HomeRadio Vatican
Vatican Radio   
alte limbi  

     Home > Biserică >  2013-09-14 15:13:25
A+ A- Tipăreşte Pagina



Consideraţii omiletice la Duminica a XXIV-a de peste an (C). Parabolele milostivirii: Oaia rătăcită, drahma pierdută şi fiul risipitor



(RV- 14 septembrie 2013) E Ziua Domnului. Sărbătoarea săptămânală a Paştelui aminteşte şi actualizează pentru fiecare generaţie darul pascal al morţii şi învierii lui Isus pentru viaţa lumii. Ori de câte ori celebrează sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, Biserica se uneşte cu mijlocirea lui Cristos la Tatăl pentru toţi oamenii. În Euharistie, viaţa, lauda, suferinţa, rugăciunea şi munca noastră sunt unite cu jertfa de iubire totală a lui Cristos adusă pe Cruce (Cf CBC 1368).

Ştim că iubirea faţă de nevrednici, iubirea lui Dumnezeu faţă de păcătoşi se concretizează în îndurare sau milostivire. Astăzi lecturile biblice care alcătuiesc masa Cuvântului ne îndreaptă atenţia spre inima milostivă a lui Dumnezeu. Sunt pagini care, mai mult decât altele, prezintă creştinismul ca religia recuperării păcătosului.

Fiul trimis de Tatăl porneşte la drum, coboară din cer, îl caută pe păcătos şi nu se întoarce acasă decât după ce l-a găsit. Apoi întinde masa spunând: „Să facem sărbătoare! Bucuraţi-vă împreună cu mine!”.

Vedem astfel cât de mult valorează salvarea unui om pentru împărăţia lui Dumnezeu! Înţelegem totodată că experienţa iertării porneşte de la credinţa în milostivirea Domnului, de la certitudinea credinţei că Tatăl se îndură de cel care se prezintă înaintea lui ca fiu, păcătos şi totuşi iubit.

De aceea s-a spus că pentru noi oamenii este mai uşor a se simţi căutători de Dumnezeu decât căutaţi de El. Căci, dacă inima noastră ne osândeşte, Dumnezeu este mult mai mare şi ne face să auzim „cuvânt de bucurie şi veselie” îndată ce spunem cu regele David în psalmul 50/51, cunoscutul „Miserere”: „Ai milă de mine, Dumnezeule, după marea ta bunătate”. „Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii tale şi întăreşte-mă cu duh binevoitor”.

1. Bucurie în cer şi pe pământ. În acest sens, la celebrarea Sfintei Liturghii asigurarea făcută de Isus în finalul parabolelor milostivirii devine realitate: „Bucurie va fi în cer pentru un păcătos care se converteşte”. De fapt, Liturghia acestei duminici propune pericopa evanghelică Luca 15,1-32 în care Isus tresaltă de bucurie pentru că mulţi păcătoşi, după ce l-au ascultat, decid să-şi schimbe viaţa. Capitolul face parte dintr-un plan didactic ce prezintă în trei parabole trăsăturile caracteristice ale lui Isus evidenţiate de cel de-al treilea evanghelist:
a) - milostivirea nemărginită al lui Dumnezeu care cheamă oamenii la mântuire;
b) - căinţa care răscumpără până şi păcătosul cel mai împietrit;
c) - bucuria care umple inima lui Dumnezeu atunci când fiii se întorc la el.

Luca scrie pentru comunitatea de creştini proveniţi din păgânism. Potrivit Evangheliei sale, Isus pare să prevadă clar în poporul lui Dumnezeu două tipuri de misionari: cei care lucrează la frontiere pentru a extinde împărăţia la alte neamuri până la marginile pământului şi cei care trudesc în interiorul comunităţilor pentru a-i recupera pe cei rătăciţi.

2. Parabolele milostivirii din Luca 15,1-32. Sunt cunoscutele parabole despre oaia rătăcită şi drahma pierdută, amândouă regăsite, şi despre fiul risipitor „mort şi înviat”. Isus le-a povestit pentru farisei şi pentru cărturari dar şi pentru toţi aceia care nu cred în milostivirea nemărginită a lui Dumnezeu, se îndoiesc şi nu văd chipul său patern.

Pericopa evanghelică are acest incipit: „În timpul acela, văzând cum vameşii şi păcătoşii se apropie de Isus, ca să-l asculte, fariseii şi cărturarii cârteau împotriva lui spunând: Acest om se arată prietenos cu cei păcătoşi şi stă la masă cu ei. Atunci Isus le-a spus această parabolă:” (Lc 15,1-3). Urmează în odine cele trei parabole: oaia, drahma, fiul risipitor.

