HomeRadio Vatican
Vatican Radio   
alte limbi  

     Home > Biserică >  2013-08-14 12:56:15
A+ A- Tipăreşte Pagina



Consideraţii omiletice la solemnitatea Adormirii Maicii Domnului: Paştele Sfintei Fecioare Maria, anticipare a învierii celorlalţi creştini



(RV – 14 august 2013) E sărbătoare. Despre ce este vorba? Misterul sărbătorii este formulat în textele liturgice în care spunem cu credinţă vie: „În unire cu întreaga Biserică o amintim şi cinstim înainte de toate pe Preasfânta Fecioara Maria, Născătoarea Domnului şi Dumnezeului nostru Isus Cristos. Căci astăzi Fecioara Născătoare de Dumnezeu a fost ridicată la ceruri, icoană şi început al Bisericii în continuă desăvârşire, semn de speranţă sigură şi de mângâiere pentru poporul peregrin pe pământ. Pe bună dreptate, Dumnezeu a ferit-o de stricăciunea mormântului pe aceea care l-a zămislit şi l-a născut în chip negrăit pe Fiul său, pe Cel care dă viaţă tuturor”.

1. Femeia din Apocalips. Întrucât suntem în toiul verii, nu este lipsit de importanţă să notăm că în calendarul liturgic figurează patru sărbători în cinstea Maicii Domnului, una în fiecare anotimp: Buna Vestire, Adormirea Maicii Domnului, Sf. Fecioara Maria Îndurerată şi Neprihănita Zămislire.

Numindu-le „mariane” sau „mariale” este, cumva, imprecis, deoarece toate cele patru sărbători orientează credinţa şi drumul spiritual al creştinilor spre Isus. Maria ni-l arată pe Isus, ne conduce la Isus, singurul Răscumpărător al omului.

Liturghiile din ajun şi din ziua solemnităţii, nu descriu moartea sau adormirea şi nici ridicarea Mariei cu trupul şi sufletul la cer. Prima lectură din Liturghia zilei prezintă, ca semn minunat apărut în cer, „o femeie, înveşmântată cu soarele, având luna sub picioarele ei, iar pe cap purtând o coroană de douăsprezece stele”. Femeia trebuia să nască iar un balaur roşu stătea în faţa ei, gata să-i înghită copilul. Tentativa acestuia eşuează iar Femeia naşte copilul destinat să păstorească toate popoarele (Cf Ap 12,1-10).

Femeia, în interpretarea imediată a textului, este comunitatea lui Israel, care îl generează pe Mesia. Dar Biserica, sesizând un al doilea nivel de interpretare, a văzut în acea femeie pe Maria, fiica lui Israel, care l-a adus în lume pe Isus, destinat să conducă naţiunile nu cu „sceptrul de fier” cum se citeşte în Apocalips, ci „cu sceptrul iubirii”.

2. Denumirea şi originea sărbătorii. Nu ştim când şi cum a avut loc moartea Maicii Mântuitorului. Spre deosebire de textele apocrife, scrierile canonice nu oferă amănunte despre sfârşitul pământesc al Mariei.
Prezenţa ei este menţionată pentru ultima oară în Noul Testament în primul capitol al cărţii „Faptele Apostolilor”. După Înălţarea Fiului său, Maria a sprijinit cu rugăciunile sale începuturile Bisericii. Laolaltă cu apostolii şi câteva femei, o vedem pe Maria "implorând şi ea în rugăciunile sale darul Duhului Sfânt care o umbrise încă de la Bunavestire" (CBC 965).

Definirea dogmei ridicării Mariei în slava cerească este recentă. A fost definită solemn de papa Pius al XII-lea la 1 noiembrie 1950, după consultarea episcopilor din întreaga lume: „Fecioara preacurată, păstrată neatinsă de orice prihană a păcatului strămoşesc, la capătul vieţii sale pământeşti a fost ridicată cu trupul şi cu sufletul în gloria cerească şi a fost înălţată de Domnul ca Regină a universului pentru a fi mai pe deplin asemenea Fiului ei, Domnul Domnilor şi învingător asupra păcatului şi a morţii (CBC 966).

Tradiţia străveche. Misterul sărbătorii are, însă, rădăcini adânci şi temeinice în tradiţie datând din primele timpuri ale Bisericii.

