HomeRadio Vatican
Vatican Radio   
alte limbi  

     Home > Biserică >  2013-08-24 16:47:55
A+ A- Tipăreşte Pagina



Consideraţii omiletice la Duminica a XXI-a de peste an (C): Prin "poarta îngustă" la bucuria mânturii



(RV – 24 august 2013) E Ziua Domnului. Şi duminica aceasta începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu o invocaţie a psalmistului: Pleacă-ţi, Doamne, urechea şi ascultă-mă; Dumnezeul meu, mântuieşte pe slujitorul tău care se încrede în tine. Ai milă de mine, Doamne, către tine strig toată ziua (Ps 85/86, 1-3).

1. Cu Cristos, slujitorul credincios. Atitudinea rugătorului este cea a omului credincios (pluralul în ebraică - hasidim) şi sărac (pluralul în ebraică - anawim) a cărui încredere este numai în Domnul şi al cărui autoportret este schiţat mai departe în psalm prin cuvintele: „eu sunt slujitorul tău şi fiul roabei tale”. Expresia era aplicată celui care se năştea în sânul unui clan sau trib dintr-o sclavă dar era adoptat ca fiu de către capul tribului. În contextul psalmului, este înfiat de Domnul - Adonai, apelativ folosit de evrei pentru a evita pronunţarea numelui preasfânt al lui Dumnezeu.

„Slujitorul lui Dumnezeu” – „ebed Adonai” este un nume de mare cinste în Vechiul Testament. Este dat unor judecători, regi şi profeţi. Sunt însă renumite cele patru cânturi din cartea profetului Isaia (42, 1-9; 49,1-9; 50, 4-9; 52,13-53,12) dedicate unui personaj misterios numit, întocmai, servitorul lui Dumnezeu.

Părinţii Bisericii au văzut în slujitorul rugător al acestui psalm o figură anticipată a lui Isus Cristos. El este slujitorul credincios şi sărac despre care autorul Scrisorii către Evrei 5,7 afirmă: „În zilele vieţii sale pământeşti, el a oferit, cu strigăte puternice şi lacrimi, rugăciuni şi cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte şi a fost ascultat datorită evlaviei sale”. La rândul său apostolul Paul aminteşte în 2Cor 8,9 că „Isus Cristos, care din iubire faţă de voi, deşi era bogat, s-a făcut sărac pentru ca, prin sărăcia lui, voi să vă îmbogăţiţi”.

Noi ne rugăm mereu prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos. Dovada cea mai mare că Isus a fost ascultat de Tatăl este învierea sa din morţi. Duminica este sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Prin misterul pascal al morţii şi învierii Fiului său, Dumnezeu face din neamurile pământului o singură mare familie, Poporul sfânt al lui Dumnezeu, îmbogăţit cu adevăratele bunuri.

În acest sens spunem la rugăciunea zilei: Doamne, tu uneşti într-o singură voinţă pe toţi cei care se încred în tine; dă-ne, te rugăm, harul să ne placă ceea ce ne porunceşti şi să dorim ceea ce tu ne-ai promis, pentru ca trăind în mijlocul acestei lumi schimbătoare, inimile noastre să fie aţintite acolo unde sunt bunurile adevărate.

2. Dumnezeu vrea mântuirea tuturor. Iată, o rugăciune ce poate fi rostită în orice împrejurare şi de către toţi oamenii. Chemarea la mântuire este universală. Dumnezeu şi-a format poporul noului legământ prin jertfa pe care Isus a adus-o pe cruce o dată pentru totdeauna. La sfânta şi dumnezeiasca Liturghie noi ne împărtăşim din roadele jertfei lui Cristos şi implorăm de la Dumnezeu darurile unităţii şi păcii şi trăirea în prezenţa lui aşa cum îi place.

Aceste gânduri prezente în rugăciunile Liturghiei se desprind şi din lecturile biblice care alcătuiesc liturgia cuvântului.
Intrarea în împărăţia lui Dumnezeu începută pe pământ şi desăvârşită în patria cerească nu este privilegiul unor recomandaţi special ci ţinta tuturor oamenilor, fără deosebire de rasă, neam, limbă, poziţie socială.

Mântuirea depinde de felul în care fiecare îşi administrează darul vieţii, de cine se lasă îndrumat şi instruit, pe ce temelie îşi zideşte existenţa, pe ce drum păşeşte, în cine se încrede, pe cine se bizuieşte.

3. Doamne, sunt puţini cei care se mântuiesc? În drumul său spre Ierusalim, Isus trecea prin sate şi cetăţi, învăţând. Atunci, cineva l-a întrebat dacă sunt mulţi cei care se mântuiesc (Lc 13,22-23).