3. Criticile fariseilor. S-ar crede că fariseii şi cărturarii nu văd cu ochi buni multele convertiri la Dumnezeu, dar nu este aşa. De fapt şi ei erau activi într-o mişcare de reformă religioasă şi de recuperare a celor care deviaseră de la calea lui Israel. Ei nu-i reproşau lui Isus succesul pastoral dar faptul că, pentru a-i conduce pe păcătoşi la convertire, se pângărea intrând în casele lor şi stând la masa cu ei.

În alte cuvinte, îi spuneau: „Faci bine că predici păcătoşilor convertirea, dar stai la distanţă de ei. Poţi deveni prietenul lor doar după ce se convertesc şi nu înainte". Se gândeau că lumea care îl urma pe Isus, atât timp cât nu studiază legea lui Moise, nu poate să o practice pentru că nu o cunoaşte, şi nepracticând-o, îşi creează iluzia că s-a convertit deja la Dumnezeu şi că e pe drumul mântuirii.

Isus reacţionează cu hotărâre în faţa criticii fariseilor. El era convins că aceştia limitau lucrarea lui Dumnezeu şi concepeau mântuirea mai mult ca o cucerire a omului decât ca un dar divin. Aceasta, spune Isus, este în contrast cu învăţătura lui Moise, a profeţilor şi cu însăşi istoria lui Israel.

4. Păstorul lui Israel şi oaia rătăcită. În acest context Isus pronunţă cele trei parabole: a oii regăsite, una din o sută; a drahmei pierdute, una din zece; a Tatălui îndurător, numită şi a fiului risipitor, unul din doi.
Prin parabola păstorului care lasă cele 99 de oi în staul şi se duce în căutarea oii rătăcite, Isus nu numai că îşi justifică atitudinea pastorală, dar aminteşte celor care cârteau împotriva lui că în biblie Dumnezeu este numit păstor al lui Israel şi că în cartea profetului Ezechiel Domnul Dumnezeu promite: „Iată eu însumi voi purta grijă de oile mele şi le voi căuta,…le voi aduna din toate locurile, unde au fost ele risipite în ziua cea ceţoasă şi întunecată;…oaia pierdută şi rătăcită o voi întoarce la staul, pe cea rănită o voi lega şi pe cea bolnavă o voi întări…” (Ez 34,11-12.16). Încheind prima parabolă, Isus spune că în cer e „mai mare bucurie pentru un păcătos care se converteşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de convertire” (Lc 15,7).

Întrebări legitime şi realiste: Să fie, oare, atât de mulţi drepţi şi atât de puţini păcătoşi? Apoi, sunt atât de drepţi încât nu au nevoie de convertire? Din istorie şi din cele ce auzim şi vedem că se întâmplă zilnic, ne putem îndoi. Dar nu zăbovim: miezul parabolei este altul.

5. Drahma cea pierdută. Din parabolele milostivirii relatate de Luca, cea a monedei de argint sau drahmei pierdute este poate cel mai puţin explicată şi „exploatată” de predicatori, de aceea ne oprim puţin asupra ei. Iată textul, Lc 15, 8-10: „Sau dacă o femeie are zece monede şi pierde una dintre ele, nu aprinde oare lampa, nu mătură casa şi nu caută cu grijă până o găseşte? Iar după ce a găsit-o, cheamă prietenele şi vecinele şi le zice: «Bucuraţi-vă împreună cu mine căci am găsit moneda de argint pe care o pierdusem». Vă spun: tot aşa se vor bucura îngerii lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se converteşte".
Imediat după parabola oii rătăcite şi găsite, Isus spune a doua parabolă din cele trei menţionate, cea a unei femei care mătură casa pentru a găsi moneda de argint pe care o pierduse. Este singurul caz din Evanghelie, în care Dumnezeu este simbolizat de o femeie.

Femeia mătură casa la puţina lumină ce intra pe uşă, până ce găseşte moneda şi se bucură cu aceleaşi sentimente profunde şi cu aceleaşi cuvinte ale păstorului, care a găsit oaia care se rătăcise.

Ştim că femeile din acea vreme strângeau monedele de aur şi de argint, le făceau o gaură şi legându-le între ele alcătuiau salbe, pe care şi le puneau la gât în zilele de sărbătoare.

