul tău şi nu da uitării pe cei din poporul tău. Ridică-te, Dumnezeule, în apărarea cauzei tale, nu uita strigătele celor care te caută (Ps 73/74, 20.19.22.23).

În această lamentaţie naţională psalmistul evocă intervenţiile cosmice ale lui Dumnezeu manifestând speranţa că Domnul va reveni să se îngrijească din nou de „săracii” săi deşi momentan pare că tace, nu dă semn de nici o mişcare. Singura speranţă rămâne în aşteptarea şi fidelitatea lui Dumnezeu, care nu pot fi stinse sau distorsionate.


3. Nu te teme turmă mică şi credincioasă! În timpul Liturghiei Biserica se roagă pentru toţi fiii ei în orice împrejurare a vieţii s-ar afla: sănătoşi şi bolnavi, persecutaţi, victime ale urii şi răzbunării, săraci şi marginalizaţi, infirmi şi neajutoraţi, lipsiţi şi înfometaţi, abandonaţi şi uitaţi de toţi, până şi de către cei dragi. „Doamne, ridică-te, nu uita strigătele celor care te caută!”. Comunitatea creştină se roagă şi se angajează în mod concret pentru reînnoirea lumii cu care se simte solidară deşi de multe ori nu reuşeşte să facă faţă mulţimii celor care recurg la ajutorul ei.

Dar, în Evanghelia zilei, Isus însuşi îi încurajează pe ucenici: „Nu te teme turmă mică deoarece i-a plăcut Tatălui vostru să vă dea împărăţia” (Luca 12, 32).

În virtutea legământului nou încheiat prin sângele lui Cristos, rugăciunea zilei trezeşte în noi creştinii simţăminte filiale: „Dumnezeule atotputernic şi veşnic, tu ne îngădui să te numim Tată, căci ne-ai primit în rândul copiilor tăi adoptivi şi ne-ai dăruit pe Duhul Fiului tău; te rugăm, să creştem mereu în acest Duh ca la sfârşit să putem primi moştenirea promisă”.

4. Simbolistica nopţii. Lecturile biblice propuse la Liturghia acestei duminici creează o atmosferă mai curând încordată, aproape apăsătoare. Vorbesc despre aşteptare până noaptea târziu şi de nevoia de a fi mereu gata pe drumul vieţii, fiecare vigilent la datorie, aşteptând în credinţă împlinirea promisiunilor lui Cristos.

Spre deosebire de lumină şi în contrast cu ea, întunericul nopţii este un simbol negativ prezent la toate popoarele. Aminteşte de haosul primordial, de starea generală confuză şi absenţa oricărei ordini; reprezintă neantul, abisul, nelegiuirea şi prin aceasta frica şi riscurile încercării.

Dar noaptea poate fi considerată ca pântece roditor, ca încăpere tainică din care se ivesc zorii şi se înalţă triumfător astrul zilei. În acest sens sunt renumite cele patru nopţi din tradiţia biblică. Noaptea care a precedat facerea lumii. De fapt, primul cuvânt al lui Dumnezeu a fost: „Să fie lumină!”. Apoi noaptea chemării lui Avram când Domnul i-a spus în vis: „Nu te teme, căci eu sunt scutul tău şi răsplata ta va fi mare”. „Ieşi din ţara ta şi din pământul tău şi mergi în ţara pe care ţi-o voi arăta”. Noaptea următoare, Domnul a încheiat legământul cu părintele nostru întru credinţă.

A treia, este noaptea Paştelui celebrată de Israel la ieşirea din robia Egiptului şi în fine, cea de-a patra noapte, ultima din istorie, cea care se va deschide spre ziua fără apus spre veşnicia cu Dumnezeu.
A treia din aceste nopţi este, desigur, cea mai frecventă în Sfânta Scriptură, întrucât e considerară ca simbol al oricărei nopţi binefăcătoare: din ea au răsărit zorii aşteptatei eliberări din robia egipteană.


5. Noaptea în cartea Înţelepciunii. Această bijuterie a literaturii iudaice compusă în Alexandria Egiptului meditează asupra ieşirii lui Israel din Egipt, adăugând observaţiile proprii despre acea fericită noapte pascală anunţată dinainte părinţilor asiguraţi de promisiunile în care crezuseră (Lectura a doua, Înţelepciune 18,6-9).

