HomeRadio Vatican
Vatican Radio   
alte limbi  

     Home > Biserică >  2013-10-05 11:31:57
A+ A- Tipăreşte Pagina



Consideraţii omiletice la Duminica a XXVII-a de peste an (C): Credinţă mai multă şi slujire dezinteresată



(RV - 5 octombrie 2013) E Ziua Domnului. „Toate sunt în stăpânirea ta, Doamne, şi nimeni nu se poate împotrivi voinţei tale. Căci tu ai făcut cerul şi pământul şi toate câte se află în ele; Tu eşti Stăpânul întregului univers” (Est 4,17).

1. Rugăciune de mijlocire. Biserica întreagă se regăseşte în această mărturisire de credinţă din cartea Esterei. Într-un moment de mare cumpănă, decisiv pentru neamul lui, evreul Mardoheu este hotărât să rămână statornic în credinţa strămoşilor. Din adâncul inimii înalţă rugi fierbinţi către Domnul pentru salvarea poporului ameninţat cu moartea de către regele persan Artaxerse. La fel şi regina Estera, ruda lui, aleargă la ajutorul Domnului înainte de a se prezenta la rege ca să-i ceară cruţarea neamului sortit pieririi: „Domnul meu, numai Tu singur eşti împăratul nostru; ajută-mi mie celei singuratice şi fără ajutor afară de Tine, că pierirea mea este aproape”. Şi după ce a evocat bunătatea prezenţei lui Dumnezeu în istoria poporului ales, continuă: „Acum, noi am greşit înaintea Ta...Adu-ţi aminte, Doamne, arată-te nouă în vremea necazului nostru şi-mi dă mie curajAuzi glasul celor fără de nădejde şi ne izbăveşte din mâinile uneltitorilor de rele”.

În spiritul autorilor biblici este şi rugăciunea zilei în care Biserica se uneşte cu Cristos, singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Dumnezeule atotputernic şi veşnic, în iubirea ta nesfârşită Tu dăruieşti celor ce te imploră mai mult decât merită şi doresc; te rugăm, revarsă mila ta asupra noastră: eliberează-ne conştiinţa de tot ce o nelinişteşte şi dăruieşte-ne ceea ce nu îndrăznim să-ţi cerem în rugăciune.

Recunoaştem încă o dată îndurarea lui Dumnezeu care depăşeşte orice încumetare, orice cutezanţă din partea noastră şi îl rugăm să ne uşureze conştiinţa de povoara neliniştitoare a păcatului neîncrederii.

Lecturile biblice invită azi la două atitudini creştine fundamentale: a avea mai multă credinţă în Dumnezeu şi a fi slujitori ai Domnului, dezinteresaţi şi umili în comunitatea noastră creştină.

2. „Cel drept va trăi în viaţă datorită credinţei lui”, citim în prima lectură luată din cartea profetului Habacuc 1,2-3 şi 2,2-4, care a trăit în regatul lui Iuda sub domnia unui rege tiran în jurul anului 600 înainte de Cristos. Profetul îşi plânge necazul inimii în faţa lui Dumnezeu. Situaţia este deprimantă căci pretutindeni în jur se văd doar violenţă, jafuri, certuri, neînţelegeri.

„Până când te voi chema în ajutor, Doamne, fără să mă asculţi? Până când voi striga din pricina silniciei, fără ca tu să mă eliberezi? Pentru ce mă laşi să văd nelegiuirea, iar tu stai şi priveşti la nedreptatea care ni se face? Văd în faţa ochilor jaf şi silnicie; se dezlănţuie certuri şi izbucnesc neînţelegeri!

Dezamăgit de neascultarea plângerilor lui, profetul întreabă indignat: „Pentru ce, Doamne, nu intervii. Până când te voi chema în zadar? Pentru ce permiţi triumful celor violenţi?” Sunt întrebări chinuitoare dar omul lui Dumnezeu aşteaptă răbdător să se lămurească: „Voi sta de strajă şi mă voi aşeza în turnul de veghe ca să văd ce-mi va grăi mie Domnul în tânguirea mea”. Răspunsul vine neîntârziat într-o viziune şi este atât de important încât trebuie redactat într-un document spre memoria celor de azi şi a generaţiilor viitoare. Dumnezeu lasă de înţeles că, prin intermediul evenimentelor potrivnice, îi pune la încercare şi îi purifică pe cei drepţi. Oricât de grea şi îndelungată ar fi, încercarea are un sfârşit. Finalul este pozitiv. Israelul va rămâne în viaţă datorită credinţei lui în timp ce Babilonul trufaş, arogant va cunoaşte pieirea.