Este o chestiune curentă ce se discuta pe timpul lui Isus. Erau mulţi evrei care puneau această întrebare învăţătorilor legii. Cei mai mulţi dintre aceştia răspundeau că „toţii evreii vor participa la bucuria lumii viitoare datorită fidelităţii lui Dumnezeu faţă de făgăduinţele sale”. Însă potrivit tezei susţinute mai târziu de rabinul Meir, pentru mântuire trebuie împlinite trei condiţii: „Poate fi considerat fiu al lumii viitoare doar acela care face parte din poporul lui Israel, vorbeşte limba ebraică şi recită rugăciunea „shemà”- „Ascută, Israele”, dimineaţa şi seara”. Era subînţeles că cei care ţineau de alte popoare nu aveau să se mântuiască.

Auzind întrebarea, Isus nu pare interesat de chestiunea statistică. Este evident că cine îmbrăţişează o religie, o face ca şi cum ar intra pe o „poartă îngustă”, convins că este vorba de chestiunea cea mai serioasă a vieţii.

Isus nu răspunde direct la întrebarea interlocutorului anonim, nu spune dacă sunt mulţi sau puţini cei care se mântuiesc, ci arată felul în care oamenii se mântuiesc. În răspunsul său, Isus se situează pe linia profeţilor care cu secole mai înainte anunţaseră că Dumnezeu vrea să salveze toate popoarele.

Citim în finalul cărţii marelui profet Isaia, azi prima lectură: „A şa vorbeşte Domnul: "Vin să adun pe oamenii din orice naţiune şi de orice limbă. Ei vor veni şi vor vedea slava mea: voi pune un semn în mijlocul lor. Voi trimite pe unii dintre cei scăpaţi cu viaţă din poporul meu la popoarele cele mai îndepărtate, către insulele din depărtare, care n-au auzit vorbindu-se de mine şi n-au văzut slava mea. Aceşti trimişi ai poporului meu vor vesti slava mea printre popoare şi dintre toate popoarele îi vor aduna pe toţi fraţii voştri ca ofrandă pentru Domnul, pe cai sau în căruţe, în lectici, pe catâri şi pe cămile. Îi voi conduce până la muntele meu cel sfânt, la Ierusalim, zice Domnul, aşa cum fiii lui Israel îşi aduc ofranda în vase curate la templul Domnului. Chiar şi dintre ei voi lua preoţi şi leviţi", spune Domnul (Is 66,18-21).

Potrivit lui Isus, la Dumnezeu nu există recomandări speciale, nu există privilegiaţi nici datorită originii, nici limbii pe care o vorbesc, nici culturii. Dumnezeu este tată pentru toţi şi vrea mântuirea tuturor. De aceea, Isus încheie pericopa evanghelică spunând că „vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la ospăţ în împărăţia lui Dumnezeu"(Lc 13,29).

4. Intraţi pe poarta îngustă! În răspunsul său, Isus îşi extinde privirea şi îşi lărgeşte inima la popoarele păgâne care primeau pentru prima dată Evanghelia mântuirii. Acestea nu se simţeau „oameni de seria B”, de o categorie inferioară în comparaţie cu evreii, ci fii ai lui Dumnezeu în sens deplin.

Totuşi răspunsul lui Isus este provocator datorită imaginii pe care o foloseşte. Răspunsul său nu vizează doar pe cel care îi pusese întrebarea, nici numai pe conaţionalii săi evrei. Isus se adresează şi ucenicilor care îl urmau în drum spre Ierusalim.

El ne vorbeşte şi nouă, creştini de la naştere. În acest caz, chestiunea devine şi mai serioasă. E posibil ca noi să fi trecut prin sutele de porţi ale sărbătorilor, ale adunărilor religioase, ale sfintelor Sacramente şi slujbelor creştine, fără să fi trecut însă de-a binelea prin poarta mântuirii.

De aceea răspunsul lui Isus este un avertisment salutar pentru toţi: Daţi-vă silinţa să intraţi pe poarta cea îngustă, căci vă spun: Mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea (Lc 13,24).

Isus explică bine discipolilor că pentru a se mântui nu este de-ajuns să fi stat în preajma lui, crezând că se dobândeşte dreptul la mântuire prin simplul fapt de a-l fi ascultat predicând în pieţele oraşelor lor. Ucenicii nu pot justifica pretenţia de mântuire spunând: «Noi am mâncat şi am băut împreună cu tine, iar tu ai învăţat prin pieţele noastre».

După ce a amintit ascultătorilor săi că Isus este poarta de salvare, evanghelistul Luca transcrie parabola în care Isus se prezintă pe sine ca „stăpânul casei” (Lc 13.25), termen ce corespunde titlului liturgic de „Domn”. Întrucât Domnul Isus este stăpânul, el lasă să intre în casa sa pe cine este demn şi încuie uşa, lăsându-i pe dinafară pe cei nedemni.