Atunci întunericul a fost rupt de o lumină extraordinară, de coloana de foc care mergea înainte călăuzind paşii lui Israel spre ţara libertăţii. Nici zilele succesive nu erau dogoritoare şi temute de marea caravană a celor ieşiţi din Egipt, străbătând pustiul Sinai sub soarele necruţător, căci umbra binefăcătoare a norului călăuzitor proteja mulţimea de arşiţa soarelui.

În acea noapte, Dumnezeu şi-a manifestat puterea misterioasă în sprijinul poporului, în timp ce moartea primilor născuţi aui Egiptului a fost semnul dreptăţii divine inexorabile. Pentru evreii împilaţi până atunci în ţara robiei, s-a deschis un viitor de bucurie, semn al iubirii lui Dumnezeu faţă de victimele istoriei. Sacrificiul pascal, săvârşit în taină a devenit baza legăturii intime a poporului lui Dumnezeu, unit în momentele fericite ca şi în strâmtorările şi vitregiile vieţii, în drum spre aurora libertăţii în Ţara Făgăduinţei.

6. Noaptea în Evanghelia zilei, Luca 12,32-48. Noaptea străbătută de fiori, aşteptarea cu înfrigurare a unei lumini, a sosirii cuiva, a venirii unei eliberări este prezentă şi în fragmentul evanghelic care continuă pe cel din duminica anterioară. Avertismentul „fiţi gata” cu centurile încinse, evocă situaţia evreilor în noaptea ieşirii din Egipt, înainte de a păşi spre libertate. Cu Cristos începe ieşirea definitivă, se deschide drumul spre libertatea deplină şi reală. Nu putem sta indiferenţi. Nu trebuie să fim distraţi. E nevoie de o anumită încordare, de o stare de vigilenţă, gata să pornim la drum spre orizontul ce se deschide înaintea vieţii noastre. „Fiţi mereu gata!, suntem avertizaţi.


7. Isus nu sperie ci avertizează cu iubire. Mântuitorul este în drum spre Ierusalim. Ucenicii sunt cu el. Cu puţin timp înainte le-a spus parabola despre omul bogat care îşi aduna holdele în hambare, zicându-şi: „Odihneşte-te acum, mănâncă şi bea, bucură-te de viaţă”, uitând să se îmbogăţească în faţa lui Dumnezeu.

Isus nu vrea să sperie pe nimeni, dimpotrivă, spune adevărul care ne face liberi. Scrie Sfântul Luca 12,35-40: În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: "Fiţi gata, îmbrăcaţi şi cu făcliile aprinse; să fiţi ca nişte oameni care aşteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă, gata să-i deschidă îndată când va veni şi va bate la uşă. Fericiţi sunt servitorii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind. Vă spun adevărul: îşi va lua haina de lucru, le va porunci să se aşeze la masă şi îi va servi. Fie că va veni la miezul nopţii, fie că va veni spre ziuă, şi-i va găsi veghind, ferice de ei. Voi ştiţi prea bine: dacă stăpânul ar şti în care ceas vine hoţul, nu ar lăsa să-i spargă casa. Deci şi voi fiţi gata, căci Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă aşteptaţi".

Nu te teme turmă mică!... Procuraţi-vă comori în ceruri…Fiţi gata! A treia parabolă este cea despre administratorul credincios şi înţelept, gata în orice clipă să prezinte stăpânului bilanţul activităţii sale şi inventarul casei.

Atmosfera de veghe şi aşteptare străbate toate cele trei mici parabole zugrăvite de Isus pentru noi. Parabola stăpânului care se întoarce noaptea târziu de la un ospăţ de nuntă şi găsindu-i pe servitori la lucru, se oferă, plin de simpatie, să le pregătească el însuşi cina. Gestul evocă seara cinei de taină, înaintea pătimirii, când Isus s-a încins cu un ştergar şi le-a spălat picioarele apostolilor. Servitorii credincioşi sunt serviţi de stăpânul lor pe care l-au aşteptat veghind.