Scrieri necanonice şi tradiţia povestesc că în timp ce se apropia ziua sfârşitului pământesc al Mariei, apostolii, răspândiţi în lume pentru propovăduirea Evangheliei, au fost înştiinţaţi de îngeri şi s-au întors îndată la Ierusalim în jurul mamei lui Isus.

Se repeta atunci scena din ziua Rusaliilor când în cenaclu „stăruiau în rugăciune împreună cu Maria” (Fap 1,4). Acum, după mulţi ani, sunt din nou în jurul ei şi povestesc fiecare lucrările minunate pe care Domnul le-a înfăptuit prin predica lor. Focul Rusaliilor continua să aprindă lumea. Numeroase comunităţi creştine au luat fiinţă prin mărturia apostolilor în diferite părţi ale lumii. Grăuntele de muştar al împărăţiei lui Dumnezeu devenise arbore cu multe ramuri.
Îndată ce apostolii au terminat povestirea, Maria a adormit.

De aceea, numele cel mai vechi al sărbătorii în Răsăritul creştin este adormire - koimesis (în greacă), dormitio (în latină), uspenie (în slavă),

3. Icoana Adormirii Maicii Domnului. Scena transmisă de aceste scrieri ale tradiţiei creştine răsăritene a fost reprezentată plastic în icoana sărbătorii care cuprinde două planuri ale aceluiaşi mister: aspectul pământesc al morţii sau adormirii şi cel ceresc al înălţării Maicii Domnului în slava cerească.

În planul inferior este înfăţişată cu nobilă seninătate Fecioara Maria culcată pe un postament ridicat şi vegheată de prima comunitate de la Ierusalim: apostolii împărţiţi în două grupuri de câte şase în frunte cu Petru şi Pavel, însoţiţi de episcopi şi femei sfinte.
În planul de sus este Cristos care, în nimb de glorie şi înconjurat de îngeri, vine spre a o duce în cer pe mama sa, reprezentată ca un prunc în scutece, aşa cum a fost el însuşi înfăşat la naştere de Maica Preacurată.

Isus înviat din morţi ţine în braţe o copilă, pe mama sa care pe pământ s-a făcut „mică” pentru împărăţie iar acum este purtată în cer de dumnezeiescul ei Fiu, Cristos Domnul slavei.

Lecţia iconografică este evidentă. Dumnezeu care dă jos de pe tronuri pe cei puternici şi-i înalţă pe cei smeriţi, a privit la smerenia slujitoarei sale şi a purtat-o în mărire. Vedem împlinite în această reprezentare cuvintele lui Isus: „Dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Mt 18,3).

4. Adormire sau moarte? Chestiunea teologică a fost lămurită oficial de papa Ioan Paul al II-lea în cadrul audienţei generale de miercuri 25 iunie 1997. Susţinând o cateheză despre Adormirea Maicii Domnului, Pontiful a clarificat lucrurile pronunţându-se în sensul că Sfânta Fecioara Maria a trecut prin moarte, asemenea Fiului. Moartea ei a fost o creştere a harului în glorie, de aceea, în cazul Fecioarei Maria, moartea poate fi considerată ca o adormire.

(Pentru aprofundare, ample pasaje ale argumentării catehetice, nu doar de simplă erudiţie teologică.
a) - În privinţa încheierii vieţii pământeşti a Mariei, Conciliul Vatican II, folosind termenii din documentul definirii dogmei Ridicării la cer, afirmă: „Fecioara Neprihănită ferită de orice pată a păcatului strămoşesc, la capătul vieţii sale pământeşti a fost ridicată cu trupul şi cu sufletul în glorie" (LG 59). „Cu această formulă, Constituţia dogmatică Lumen Gentium, urmându-l pe veneratul meu predecesor Pius al XII-lea, nu se pronunţă relativ la chestiunea morţii Mariei. Cu toate acestea, Pius al XII-lea nu a intenţionat să nege faptul morţii, ci doar nu a considerat oportun să afirme în mod solemn, ca adevăr ce trebuia admis de toţi credincioşii, moartea Maicii Domnului.”

