HomeRadio Vatican
Vatican Radio   
alte limbi  

     Home > Biserică >  2013-09-07 20:07:25
A+ A- Tipăreşte Pagina



Consideraţii omiletice la Duminica a XXIII-a de peste an (C): Înţelepciunea creştină: ucenici ai lui Isus pe drumul Crucii



(RV – 7 septembrie 2013) E Ziua Domnului. Tu eşti drept, Doamne, şi nepărtinitoare este judecata ta; poartă-te cu slujitorul tău după bunătatea ta (Cf Ps 118,137.124). Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu o mărturisire şi o invocaţie inspirate din cea mai lungă compoziţie a întregii Psaltiri.

Psalmul 118/119 cântă legea lui Dumnezeu şi în general cuvântul său revelator, transformându-se într-o „oglindă a omului credincios” şi într-un „alfabet al rugăciunii şi adeziunii sale către Domnul”. Acest colosal psalm sapienţial, pe care francezul Blaise Pascal îl recita zilnic, este caracterizat de un paralelism continuu. Compoziţia se prezintă ca o mişcare perpetuă de repetiţii aparent interminabile. Repetiţia însă devine asimilare ce deschide mintea spre secrete nebănuite. Simbolul dominant este cel al drumului care este sinonim cu viaţă şi existenţă cotidiană: „Cuvântul tău, Doamne, e făclie pentru paşii mei" (Ps 118/119,105).

1. Voinţa lui Dumnezeu. În fapt, deşi în forme mai mult sau mai puţin adecvate, toate religiile urmăresc să arate oamenilor care este voinţa lui Dumnezeu şi prin ce lucrare sau cult vrea să fie cinstit de oameni pentru a trăi în comuniune cu el. În alte cuvinte, ce face Dumnezeu pentru oameni şi ce trebuie să facă oamenii pentru Dumnezeu.

Pentru noi creştinii lucrarea răscumpărării înfăptuită de Dumnezeu Tatăl prin Fiul său Isus Cristos în Duhul Sfânt, domnul şi de viaţă dătătorul, este esenţială. Cuprinzătoare, simplă şi frumoasă este rugăciunea zilei în care cerem întocmai lucruri esenţiale: Dumnezeule, care l-ai trimis pe Fiul tău pentru a ne răscumpăra şi a ne face copiii tăi adoptivi, te rugăm, priveşte cu bunătate la fiii iubirii tale şi dăruieşte-le tuturor celor care cred în Cristos libertatea adevărată şi moştenirea veşnică. Prin Domnul nostru Isus Cristos.

2. Pe calea înţelepciunii, voinţa lui Dumnezeu. Se întreabă autorul cărţii Înţelepciunii din care este luată azi prima lectură: Cine poate cunoaşte planul lui Dumnezeu, sau cine poate înţelege voinţa Domnului? Gândurile muritorilor sunt şovăielnice şi cugetările noastre sunt nesigure; căci trupul supus putrezirii ne îngreunează sufletul şi acest lăcaş de lut ne împovărează mintea cu mii de griji. Cu greu ne dăm seama de cele ce sunt pe pământ şi cu osteneală descoperim cele ce se află la un pas de noi. Cine ar putea atunci să descopere cele care se află în ceruri? Şi cine ar fi cunoscut gândul tău, dacă tu nu i-ai fi dat înţelepciune şi nu l-ai fi trimis de sus pe Duhul tău cel sfânt? Astfel s-au făcut drepte cărările celor de pe pământ şi oamenii au învăţat ceea ce este plăcut înaintea ta şi prin înţelepciunea ta au fost mântuiţi (Înţ 9,13-18).

Iată, o meditaţie despre incapacitatea omului de a înţelege voinţa lui Dumnezeu. Trebuie să cerem în rugăciune asiduă ca Dumnezeu să ne dea înţelepciunea. Textul sapienţial face parte din rugăciunea regelui Solomon: „Dă-mi mie înţelepciunea care stă aproape de scaunul tău şi nu mă lepăda dintre slujitorii tăi”. La începutul domniei, regele Solomon nu a cerut bogăţii, nici putere ci darul înţelepciunii motivându-şi astfel cererea: „Căci robul tău sunt eu şi fiul roabei tale, om slab şi cu viaţă scurtă şi puţin destoinic să înţeleagă judecata şi legile” (Înţ 9,5).