A doua parabolă în ordinea povestirii este foarte scurtă şi are ca protagonist un hoţ care pătrunde într-o casă, noapte când toţi dorm, şi pradă tot ce găseşte. Accentul parabolei cade desigur pe elementul surpriză, prezent în orice jaf sau prădare.

Intrarea lui Dumnezeu în lume este mereu o surpriză ce răstoarnă obişnuinţele statornicite. Marea greşeală stă în a spune: „Stăpânul meu întârzie!”

8. Avertismentul lui Luca. Evanghelistul scrie unei comunităţii în care scăzuse zelul de la început. Luca atrage atenţia asupra unei tentaţii frecvente care este şi marea ispită în care pot cădea comunităţile noastre şi fiecare creştin individual. După momente de entuziasm şi de mare fervoare, caracteristice începuturilor, urmează răceala, obişnuinţa, indiferenţa, lipsa de perspectivă, amânarea convertirii profunde pentru un viitor mereu altul. Este bine venită chemarea lui Isus, acum în anotimpul liturgic normal: „Fiţi gata!”

Trebuie să fim ca străjerii cântaţi în psalmul 129/130 „De profundis”, care în orele lungi ale nopţii pândesc la orizont prima licărire de lumină: „Sufletul meu aşteaptă pe Domnul, mai mult decât străjerii ivirea zorilor. Mai mult decât aşteaptă străjerii ivirea zorilor să nădăjduiască Israel în Domnul”.

9. Întâlnirea cea mai importantă. Viaţa creştinului este ca o lungă stare de veghe ce cunoaşte siguranţa şi liniştea răsăritului de soare dar şi atenţie sporită la semnele timpului. Este o aşteptare în care certitudinea se îmbină cu surpriza, statornicia cu speranţa. Pentru fiecare, mai degrabă sau mai târziu, dar în mod cert, apare aurora dimineţii şi începe ziua pe care a făcut-o Domnul, în care să ne bucurăm şi să ne veselim” (Ps 118,24).

Pentru noi creştinii moartea este întâlnirea cea mai importantă: cu Dumnezeu. Amintim aceasta zilnic recitând „Bucură-te Marie” şi cerându-i Mamei noastre cereşti Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi păcătoşii, acum şi în ceasul morţii noastre”. Amintirea constantă şi senină că viaţa se sfârşeşte şi că noi păşim spre Dumnezeu, are mare importanţă deoarece ne face să înţelegem care lucruri sunt cu adevărat importante şi care nu. „Ce-i foloseşte omului de-ar câştiga lumea întreagă – spune Isus - dar şi-a pierde sufletul” (Mt 16,26). Isus ne dă un sens profund de responsabilitate dacă la sfârşit ne întreabă: „Ce ai făcut pentru fraţii tăi în dificultate, flămânzi de dreptate şi privaţi de demnitatea lor? (Cf Mt 25). Ne insuflă o pace profundă credinţa că orice s-ar întâmpla, că orice durere ne-ar atinge viaţa, ridicând ochii spre acela care ne-a iubit şi s-a dat pe sine pentru noi”, putem spune fiecare: „Merg spre casa Tatălui meu care va face sărbătoare când voi sosi”, aşa cum a făcut de atâtea ori, aici pe pământ, la întoarcerea mea ca fiul risipitor.

Cuvintele psalmului cântat între lecturi inspiră speranţă schimbată în invocaţie: „Sufletul nostru îl aşteaptă pe Domnul, pentru că este ajutorul şi apărătorul nostru. Fie, Doamne, mila ta asupra noastră, precum şi speranţa noastră este în tine” (32, 20.22).

(RV – A. Lucaci, material omiletic din 12 august 1995, revăzut şi structurat sâmbătă 10 august 2013)

Aici serviciul audio: RealAudioMP3




Trimiteți






Cine suntem Orar programe Scrie redactiei Productie RV Linkuri Alte limbi Sfântul Scaun Cetatea Vaticanului Celebrari liturgice ale Papei
Conţinutul acestui site este protejat de Copyright ©. Webmaster / Referinţe / Condiţii legale / Pentru publicitate