Nevrednici sunt cei care, deşi l-au ascultat predicând în pieţele lor, nu au făcut un pas mai departe. S-au limitat la atât. Între aceştia, sunt şi acei iudei care îşi făceau iluzia că, deoarece s-au născut în Israel, au acces liber la împărăţia lui Dumnezeu.

Demni de împărăţia lui Dumnezeu, după patriarhii şi profeţii de demult care au trăit în fidelitate faţă de promisiunile mesianice ale lui Dumnezeu, sunt toţi cei care, oriunde s-ar fi născut şi de orice popor ar fi aparţinut, l-au acceptat pe Isus ca trimisul lui Dumnezeu.

5. În parabolă, o notă zguduitoare. Să ne imaginăm o mulţime de oameni stând la uşa unei case. Sunt în aşteptare. Se îmbulzesc să intre. Dar uşa s-a închis şi ei se văd lăsaţi afară. Bat insistent spunând: «Doamne deschide-ne». Aud un glas cunoscut. Şi-au deschis ochii prea târziu asupra gravităţii refuzului lor şi de aceea plâng şi scrâşnesc din dinţi. Exprimă astfel amărăciunea şi necazul pentru marele bine de care s-ar fi putut bucura şi pe care l-au pierdut prea uşor şi în mod iremediabil.

O angoasă cumplită îi cuprinde pe toţi aşteptând îngrămădiţi înaintea acelei porţi înguste; o crudă dezamăgire ce creşte când poarta deja strâmtă se închide; când glasul, cunoscut şi familiar, răspunde dinăuntru: „Nu ştiu de unde sunteţi, plecaţi de la mine voi toţi care săvârşiţi nelegiuirea”.

Îngrozitor, îşi zic. Am umblat toată viaţa şi te-am căutat şi acum tu ne alungi!

Versiunea evanghelistului Matei este de-a dreptul cutremurătoare. Cel care deschide poarta la ospăţul veşnic este Isus, iar cei care caută să intre, nu sunt dintre evrei, nici dintre păgâni, ci sunt creştini care spun că au predicat Evanghelia în numele lui, că au făcut minuni numele lui şi au alungat diavoli în numele lui.

Încremenesc când Isus le răspunde: Niciodată nu v-am cunoscut. Îndepărtaţi-vă de mine, voi care săvârşiţi nelegiuirea (Mt 7,22-23). În acest caz, a săvârşi nelegiuirea (în greacă adikìa - injustiţia, la Luca, anomìa – ilegalitatea, la Matei) înseamnă nedreptatea săvârşită de necreştini, refuzând mântuirea adusă de Isus, şi ilegalitatea comisă de creştini împotriva legii Evangheliei.

6. Recunoaşterea „sunt păcătos”, primul pas al convertirii. Singura condiţie pentru a fi mântuiţi de Dumnezeu este convertirea, distanţarea completă de mulţimea celor care „săvârşesc nelegiuirea”. „A se converti înseamnă a se recunoaşte păcătoşi şi a adopta un mod diferit de a gândi şi acţiona. A-l pune pe Dumnezeu şi voinţa sa sfântă pe primul loc în viaţă, fiind gata, dacă este necesar, de a renunţa la orice alt lucru, oricât de important şi de preţios ar fi. Înseamnă a se debarasa de idolii pe care ni i-am creat şi care ne încătuşează inima: bunăstare, prestigiu social, afecte dezordonate, prejudecăţi culturale şi religioase” (Cf Conf. Ep. Italiană, Catehismul pentru Adulţi 142).

Deci, primul pas al convertirii este a se recunoaşte păcătoşi. Aceasta este deja un dar al lui Dumnezeu, o victorie asupra tendinţei de autojustificare.

Dar convertirea prin căinţă nu este doar acţiunea morală caracteristică celui sfâşiat lăuntric de remuşcări, de sensul de vină. Căinţa comportă şi gândul la refuzarea de către om a Iubirii răstignite. Este căinţa desăvârşită. Deci credinciosul nu simte doar părere de rău pentru păcat de frica focului veşnic al iadului, dar şi părere de rău pentru că l-a ofensat pe Dumnezeu, părintele nostru „atât de mare şi atât de bun”, cum spunem în actul de căinţă.

În acest caz, căinţa se exprimă în lacrimi nu doar ale sufletului ci şi ale spiritului comparate de părinţii Bisericii cu apele purificatoare ale Botezului.