Numai cu darul înţelepciunii primit de sus, omul poate cunoaşte gândul şi voinţa lui Dumnezeu. Este o deschidere de orizont din Vechiul Testament care ne permite să întrevedem realitatea profundă a lui Cristos. El este revelatorul Tatălui, singurul împuternicit să ne comunice ce este plăcut lui Dumnezeu; singurul autorizat să interpreteze gândul lui Dumnezeu exprimat în Sfintele Scripturi şi să comunice oamenilor voinţa divină

3. Ucenici pe urmele lui Isus. Astăzi, în pericopa evanghelică de la Sfântul Luca 14,25-33, Isus spune că pentru a-l urma trebuie să ieşim din logica triumfalismului şi să intrăm în cea a Crucii. Însă pentru a-l urma, trebuie să facem bine calculele, să ne măsurăm posibilităţile aşa cum face omul care vrea să construiască un turn sau să se angajeze într-un război. E necesar să-şi evalueze forţele. Altminteri se expune riscului şi falimentului total.

Dar să ne apropiem de textul Evangheliei. Isus nu mai este în casa unuia dintre mai marii fariseilor dar cu mulţimea. Se precizează de la început că „o mare mulţime de oameni mergea împreună cu Isus”.

Ne întrebăm în mod firesc „ce înseamnă a merge împreună cu El?”, „în ce consistă”, „ce trebuie făcut?”. Răspunsul este foarte simplu. Urmarea lui Isus comportă renunţare şi trăirea iubirii faţă de El mai presus de orice alt lucru.

De aceea, fiecare să-şi măsoare puterile. Este o regulă înţeleaptă. Şi Isus descrie două situaţii de înţelepciune practică: „Cine dintre voi, voind să zidească un turn nu stă mai întâi să calculeze cheltuielile şi să vadă dacă are cu ce să-l termine? Altfel s-ar putea întâmpla ca, după ce a pus temelia să nu-l poată termina şi astfel toţi cei care-l văd, să râdă de el, zicând: «Iată un om care a început să zidească, dar nu a fost în stare să-şi termine lucrul!». Sau care rege porneşte la război împotriva altui rege fără să vadă mai întâi dacă poate, cu zece mii de oameni, să ţină piept celui care vine împotriva lui cu douăzeci de mii. În caz contrar, când celălalt este încă departe, trimite o solie pentru a cere pace” (Lc 14,28-32).

În pericopa evanghelică duminicală sunt enumerate trei condiţii necesare pentru cel care vrea să devină ucenic al său, adică un adevărat creştin.

Trebuie mai întâi să înţelegem bine afirmaţia paradoxală prin care este indicată prima condiţie: Dacă vine cineva la mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe soţia sa, pe copiii săi, pe fraţii şi surorile sale şi chiar viaţa sa proprie, nu poate fi ucenicul meu” (v.26).

Paradoxul stă tocmai în verbul „a urî”. Este oare posibil ca Isus să recomande încălcarea unei porunci a lui Dumnezeu? Citim în cartea Exodului 20,12: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău”.

Textul grec al evanghelistului Luca redă probabil cel mai bine o propoziţie mai veche scrisă în ebraică. În greacă, afirmaţia nu este „Dacă cineva vine la mine şi nu mă iubeşte mai mult decât pe tatăl său…”, ci, cum am văzut, „Dacă vine cineva la mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa…”. Verbul grec misei înseamnă exact a urî” şi nu „a iubi mai puţin”.

Bibliştii se străduiesc să explice că expresia semită „a urî” rudele cele mai apropiate trebuie înţeleasă în sensul unei afirmaţii echivalente „a iubi mai puţin”, reproduse de evanghelistul Matei în pasajul paralel din 10,37: Cine îşi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine; şi cine îşi iubeşte fiul sau fiica mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine”.

Deşi este vorba de o hiperbolă, fără a nesocoti precizările făcute, expresia conţine un exces de încărcătură perfect intenţional pentru a zgudui şi astfel a-i feri pe ucenici de riscul unei idolatrizări a raporturilor familiale. Pentru a înţelege mai bine dar şi pentru a evita orice echivoc privind importanţa familiei, trebuie să avem în vedere ambientul şi timpul lui Isus în care legea clanului şi a tribului domina asupra individului.

