HomeRadio Vatican
Vatican Radio   
alte limbi  

     Home > Biserică >  2013-10-12 15:07:40
A+ A- Tipăreşte Pagina



Consideraţii omiletice la Duminica a XXVIII-a de peste an (C): Leprosul vindecat de Isus aduce mărire lui Dumnezeu



(RV - 13 octombrie 2013) E Ziua Domnului. Reuniţi în sărbătoarea săptămânală a Paştelui pentru celebrarea memorialului morţii şi învierii lui Isus, încă de la început recunoaştem cu psalmistul bunătatea îndurătoare a lui Dumnezeu: De te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va putea să stea în faţa ta? Dar la tine aflăm iertare, Dumnezeul lui Israel! (Ps 129/130,3-4).
1. Din iertare, darul fricii de Dumnezeu. Cântarea de intrare luată din renumitul psalm „De profundis – Dintru adâncuri”, cunoscut şi din liturghia catolică pentru cei răposaţi, a fost de-a lungul istoriei ca o făclie mereu aprinsă pe calea convertirii, a gândirii teologice şi apoi pe drumul din urmă al morţii. În această rugă stăruitoare ce se înalţă din abisurile răului, psalmistul îşi recunoaşte vina şi îşi manifestă speranţa sigură că va obţine iertare şi mântuire. Este convins că nu osânda ci iertarea trezeşte frica sfântă de Dumnezeu şi că este mai dureros şi mai de temut a lovi un tată decât un suveran inexorabil. Crede cu tărie că nu atât mânia, cât mai degrabă iubirea nemărginită şi dezarmantă a lui Dumnezeu trebuie să suscite în noi teamă şi durere.

Starea de încordare sufletească a psalmistului provocată de aşteptarea nocturnă este uşurată de cuvântul liberator pe care Domnul îl acordă păcătosului convertit. Este deosebit de sugestivă imaginea santinelei care face rondul de noapte în preajma templului din Ierusalim: Sufletul meu îl aşteaptă pe Domnul, spune autorul, mai mult decât aşteaptă străjerii ivirea zorilor. Desigur, se face referinţă la preotul sau preoţii care slujeau prin rotaţie la templu şi care, sosiţi de departe, aşteptau nerăbdători să facă schimbul la începutul zilei. Datorită numărului mare, ne putem imagina cu câtă fervoare şi nelinişte aşteptau să se prezinte ca slujitori înaintea Domnului. Pentru mulţi dintre ei, asta se întâmpla o singură dată în viaţă.

Noi, cum luăm parte la slujbele religioase? Astăzi, preoţi şi credincioşi, ne prezentăm încă o dată în faţa Domnului pentru sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Cu ce simţăminte? Este simplă rutină sau obişnuinţă? Ne întoarcem acasă mai primeniţi sufleteşte şi mai conştienţi de prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră şi în relaţiile cu semenii?

Rugăciunea zilei îşi are rostul ei pregătitor, de aceea spunem cu credinţă: „Te rugăm, Doamne, ca harul tău să ne întâmpine si să ne însoţească pururi, ca să nu încetăm niciodată de a face binele”.

2. „Îţi mulţumim pentru slava ta cea mare”. După ce duminica trecută lecturile biblice ne-au invitat să-i cerem Domnului mai multă credinţă, astăzi liturghia Cuvântului ne îndeamnă să-i aducem laudă şi mulţumire lui Dumnezeu „pentru slava sa cea mare”. Gratitudinea, recunoştinţa este prezentată ca punctul culminant al unui drum de credinţă, ca o cunoaştere şi recunoaştere a prezenţei binefăcătoare a lui Dumnezeu în viaţa noastră.

Aceasta este şi semnificaţia deplină a Euharistiei. La celebrarea Sfintei Liturghii aducem prinosul de mulţumire al întregii Bisericii pentru darul mereu reînnoit al vieţii. Recunoaştem cu credinţă că Isus Cristos prin patima, moartea şi învierea sa a răscumpărat lumea de păcat vindecând-o de toată boala spirituală şi liberând-o de robia diavolului. Proclamăm credinţa în Dumnezeu, profesând cunoaşterea şi recunoaşterea lui ca Tată şi Eliberator căruia îi aducem laudă şi mulţumire „prin Cristos Domnul nostru” în unire cu Duhul Sfânt, cum repetăm în rugăciunile liturgice.

De fapt, adevăratul ucenic al lui Cristos este acela care se roagă cu Isus şi asemenea lui Isus. Deoarece în taina Botezului am primit duhul iubirii filiale, îndrăznim să ne adresăm lui Dumnezeu ca unui tată. Prin aceasta sunt încurajaţi toţi oamenii să-şi îndrepte privirea inimii spre Dumnezeu.