6. Frumuseţea parabolei „drahma pierdută”. Oamenii sunt deci ornamentul, podoaba lui Dumnezeu, slava lui Dumnezeu: "Gloria Dei, vivens homo. Vita autem hominis, visio Dei - Slava lui Dumnezeu este omul în viaţă. Însă viaţa fiinţei umane este viziunea lui Dumnezeu" (Irenaeus, Adversus Haereses, IV.xx.7) ; sunt ca o salbă preţioasă ce stă pe pieptul său, mereu sub ochii săi. Iar dacă se pierde una din monede, locul rămâne gol, salba nu e întreagă. De aceea mare este întristarea sa dacă un singur om se pierde, şi mare este bucuria sa dacă cel ce părea pierdut este recuperat pentru iubirea sa. Ţine mult la fiecare, încât ochii săi privind slaba preţioasă fixează continuu acel loc, acea lipsă, şi nu-şi dă pace până nu găseşte moneda pierdută adică omul păcătos. Şi atunci, încheie Isus, „vă spun: tot aşa se vor bucura îngerii lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se converteşte".

7. Marea parabolă a milostivirii: Fiul risipitor. În finalul pericopei evanghelice, Liturghia ne propune renumita parabolă a milostivirii, cea a fiului risipitor, prezentă doar în capitolul 15 al Evangheliei după Sfântul Luca. Este, fără îndoială, parabola lui Isus care a schimbat viaţa celor mai mulţi oameni de-a lungul istoriei creştinismului. Ea continuă să schimbe inimile oamenilor şi astăzi. Sunt însă unii care, voind să arate inutilitatea acestei perle evanghelice pentru omul dornic de libertate, au recurs la deformarea ei, modificându-i finalul luminos.

8. Parodii ale parabolei. De exemplu, în povestirea poetului italian Gabriele D’Annunzio, intitulată „Il figliuol prodigo - Fiul risipitor”, - o parodie a parabolei lui Isus - , se citeşte că fiul mai mic, întors acasă, după ce s-a înzdrăvenit, se răzgândeşte, sustrage de la bătrânul tată cât mai mulţi bani posibil şi se reîntoarce la viaţa destrăbălată de mai înainte.
Era tocmai ceea ce prevedea fiul mai mare, care, imediat ce fusese înştiinţat de întoarcerea fratelui mai mic, a refuzat să intre în casă unde se sărbătorea revenirea celui care „era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit” (Lc 15,32). Există în toate societăţile umane, şi nu doar în Arcadia poeţilor din care făcea parte D’Annunzio, persoane care se încred doar în sine şi nu cred că omul poate fi cucerit de iubirea lui Dumnezeu.

La fel, scriitorul francez André Gide (1869-1951), în opera sa „Le retour de l'enfant prodigue - Întoarcerea fiului(copilului) risipitor” scrisă în 1909, introduce în povestirea evanghelică un al treilea fiu, mai mic decât ceilalţi doi, care, fascinat de aventura fratelui întors acasă şi solicitat de acesta, decide să plece „pentru a muşca din rodiile sălbatice ale libertăţii” şi să nu se mai întoarcă.

Sunt oameni care atunci când e vorba de alţii, sunt cu totul neîncrezători; nu cred în puterea cuceritoare a iubirii divine; orice încredere acordată altora este pentru ei o greşeală.

9. Mereu în scenă figura Tatălui. Dar Dumnezeu nu gândeşte aşa. Toţi oamenii sunt fii ai săi şi toţi pot fi răscumpăraţi; pot fi recuperaţi nu numai „vameşii” care sunt păcătoşi şi o ştiu bine, dar şi „fariseii” care se cred drepţi şi nu sunt.

a) - Cunoaştem bine parabola. „Un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei i-a zis tatălui: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine». Şi tatăl le-a împărţit averea” (Luca 15,1-3.11-12). Sunt prezentate astfel toate personajele. Tatăl este acela care rămâne mereu în scenă. Este figura care domină, raportându-se atât la fiul mai mic, cât şi la cel mai mare. Îl lasă pe cel mai mic să plece, îl vede când se întoarce - semn că îl aştepta; aleargă înaintea lui, i se aruncă la gât, îl sărută; îl primeşte şi oferă un ospăţ festiv. Iese din casă şi-l roagă pe fiul mai mare să intre şi el să „facă sărbătoare”; vrea ca şi el să împartă bucuria pentru întoarcerea fiului şi a fratelui.

b) - Doi fraţi distanţi între ei, întrucât distanţi de tatăl. Deosebim în parabola Tatălui milostiv două părţi, fiecare corespunzând istoriei fiului mai mic şi respectiv fiului mai mare. Istoriile lor descrise de Luca în mod pitoresc au un element comun care explică aspectul dramatic: lipsa unei relaţii adevărate a celor doi fii cu tatăl lor comun.