Persoana, individul nu putea face nici o alegere fără a o supune în prealabil părerii şi judecăţii clanului. Isus însuşi, la începutul misiunii publice, a fost contestat de membrii clanului său (Cf Mc 3,21). Probabil aşa a fost şi Luca din moment ce, singurul dintre evanghelişti, reproduce fraza lui Isus fără să o atenueze. Obstacolele pe care le întâmpinau adepţii, eventualii ucenici ai lui Isus erau mai curând serioase.

Isus aduce două exemple. Construirea unui turn trebuie începută doar după o evaluare atentă a cheltuielilor; declanşarea unui război presupune o reuniune îndelungată a consiliului de război. Isus vrea să spună că hotărârile religioase sunt importante şi nu trebuie luate cu uşurătate.

Apoi, în privinţa expresiei „a-şi urî propria viaţă”, ea orientează spre interpretarea pe care o dă evanghelistul Marcu 8,35-36: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine însă îşi va pierde viaţa pentru mine şi pentru evanghelie o va salva. Aşadar, ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul?”.

La acest punct Isus anunţă cea de-a doua condiţie necesară pentru a fi discipoli ai săi: Acela care nu-şi poartă crucea şi nu mă urmează, nu poate fi ucenicul meu (v.27).

În finalul pericopei Lc 14,33 Isus spune a treia condiţie: „Nimeni dintre voi nu poate fi ucenicul meu, dacă nu renunţă la toate bunurile sale".

Deci, renunţare la toate bunurile şi totală încredere în Dumnezeu, fără vreun sprijin uman. Atunci forţele puse în acţiune nu sunt numai ale noastre, dar şi ale lui Dumnezeu oferite celui care se încrede şi se deschide în faţa harului, aşa cum spune Sfânta Tereza de Avila: „Cel care i se încredinţează în mod extraordinar lui Dumnezeu, Domnul în mod extraordinar îi vine în ajutor”

Vedem cum prin trei fraze explozive, una mai puternică decât alta, evanghelistul Luca ne face să înţelegem că a fi creştini nu este o glumă. Totodată ne deschide ochii asupra unui adevăr incontestabil: viaţa majorităţii creştinilor pare a fi la mare distanţă de ceea ce Isus cere ucenicilor săi.

În fapt, Isus le cere să-l iubească mai mult decât banii (Lc 14,33), mai mult decât pe rudele lor şi chiar însăşi viaţa proprie (Lc 14,26), şi în schimb, cea mai mare parte dintre creştini nu-l iubesc în această măsură. Dacă privim în jur, avem poate impresia că nu-l iubesc deloc.

Isus le cere apoi discipolilor să-şi ia zilnic crucea pentru a-l urma (Lc 14,27). Nu doar crucea suferinţelor omeneşti care sunt comune tuturor oamenilor, dar crucea mărturiei creştine: în schimb, cea mai mare parte a creştinilor nu numai că refuză să o poarte, dar îi consideră exaltaţi pe cei care iau în serios această cerere a Învăţătorului lor.

5. Insistăm: Ce înseamnă „a-l urma pe Isus?” Pentru a răspunde, trebuie subliniat mai întâi că Isus vorbea mulţimii care, cu mare entuziasm, se strânsese în jurul lui. Isus vrea să taie entuziasmul facil. Oamenilor care voiau să-l urmeze, Isus le vorbeşte în mod foarte deschis, sincer, avertizându-i: „Gândiţi-vă bine!”. „Face-ţi bine calculele, altminteri, s-ar putea să vă căiţi!”.

În definitiv, ce voia să spună „a-l urma pe Isus” în acea vreme? Însemna să mergi după un profet necunoscut, neacceptat, ba chiar excomunicat de capii naţiunii şi ţinut sub supraveghere de romanii care ocupau militar Palestina. Însemna să rişti viaţa, casa, să accepţi situaţia de a fi urât chiar de propria familie datorită riscurilor la care o expunea.