Unii teologi, într-adevăr, au susţinut scutirea de moarte a Fecioarei Maria şi trecerea ei direct de la viaţa pământească la gloria cerească. Însă, această părere este necunoscută până în secolul al XVII-lea, în timp ce, de fapt, există o tradiţie comună care vede în moartea Mariei intrarea ei în gloria cerească.

b) - Este posibil ca Maria din Nazaret să fi trăit în propriul său trup drama morţii? Reflectând asupra destinului Mariei şi a relaţiei ei cu Fiul divin, pare legitim să se răspundă afirmativ: din moment ce Cristos a murit, ar fi dificil să se susţină opusul pentru Mama sa.

În acest sens au argumentat Părinţii Bisericii, care nu au avut nici o îndoială despre asta. Este suficient să-l menţionăm Sf. Iacob din Sarug (+ 521), potrivit căruia "corul celor Doisprezece Apostoli" atunci când pentru Maria a venit "timpul de a păşi pe drumul tuturor generaţiilor", care este calea morţii, s-au adunat pentru a îngropa "trupul feciorelnic al Binecuvântatei” (Discurs despre înmormântarea Maicii Domnului, 87-99 în C. Vona, Lateranum 19 [1953], 188).

Sf. Modest al Ierusalimului (+ 634), după o discuţie lungă despre "Adormirea preamăritei Născătoare de Dumnezeu”, încheie cu „lauda” ei preamărind intervenţia prodigioasă a lui Cristos care „a înviat-o din mormânt" pentru a o lua cu el în slavă (Sf. Modest al Ierusalimului, Enc. in dormitionem Deiparae semperque Virginis Mariae, nn 7:14:. PG 86 bis, 3293, 3311).

Sf. Ioan Damaschin (+ 704), la rândul său, se întreabă: "În ce mod aceea care întru naştere a trecut peste toate limitele firii, se apleacă acum la legile ei şi trupul său neprihănit este supus morţii?”. Şi răspunde: " Desigur, este necesar ca partea muritoare să fie lăsată să se îmbrace în nemurire, deoarece, chiar stăpânul firii nu a refuzat experienţa morţii. De fapt, el a murit după trup şi cu moartea distruge moartea, putrezirii îi dă nestricăciunea, şi moartea îl face izvor de înviere”. (Sf. Ioan Damaschin, Panegiric la Adormirea Maicii Domnului, 10: SC 80.107).

c) - E adevărat că în Revelaţie moartea este prezentată ca pedeapsă pentru păcat. Totuşi, faptul că Biserica o proclamă pe Maria liberă de păcatul strămoşesc printr-un privilegiu divin unic, nu conduce la concluzia că ea a primit şi nemurirea fizică. Mama nu este superioară Fiului care a asumat el însuşi moartea dându-i un nou înţeles şi valoare răscumpărătoare, ca mijloc de mântuire.

Implicată în lucrarea de răscumpărare şi asociată la oferta mântuitoare a lui Cristos, Maria a putut împărtăşi suferinţa şi moartea în vederea răscumpărării omenirii. Şi pentru ea, se aplică ceea ce Sever al Antiohiei afirmă despre Cristos: "Fără o moarte preliminară, cum ar fi putut avea loc învierea?" (Sever al Antiohiei, Antiiulianistica, Beirut, 1931, 1943). Pentru a fi părtaş la învierea lui Cristos, Maria trebuia să împărtăşească cu el înainte de toate moartea.

d) - Noul Testament nu oferă nici o informaţie cu privire la circumstanţele morţii Mariei. Această tăcere face să presupunem că ea s-a petrecut în mod natural, fără vreun mod deosebit demn de menţionat. Dacă nu ar fi fost aşa, cum ar fi putut ca atare ştire să rămână ascunsă contemporanilor ei şi să nu ajungă în vreun fel până la noi?

În privinţa cauzelor morţii Mariei, par nefondate opiniile care ar vor să excludă pe cele naturale. Mai important este căutarea atitudinii spirituale a Fecioarei în momentul plecării din această lume. În acest sens, Sf. Francisc de Sales crede că moartea Mariei a avut loc ca urmare a unui transport de dragoste. El vorbeşte despre o moarte "în iubire, din cauza iubirii şi din iubire", ajungând de aceea să afirme că Maica Domnului a murit din dragoste pentru Fiul său Isus (Sf. Francisc de Sales, Traité de l'Amour de Dieu , Lib 7,. c. XIII-XIV).

e) – Oricare ar fi fost cauza încetării vieţii trupeşti, se poate spune că trecerea din această viaţă a fost pentru Maria o maturizare, o creştere a harului în glorie, astfel încât, mai mult decât pentru orice altă făptură umană, în cazul Fecioarei Maria, moartea a putut fi considerată ca o adormire.