Toată învăţătura este rezumată în câteva cuvinte care au tonul unui oracol: „Cel drept va trăi în viaţă datorită credinţei lui". Credinţa este încrederea totală pe care cel drept o are în Dumnezeu şi care îl susţine în situaţiile cele mai dificile. Dumnezeu orânduieşte evenimentele. Ştie să tragă binele şi din paginile negre ale istoriei. Omul credincios se bizuieşte numai pe Dumnezeu care îi dă puterea de a gândi: „Totul trece, numai Dumnezeu rămâne”.

Cel drept trăieşte datorită credinţei în sensul perseverenţei evanghelice: „Cine va rămâne statornic până la sfârşit, acela va fi mântuit” (Mt 10,22 şi 24,13). Cine are darul credinţei ştie să accepte evenimentele cu răbdare şi să reziste la rău. Orice s-ar întâmpla, el ştie că suntem în mâinile lui Dumnezeu, deci în mâini bune.
Răbdarea şi împotrivirea la rău purifică credinţa şi o fac să crească.

3. "Dă-ne mai multă credinţă!". Evanghelia zilei este luată de la Sfântul Luca 17,5-10. Apostolii abia îl auziseră pe Isus vorbind despre pericolul bogăţiilor şi despre necesitatea de a se detaşa de bunurile acestei lumi. Şi-au dat bine seama că acest lucru este posibil doar pentru cine are credinţă, pentru cine îşi pune toată încrederea în Dumnezeu. La acest punct, apostolii şi-au dat seama cât de slabă şi cât de nesigură este credinţa lor. De aceea i-au spus Domnului: "Dă-ne mai multă credinţă!" Cer aceasta pentru că vor să-l urmeze, dar sunt înspăimântaţi de dificultăţi. Vor să aibă o încredere totală în el dar le este frică de nestatornicia lor, de propriile slăbiciuni. În acest context, Isus îi asigură printr-o expresie care pentru noi rămâne obscură, dar clară şi mângâietoare pentru apostoli.

Isus îi face să înţeleagă că dacă îl roagă să le mărească credinţa, asta înseamnă cu au deja credinţă în el. Credinţa voastră este încă mică, dar ajunge şi o credinţă cât un grăunte de muştar pentru a face minuni. Cu o asemenea credinţă „aţi putea zice acestui dud: «Dezrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare!» şi el v-ar asculta” (Lc 17,6).

Credinţa, deci, se află în centrul reflecţiei.
„Prin credinţă omul se încredinţează total şi liber lui Dumnezeu, îi oferă supunerea totală a inteligenţei şi voinţei” (Conc. Vat. II, DV 5). A avea credinţă înseamnă a ne încredinţa complet lui Dumnezeu, a accepta ca adevărat tot ceea ce ne învaţă prin Isus, a ne încrede în el până la capăt şi fără rezerve şi a ne comporta în toate după voinţa lui.

În limba semită vorbită de Isus „credinţa” vrea să spună „fermitate, certitudine, siguranţă şi încredere”. Face să vină în minte nu atât o idee cât mai degrabă o imagine, chipul unui copil care stă liniştit şi sigur în braţele mamei lui.

Isus spune că a avea credinţă înseamnă a se lăsa purtat în braţe de Dumnezeu.

Pentru ilustrare, iată un exemplu sugestiv de largă circulaţie. Trece drept poezia unui autor brazilian şi este redată liber dar esenţial de către mulţi. „Am avut un vis în noaptea de Crăciun. Mergeam pe o plajă, iar Dumnezeu păşea alături de mine. Paşii ni se imprimau pe nisip lăsând o urmă dublă. Una era a mea, cealaltă a lui. Atunci mi-a trecut prin minte ideea că fiecare din paşii noştri reprezentau o zi din viaţa mea. M-am oprit ca să privesc în urmă. Şi am revăzut toţi paşii care se pierdeau în depărtare. Dar am observat că în unele locuri în loc de două urme nu mai era decât una singură…Am revăzut filmul vieţii mele. Ce surpriză! Locurile în care nu se vedea decât o singură urmă corespundeau zilelor celor mai întunecate ale existenţei mele: zile de nelinişte şi de rea-voinţă, zile de egoism sau de proastă dispoziţie, zile de încercări şi de îndoială, zile de nesuportat…Zile în care eu fusesem de nesuportat Şi atunci, întorcându-mă spre Domnul am îndrăznit să-i reproşez. Totuşi, ne-ai promis că vei fi cu noi în toate zilele. De ce nu ţi-ai ţinut promisiunea? De ce m-ai lăsat singur în cele mai grele momente din viaţă, în zilele când aveam cea mai mare nevoie de tine? Iar Domnul mi-a răspuns: Dragul meu, zilele pentru care n-ai văzut decât o singură urmă de paşi pe nisip sunt zilele în care te-am purtat pe braţe…

A se şti purtaţi în braţe de Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. Acesta este tezaurul pe care trebuie să-l păzim neatins în Duhul Sfânt care îi verifică şi îi susţine pe credincioşi. Să ne cercetăm dacă am deprins într-adevăr înclinaţia continuă a sufletului de a judeca şi de a acţiona în toate conform gândirii lui Cristos.