Dar mai mult decât aceasta, a-l urma pe Isus însemna să accepţi să trăieşti într-o manieră nouă, diferită, dificilă, contrară convingerilor majorităţii închise tihnit în propriul egoism. În fapt, Isus îi îndemna pe toţi să trăiască şi să se comporte ca fii ai lui Dumnezeu şi fraţi cu toţi oamenii. Deci, cerea convertire, rugăciune, puritate în gânduri, viaţă curată până şi în intenţii, sfinţenie şi fidelitate în căsătorie, iubire faţă de săraci, marginalizaţi, faţă de cei care nu puteau răspunde cu favoruri când li se făcea un bine. Urmarea lui Isus cerea de-a dreptul iubire de duşmani şi iertare oricând şi în orice situaţie. Isus îndemna insistent pe cei care-l urmau, să înceteze a se gândi numai la bani. Voia ca ucenicii săi să simtă bucuria de a sluji pe alţii, de a se dărui şi jertfi pentru ei.

„A renunţa la toate” pentru Isus nu voia să spună doar a-şi dezlipi inima de bunurile materiale, ci a se detaşa de propriile convingeri şi obişnuinţe, pentru a începe a gândi şi trăi asemenea lui. „Gândiţi-vă bine”, spunea Isus. „Dacă sunteţi şovăielnici, atunci mai gândiţi-vă, nu luaţi hotărâri sub impulsul emoţiilor şi entuziasmului facil!”.

6. Ucenici în primele comunităţi creştine. Această pagină evanghelică a fost citită în primele comunităţi creştine când credincioşii puţini numeric erau răspândiţi în mijlocul lumii păgâne. Apostolii îi făceau să reflecteze asupra acestor cuvinte ale lui Isus pe cei care voiau să îmbrăţişeze noua religie. Pentru a deveni creştini trebuiau să plătească un mare preţ care uneori ajungea până la martiriu. A deveni creştini însemna să accepţi un mod de a trăi, nou, diferit, dificil: primii creştini ne-au transmis nouă credinţa care pe ei i-a costat totul. Noi am primit-o ca o moştenire. Acum o privim aşa cum se priveşte un libret de economii în care părinţii noştri au depus toate economisirile, truda şi ostenelile lor şi ni l-au dăruit pentru ca viaţa noastră să fie demnă şi bogată aşa cum au sperat pentru fiii lor.

7. Situaţia de azi în rapidă schimbare. Pagina evanghelică capătă semnificaţie actuală şi pentru noi. Astăzi, a accepta credinţa creştină începe să fie o alegere dificilă, o ruptură dureroasă de mediul din jur, uneori o cruce mai grea, de purtat pe urmele lui Isus. Toţi vedem că ambientul în care trăim se secularizează rapid. Suntem înconjuraţi de mulţi păgâni care consideră viaţa, la fel ca păgânii de odinioară, un timp de consumat în egoism. Mulţi trăiesc ca şi cum Dumnezeu nu ar fi.

A se arăta creştini, în anumite situaţii, devine anevoios şi riscant. Unii încep să se ruşineze. Altora le este frică că vor rămâne izolaţi. Pentru tineri, şi nu numai, a se ruga, a participa la Sfânta Liturghie, a se spovedi, a se împărtăşi, a fi curaţi în vorbe însemna, poate, a se vedea izolaţi de către prieteni.

De aceea, astăzi Isus ne face în mod serios propunerea sa: „Vrei să fii ucenic al meu? Vezi ce te va costa. E mai bine să te gândeşti serios şi să-ţi revezi convingerile. Azi a fi creştini înseamnă să accepţi o angajare serioasă. Dar este frumos, fascinant, merită”.

Într-un context dificil şi potrivnic pentru creştini răsună cu putere glasul înţeleptului care invocă înţelegerea voinţei lui Dumnezeu şi cere un ghid pentru discernământ.

Încheiem cu psalmul 89, astăzi răspuns la cartea Înţelepciunii: „Învaţă-ne să nu uităm cât de puţine sunt zilele noastre, ca să ajungem la gânduri înţelepteSatură-ne dis de dimineaţă cu iubirea ta, ca să ne bucurăm şi să ne veselim în toate zilele vieţii noastre. Bunăvoinţa ta, Doamne Dumnezeul nostru, să coboare asupra noastră!"


(RV – A. Lucaci, material omiletic de sâmbătă 7 septembrie 2013)

Aici versiunea audio mult prescurtată: RealAudioMP3




Trimiteți






Cine suntem Orar programe Scrie redactiei Productie RV Linkuri Alte limbi Sfântul Scaun Cetatea Vaticanului Celebrari liturgice ale Papei
Conţinutul acestui site este protejat de Copyright ©. Webmaster / Referinţe / Condiţii legale / Pentru publicitate