Cei doi fraţi, în fapt, sunt distanţi între ei pentru că sunt distanţi de tatăl lor. Şi aceasta este situaţia multor oameni care spun că sunt credincioşi, cred în Dumnezeu, dar nu au început niciodată o relaţie adevărată cu el. Nici nu ştiu că se poate stabili cu Dumnezeu o relaţie autentică. Dumnezeul lor este un Dumnezeu abstract, împrumutat din religiozitatea păgână care a rămas în ei intactă şi după două mii de ani de evanghelizare creştină.

Dumnezeu pe care Isus îl prezintă în Evanghelii, este un Dumnezeu în legătură intimă cu oamenii. Nu este un Dumnezeu care priveşte de la distanţă istoria omenirii, dar un Dumnezeu care se leagă cu toate istoriile de bucurie şi de durere ale oamenilor pe care îi consideră adevăraţi fii ai săi, cum reiese din parabola Tatălui milostiv.

c) – Oglinda istoriei umane. Un lucru este cert, în parabolă este descrisă perfect istoria umană care este o istorie de păcate şi de păcătoşi, o istorie de nenumărate rătăciri şi întoarceri. Acestea se întretaie precum se încrucişează într-un port navele care pleacă şi cele care se întorc. Inima omului este ca un mare port în care se strânge tot ce este mai bun şi mai rău din istoriile oamenilor.

d) - Fiul mai mare. Acesta a rămas în casa tatălui dar n-a intrat în gândurile lui de părinte iubitor şi milostiv. S-ar putea întreba multe despre el. Lucru sigur este că în orice religie, prin urmare şi în Biserică, sunt oameni care se simt în măsură să-l înveţe pe Dumnezeu meseria. Este vorba de oameni periculoşi pentru care valorează mai mult legile lui Dumnezeu decât Dumnezeu însuşi, mai mult rigoarea decât iertarea, mai mult liturghiile sumbre şi severe decât cele senine de bucuria învierii, mai degrabă perspectiva iadului decât cea a raiului. Convinşi că sunt mai sus decât toţi în Biserică şi în lume, asemenea oameni sunt greu de convertit şi e foarte dificil să fie „atinşi” de parabola tatălui milostiv.

e) - Fiul mai mic. Pentru a nu face din el un erou în comparaţie cu fratele mai mare, trebuie să spunem clar că este un păcătos şi că reprezintă omul, oricare, atât când se îndepărtează de casa părintească ducând o viaţă dezmăţată, cât şi atunci când sfârşeşte între porci, cum este lesne de prevăzut.

10. Meditând în urma porcilor. Câteva observaţii. Pentru un evreu din vremea lui Isus, grajdul, coteţul sau împrejmuirea porcilor era o puternică imagine a degradării omului care s-a îndepărtat de Dumnezeu. Pentru evrei porcii erau animale necurate şi de aceea necomestibile. În imaginarul popular, erau simbolul vieţii umane, ajunsă la gradul ei maxim de degradare. Aşa este şi azi. Într-o societate, în care oamenii îl expulzează pe Dumnezeu din minte şi din inimi, două sunt efectele sigure: degradarea morală progresivă şi starea conflictuală permanentă dintre oameni care, dând curs liber instinctelor, fac imposibilă viaţa nu numai în oraşe dar şi în sate.

11. Este realitatea zilelor noastre. Cu toate acestea Dumnezeu continuă să investească încredere în omul care, ieşit din mâinile sale, s-a îndepărtat de Creator. În Isus Cristos, Dumnezeu şi-a manifestat „scumpul şi bunul chip patern”, cum se exprima marele Dante Alighieri. Ce l-a făcut pe fiul risipitor să se întoarcă la casa părintească? Desigur, abisul degradării, foamea cumplită dar în primul rând gândul la bunătatea tatălui. „Venindu-şi în fire, şi-a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu au pâine din belşug, iar eu mor aici de foame! Mă voi ridica, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Primeşte-mă ca pe unul dintre argaţii tăi” (Luca 15, 17-19).

12. Imaginea paternă de neşters. Fiecare dintre noi ştie, chiar din propria experienţă, că deşi asediaţi de cultura materialistă a timpului, oamenii păstrează mereu ideea despre Dumnezeu între cutele creierului. Uneori cutele se deschid iar chipul Tatălui devine viu, luminos şi actual. Alteori, presate de forţa instinctelor, cutele se strâng, se retrag şi imaginea dispare, dar este mereu acolo, în aşteptare. Imaginea paternă l-a salvat pe fiul aventurier, ajuns să păzească porcii.