Azi avem prilejul de a ne povesti unii altora credinţa şi dificultăţile pe care le întâmpinăm în comunitatea noastră creştină. Putem verifica dacă avem sau nu credinţă, examinându-ne capacitatea de a servi, de a fi slujitori unii altora.

4. Serviciu dezinteresat şi gratuit. În a doua parte a parabolei lui Isus din pericopa evanghelică duminicală avem imaginea servitorului dezinteresat şi umil. Isus îi are în vedere mai ales pe apostoli şi pe cei care au roluri de răspundere în comunitatea creştină, dar ne priveşte pe toţi. Descrie modul de viaţă şi relaţiile de atunci între stăpâni şi servitori, când nu existau contracte de muncă nici limite de orar. Isus nu se opreşte aici la modul de a trăi în acea vreme. Se foloseşte de evenimente pe care toţi le văd pentru a le propune învăţătura sa menită să conducă la o nouă mentalitate. În acest caz, parabola serveşte pentru a arăta care trebuie să fie atitudinea ucenicului lui Isus în comunitatea creştină.

Discipolul lui Isus slujeşte dezinteresat şi cu duhul umilinţei. Mântuitorul se distanţează de religiile afaceriste caracterizate de spirit negustoresc, mercantilist, în care reprezentatul divinităţilor „vinde” prestaţiile sale de cult, caută privilegii şi locuri de putere.

În comunităţile creştine, toţi, începând de la apostoli trebuie să se considere şi să se simtă drept simpli servitori. Totul trebuie făcut din iubire, nu pentru răsplată, nici pentru prestigiu.

Învaţă Isus: „După ce veţi fi făcut tot ce vi s-a poruncit, să spuneţi: «Suntem nişte servitori nevrednici, n-am făcut decât ceea ce eram datori să facem»" (Lc 17,10).

Comentează părintele italian Ermes Ronchi: „Servitori inutili şi fără pretenţii suntem noi, dar nu este niciodată inutil serviciul nostru. O viaţă de slujire nu este inutilă, este fără pretenţii, nu aşteaptă aplauze, consens şi gratificaţii.

Adevărata credinţă înseamnă a-l iubi pe Dumnezeu mai mult decât mângâierile lui. A lucra pentru ceea ce iubim, cu mica şi fragila noastră umanitate, cu bucuria şi osteneala de a crede, cu grăuntele meu de credinţă, cu partea mea de daruri, cu porţiunea mea de foc, cu o inimă care din când în când se aprinde pentru Dumnezeu, şi sper ca aceasta să se întâmple din ce în ce mai des, nu am nevoie de altceva.

Eu slujesc pentru că şi Dumnezeu este servitorul vieţii. A sluji mă face tot mai mult după chipul şi asemănarea sa. Slujesc pentru că Isus este Slujitorul suferind. A ales suferinţa, mijlocul inutil în modul cel mai scandalos, pentru a ne vindeca rănile noastre. Şi suferinţa plantează arbori de viaţă în pustiu şi în mare.

Slujesc, nu pentru premiu sau de teama pedepsei, cum fac copiii, nu de teama sancţiunii sau răsplăţii, ca cei fricoşi, ci dintr-o necesitate vitală. Îmi ajung câmpuri întinse, un grăunte de credinţă şi ochii unui profet pentru a vedea visul lui Dumnezeu ca o picătură de lumină prinsă în inima vie a tuturor lucrurilor”.

Isus este modelul nu doar al acelora care în comunitate deţin un rol de răspundere. Este modelul nostru al tuturor. Să-l avem mereu înaintea ochilor aşa cum ne apare la ultima cină înaintea pătimirii şi a plecării din această lume la Tatăl din ceruri. Se încinge cu ştergarul de servitor şi spală picioarele apostolilor.
Termină spunându-le: „Aşa să faceţi şi voi!”.

Azi la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie euharistică ne spune şi nouă: „Faceţi şi voi aşa cum eu am făcut!”. Nu doar in timpul Liturghiei duminicale, ci în viaţa de toate zilele.

(RV – A. Lucaci, material omiletic din 3 octombrie 1992, revăzut şi structurat vineri 4 octombrie 2013)

Aici serviciul audio: RealAudioMP3




Trimiteți






Cine suntem Orar programe Scrie redactiei Productie RV Linkuri Alte limbi Sfântul Scaun Cetatea Vaticanului Celebrari liturgice ale Papei
Conţinutul acestui site este protejat de Copyright ©. Webmaster / Referinţe / Condiţii legale / Pentru publicitate