În plânsul celui care îşi recunoaşte păcatul este dăruită o viaţă nouă la fel ca la primirea Botezului. Deci, primul pas spre poarta îngustă este a se recunoaşte păcătoşi. Acest lucru se poate exprima în mod esenţial în rugăciune, aşa cum făcea pelerinul rus care înainta pe drum repetând ca rugă neîncetată o frază singură: Doamne, Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, fie-ţi milă de mine, păcătosul.

Este cunoscuta rugăciune a inimii inspirată direct din Evanghelie. Rugăciunea lui Isus a fost redescoperită şi propusă de Catehismul Bisericii Catolice care comentează:

„Această invocaţie foarte simplă de credinţă s-a dezvoltat sub felurite forme în tradiţia rugăciunii, în Răsărit şi în Apus. Formularea cea mai obişnuită, transmisă de monahii din Sinai, din Siria şi de la Muntele Athos, este invocaţia: “Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii!” Ea îmbină imnul cristologic, din Filipeni 2, 6-11, cu invocaţia vameşului şi a celor care cerşeau lumina [Cf Mc 10, 46-52; Lc 18, 13. 5]. Prin aceasta, inima se pune în armonie şi cu mizeria oamenilor, şi cu milostivirea Mântuitorului lor” (CBC 2667).

7. Dumnezeu însuşi se recunoaşte în noi. Ce să facem pentru a fi recunoscuţi de Domnul? Eu sunt cunoscut de Dumnezeu dacă în viaţa mea trăiesc ceva din viaţa lui Dumnezeu. Dumnezeu cel primitor va căuta în mine urme de ospitalitate. Dumnezeu cel milostiv va căuta în mine semne de iertare şi înţelegere faţă de aproapele. Dumnezeu cel darnic va căuta să vadă în mine semne de generozitate, de comuniune, de pâine împărţită cu alţii şi găsindu-le ne va deschide larg poarta.

În pragul veşniciei iubirea caută înăuntrul nostru ceva în care să se reflecte, să se oglindească. Şi dacă recunoaşte în noi, chiar şi numai în fază incipientă, un reflex al inimii sale, atunci va spune: „Vă cunosc!”. Mai mult, vom spune împreună, noi şi Domnul: „Ne cunoaştem, ca Tată şi ca fiu; ca apă a mării şi picătură; ca soare şi rază de lumină.
Numai iubirea cunoaşte.

8. Viaţa nouă în Duhul Sfânt. Dar mai există o reflecţie legată de poarta îngustă. Datorită morţii pe Cruce, Isus a fost înălţat în slavă la dreapta Tatălui. Purtarea Crucii pe pământ, conduce invitaţii la masa veşnică a Mielului. Numai cine îşi va fi dat viaţa asemenea lui Isus va putea să stea alături de Tatăl ceresc şi să se bucure de comuniunea cu el.
Deci nu contează apartenenţa, tradiţia, cultura, deoarece nu acestea conduc direct la Domnul, ci purtarea crucii, asemenea lui Isus. În cruce "nu mai este nici iudeu, nici grec, nici sclav nici liber, nici bărbat nici femeie” (Gal 3,28).

În acelaşi timp, Duhul Sfânt ne dă putere şi ne călăuzeşte pe calea întoarcerii. Colaborând cu darul său, nu numai că devenim conştienţi de păcate, dar ne propunem un plan nou de viaţă conform Evangheliei mântuirii. Trăim atitudinea de fii faţă de Dumnezeu şi de fraţi faţă de aproapele, în comuniune cu Dumnezeu şi cu ceilalţi semeni ai noştri.

Convertirea nu este drumul de o zi, nici de un an. Convertirea este drumul întregii vieţi, căci a trăi creştineşte înseamnă a vâsli continuu împotriva curentului. Este o trecere continuă de la „viaţa după trup” la „viaţa după spirit”.

Între timp, „Dumnezeu ne tratează ca pe nişte fii; şi care este fiul căruia tatăl nu-i aplică pedepse?” Se întreabă autorul Scrisorii către Evrei, azi, lectura a doua, şi apoi explică: „Fiecare pedeapsă, pentru moment, pare să nu aducă bucurie, ci tristeţe; mai târziu, cei care au trecut prin această şcoală se bucură de rodul păcii şi al dreptăţii” (Cf Evr 12, 7.11).

(RV – A. Lucaci, material omiletic din 22 august 1992, completat şi structurat sâmbătă 24 august 2013)

Aici serviciul audio: RealAudioMP3




Trimiteți






Cine suntem Orar programe Scrie redactiei Productie RV Linkuri Alte limbi Sfântul Scaun Cetatea Vaticanului Celebrari liturgice ale Papei
Conţinutul acestui site este protejat de Copyright ©. Webmaster / Referinţe / Condiţii legale / Pentru publicitate