13. Rezumat: „Un om avea doi fii”. Acest început extrem de simplu, un incipit fabulos ca din poveşti, deschide parabola cea mai frumoasă, căci nici o pagină din lume nu atinge ca ea însăşi structura trăirii noastre, nici una nu lasă să se întrevadă ca ea însăşi inima lui Dumnezeu.

Comentează părintele italian Ermes Ronchi din ordinul Servilor Mariei (E. Ronchi, Respirare Cristo”, p. 112-113, ed. San Paolo, 2006):

S-a pierdut o oaie, se pierde o drahmă, se pierde un fiu. S-ar spune quasi înfrângeri ale lui Dumnezeu. În schimb, iubirea învinge tocmai pierzându-se după cel care s-a pierdut. Dumnezeul acestor parabole „este un Dumnezeu care se pierde chiar şi pentru unul singur. Unul, unul singur dintre noi, şi pe deasupra vagabond şi fără căpătâi, este de ajuns…” (A.Casati).

Îi vreau bine fiului risipitor. Risipitorul este o istorie a tuturor, toţi am trăit această criză a răzvrătitului şi adesea gestul de revoltă nu era decât preludiul unei declaraţii de iubire.

Dar risipitorul ajunge în situaţia de a paşte porcii. Din liber răzvrătit devine slugă, îi este foame, „poate fura ghinda porcilor, dar nu se poate sătura la fel ca ei, doar cu ghindă. Asta e cruzime? Nu. Providenţă” (Primo Mazzolari, preot şi scriitor italian, 1890-1959). Omul se naşte cu inima bolnavă de lucruri îndepărtate.

Fiul îşi aminteşte de pâinea de acasă şi porneşte spre tatăl său.

Pe Dumnezeu nu-l importă pentru ce se întoarce, dacă pentru pâine sau pentru tatăl, lui îi ajunge ca tu să porneşti la drum şi „te vede când eşti încă departe”, îţi aleargă înainte, ţi se aruncă la gât, nu te lasă să vorbeşti, ca să te uşureze de greutatea inimii când ea te acuză, ca să te scape şi de ispita împovărării cu trecutul tău.

Tatăl nu priveşte înapoi, nu cere regrete, pe el nu-l interesează să judece, nici să achite, ci să deschidă un viitor nou. Vrea să salveze fiul falit care se mulţumeşte să fie slugă, vrea să-l salveze de el însuşi, de inima lui de rob, restituindu-i o inimă de fiu.

Nu vor fi nici pocăinţa, nici frica, nici remuşcarea cele ce vor elibera omul de răul său profund, dar un ceva mai mult, un „plus” de viaţă, îmbrăţişarea şi sărbătoarea unui Tată mai mare decât inima noastră.

Fratele mai mare se întoarce de la munca sa şi intră în criză, virtuos şi nefericit, deoarece măsoară totul pe baza prestaţiilor, a bilanţului contabil de intrări şi ieşiri, de venituri şi cheltuieli: „Eu te-am ascultat mereu şi tu nu mi-ai dat nici măcar un ied”. Sunt cuvintele celui care a observat regulile, dar ca un salariat; este mărturisirea unui falit care a făcut binele dar visând cu totul altceva în inima sa.

Onest dar nefericit, întrucât inima îi este absentă. „Secretul unei vieţi reuşite este să acţionezi pentru ce iubeşti şi să iubeşti pentru ce acţionezi” (Fiodor Dostoievski, 1821-1881).

Dar tatăl vrea să-l salveze şi pe el de inima lui de slugă. „Tu mereu eşti cu mine, tot ce este al meu este al tău”. Oare să fi înţeles?

„Tată, nu sunt vrednic, primesc totuşi îmbrăţişarea, haina ta nouă, sărbătoarea ta. Sunt eternul cerşetor, mereu amăgitor. Sunt agonia ta, sunt bucuria ta. Sunt fiul tău.
Îţi mulţumesc că eşti Tată în acest mod, un mod cu adevărat dumnezeiesc.

(RV - A. Lucaci, material omiletic din 17 martie 2007, revăzut parţial la 9 martie 2013, elaborat integral şi structurat sâmbătă 14 septembrie 2013)


Aici versiunea prescurtată audio: RealAudioMP3




Trimiteți






Cine suntem Orar programe Scrie redactiei Productie RV Linkuri Alte limbi Sfântul Scaun Cetatea Vaticanului Celebrari liturgice ale Papei
Conţinutul acestui site este protejat de Copyright ©. Webmaster / Referinţe / Condiţii legale / Pentru publicitate