La unii Părinţii ai Bisericii găsim descrierea lui Isus însuşi, care vine să o ia pe mama sa în momentul morţii pentru a o aduce în gloria cerească. Ei prezintă, astfel moartea Mariei ca un eveniment de iubire care făcut-o să ajungă la Fiul său divin pentru a împărtăşi cu el viaţa nemuritoare. La sfârşitul vieţii sale pământeşti, ea a trebuit să experimenteze, asemenea lui Paul şi mai mult decât el, dorinţa fierbinte de a fi eliberată de trup pentru a fi cu Cristos pentru totdeauna (Cf Fil 1,23). Experienţa morţii a îmbogăţit persoana Fecioarei: trecând prin soarta comună a oamenilor, ea este în măsură să-şi exercite mai eficient maternitatea spirituală faţă de cei care se apropie de ora supremă a vieţii.)

5. La capătul călătoriei pământeşti, Ierusalimul ceresc. Sărbătoarea de azi evocă ultima parte a acelei călătorii pe care Maria a început-o îndată după Buna Vestire. „În acele zile, Maria a pornit în grabă către o cetate din ţinutul muntos al Iudeii” (Lc 1,39). Este episodul vizitei Mariei la Elisabeta despre care scrie Sfântul Luca în Evanghelia zilei.

Astăzi o contemplăm pe Maica Domnului intrând în Ierusalimul ceresc. Pe parcursul întregii sale călătorii pământeşti, Maria nu s-a despărţit niciodată de Fiul ei. Aşa au văzut-o păstorii şi magii la Betleem. Am văzut-o la prezentarea la Templu; am văzut-o cu pruncul în braţe fugind în Egipt. Am văzut-o conducând pe fiul de doisprezece ani în pelerinaj la Ierusalim şi apoi căutându-l îngrijorată trei zile şi găsindu-l în templu. Am văzut-o alături de Isus în viaţa retrasă de la Nazaret timp de treizeci de ani. L-a urmat în Galileea şi apoi în Iudeea când vestea apropierea împărăţiei lui Dumnezeu. L-a însoţit până pe Calvar.

Evanghelistul Luca scrie că Maria, smerita slujitoare a Domnului, păstra toate câte auzea şi vedea în viaţa lui Isus şi le medita în inima ei. Devenea astfel prima sursă a tradiţiei creştine.

A fost cea dintâi care l-a luat în braţe pe Isus ca prunc. Acum, ea cea dintâi dintre făpturi, este purtată în braţe de către Fiul ei şi condusă în slavă.

A fost prima dintre credincioşii care au primit şi împlinit cuvântul lui Dumnezeu, de aceea este prima care intră în fericire şi dobândeşte dreptul de cetăţenie în patria cerului aproape de tronul Fiului.

6. Semn de speranţă sigură şi de mângâiere. Ridicarea Mariei cu trupul şi sufletul la cer aruncă o rază de lumină asupra viitorului nostru. Avem menirea de a fi nu numai cu sufletul dar şi cu trupul alături de Domnul. Prin misterul acestei sărbători încep să se realizeze cerurile noi şi pământul nou. Ierusalimul ceresc începe să fie populat de pământeni în stare să guste viaţa fericită de pace, dreptate şi iubire pregătită de Dumnezeu celor care îl iubesc.

Cântarea „Magnificat – Măreşte suflete al meu pe Domnul”, este şi cântarea noastră, cântarea întregii umanităţi, văzând cum Dumnezeu se apleacă asupra celor smeriţi, bărbaţi şi femei, luându-i cu sine în cer pentru a deveni apropiaţii săi, prieteni şi rude ale sale. Ne amintim aici de cuvântul lui Isus care privind o dată la cei care şedeau în jurul său, a zis: „Iată, mama mea şi fraţii mei. Căci oricine face voia Tatălui meu care este în ceruri, acela îmi este frate, soră şi mamă” (Cf Mc 3,34).

Învaţă Catehismul Bisericii Catolice: „Ridicarea la cer a Sfintei Fecioare este o participare deosebită la Învierea Fiului ei şi o anticipare a învierii celorlalţi creştini”.

Mai întâi a înviat Cristos, apoi vor învia cei care sunt ai lui Cristos.
Citim în Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni 15,20-27: „Cristos a înviat din morţi, fiind, dintre cei morţi, cel dintâi care a înviat. Căci dacă moartea a venit printr-un om, tot printr-un om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Cristos. Dar fiecare la rândul lui: la început Cristos, apoi cei care vor fi ai lui Cristos, când el va veni din nou. Când Cristos va da împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi distrus toate puterile răului, atunci totul va fi împlinit. Căci el trebuie să stăpânească, până ce va pune pe toţi duşmanii sub picioarele sale. Ultimul duşman pe care îl va nimici este moartea.

Reţinem precizarea: Fiecare la rândul său. Mai întâi Cristos, apoi cei care sunt ai lui Cristos, dintre care cel mai mult, Mama sa. Cea dintâi după Cristos, pentru credinţa sa, pentru curăţia sa, pentru umilinţa sa.

Dumnezeu a privit la smerenia slujitoarei sale; înalţă pe cei smeriţi cu inima. Pentru aceasta Isus s-a rugat: „Tată, vreau ca acolo unde sunt eu să fie cu mine şi cei pe care mi i-ai dat” (In 17,24).

7. Cinstirea Maicii Domnului cu spirit filial. Preasfânta Fecioara Maria a înaintat în peregrinarea credinţei şi a păstrat cu fidelitate unirea cu Fiul său până la picioarele crucii. Acolo a fost dată ca mamă ucenicului de către Cristos Isus murind pe cruce, prin cuvintele „Femeie, iată fiul tău”. „Iată, mama ta!”

Pe bună dreptate, evlavia Bisericii faţă de Sfânta Fecioara Maria face parte intrinsecă din cultul creştin. Din cele mai vechi timpuri, ea este venerată sub titlul de „Născătoare de Dumnezeu” sub a cărei ocrotire credincioşii aleargă invocând-o în toate primejdiile şi nevoile.

Însă atenţie. La Liturghia sărbătorii se proclamă, cum am văzut, evanghelia vizitei Mariei la ruda sa Elisabeta, adevărat act de slujire faţă de semeni şi de împărtăşire a bucuriei de a-l preamări pe Dumnezeu.

În acest sens Fericita Tereza din Calcutta, Maica Tereza spunea: „rodul tăcerii este rugăciunea, rodul rugăciunii este credinţa, rodul credinţei este slujirea" - slujirea cu smerenie şi iubire a altora este calea glorificării, iar Maria anticipă timpurile.

Spre ea se îndreaptă privirea noastră rugătoare. Noi cinstim, Maică a lui Dumnezeu glorioasa ta înălţare la cer. De pe tronul tău de regină, caută spre noi cei de pe pământ şi dezlipeşte inimile noastre de cele pământeşti, ca să trăim ca adevăraţi fii ai lui Dumnezeu.

Bucură-te, Mireasă preacurată a Duhului Sfânt, care ai fost înzestrată de El cu iubirea cea mai desăvârşită. Te rugăm, atrage-ne pe urmele tale, întăreşte hotărârile noastre bune, învaţă-ne să fim totdeauna plăcuţi lui Dumnezeu, ca să putem să ne bucurăm şi noi de slava cea veşnică împreună cu tine.

Şi insistând cu Liturghia bizantină în Troparul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului de la 15 August să o invocăm: „Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, Născătoare de Dumnezeu; mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii, şi prin rugăciunile tale mântuieşti din moarte sufletele noastre”.

Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi păcătoşii, acum şi-n ceasul morţii noastre. Amin.

(RV – A. Lucaci, material omiletic din 14 august 2012, revăzut şi restructurat miercuri 14 august 2013)

Aici serviciul audio:







Trimiteți






Cine suntem Orar programe Scrie redactiei Productie RV Linkuri Alte limbi Sfântul Scaun Cetatea Vaticanului Celebrari liturgice ale Papei
Conţinutul acestui site este protejat de Copyright ©. Webmaster / Referinţe / Condiţii legale / Pentru publicitate