Manifestându-se oamenilor şi descoperindu-le bunurile împărăţiei, Dumnezeu comunică tuturor viaţa sa divină. Mai ales rugăciunea fiilor, care este „Tatăl nostru”, realizează o pătrundere a vieţii divine în viaţa noastră umană. În ea cerem cu încredere ca manifestarea lui Dumnezeu şi comunicarea vieţii sale divine să treacă în noi prin pâinea de toate zilele, prin iertarea primită de sus şi oferită de oameni unii altora, şi prin eliberarea de cursele celui rău care de la începuturi încearcă să-l abată pe om de la recunoaşterea şi preamărirea lui Dumnezeu.

Înaintând în vârstă, devenim tot mai conştienţi că întreaga noastră viaţă trebuie să fie un răspuns de recunoştinţă şi bucurie la iniţiativa de mântuire care provine din iubirea Tatălui. În consecinţă, însăşi conduita noastră morală capătă în mod esenţial o semnificaţie religioasă: „este spre slava lui Dumnezeu” şi aducerea de mulţumire lui Dumnezeu Tatăl prin Isus Cristos.
Totul se verifică deplin conştient în rugăciunea neîncetată a Bisericii.

3. Laus perennis. Această expresie latină folosită de monahismul antic creştin se referă la serviciul divin celebrat neîntrerupt ziua şi noaptea. Ascultând de porunca Domnului „rugaţi-vă fără încetare”, unele comunităţi monastice au prevăzut schimburi de rugăciune astfel ca preamărirea lui Dumnezeu să fie continuă. Mai târziu, practica „laus perennis” a fost fixată pentru anumite ore din zi şi din noapte, devenind „Liturghia orelor” care este obligatorie pentru preoţi şi persoanele consacrate dar este urmată parţial de către tot mai mulţi credincioşi laici.

Referindu-se la recunoaşterea şi preamărirea lui Dumnezeu, Sf. Augustin comentează: „Să nu obosiţi în această laudă. Preamărirea va deveni mâncarea voastră. Lăudându-l veţi căpăta noi puteri iar cel căruia îi aduceţi laudă va deveni mai dulce”.

Întreaga viaţă spirituală a persoanelor consacrate iar ulterior mai ales rugăciunea liturgică în comun a fost considerată şi numită „opus Dei”. Acesta este rostul vieţii monastice. De aceea, Sfântul Benedict stabileşte în regula sa, ca „nimic să nu fie pus înaintea lucrării lui Dumnezeu” (Nihil operi Dei praeponatur, Regula Benedicti 43,3).

Nu doar persoanele consacrate, călugări şi călugăriţe, ci tot omul însufleţit de credinţă îl are mereu în faţă pe Dumnezeu, priveşte realitatea din jur cu ochii lui Dumnezeu. Îi aude glasul în muzica teologică a naturii, îl vede peisajele ei, în fenomenele cosmice, în prefacerile sociale, în bucurii şi necazuri, în munca oamenilor şi în mersul lumii de zi cu zi.

În acest sens se citează adesea compoziţia rabinului din Berdişev, exponent al curentului religios hasidic apărut în secolul al XVIII-lea între Polonia şi Ucraina de azi. Alţii vorbesc despre un cântec intitulat „Tu” care circula în cadrul acestei mişcări de reînnoire spirituală. Iată una dintre variante: „Oriunde m-aş duce, Tu! Oriunde m-aş opri, Tu! Cer, Tu, pământ, Tu! Oriunde mă întorc, oriunde privesc, numai Tu, iarăşi Tu, mereu Tu!”.

4. Recunoştinţa lui Naaman, generalul sirian. Primul fapt de gratitudine prezentat azi este luat din cartea a doua a Regilor 5,14-17. Naaman, un general din Siria fusese lovit de lepră. A făcut o lungă călătorie pentru a ajunge la profetul Elizeu şi obţine vindecarea. Profetul l-a trimis să se spele de mai multe ori în râul Iordan şi lepra a dispărut. Naaman a înţeles că vindecarea era o lucrare divină. S-a întors la omul lui Dumnezeu cu tot alaiul său şi i-a zis: "Iată, ştiu acum că nu este alt Dumnezeu pe tot pământul decât cel din Israel. Şi acum primeşte, te rog, un dar din partea slujitorului tău". Profetul Elizeu a refuzat orice recompensă.

Observăm că minunea vindecării este rodul credinţei. La început Naaman ezita să se ducă la râul Iordan şi să se scufunde în apă de şapte ori, cum îi spusese profetul, obiectând că apele râurilor din Siria nu sunt mai prejos decât apele Iordanului. Dar, la sfatul unui servitor, a acceptat. S-a dus, s-a spălat şi trupul lui a devenit iarăşi ca trupul unui prunc şi s-a curăţit.

Care este astăzi Iordanul în care ne putem scufunda pentru împrospătarea unei credinţe, poate profund alterată sau scorojită ca pielea unui om lovit de lepră? Apele tămăduitoare de lepra păcatului le găsim în sacramentele Bisericii. Sunt la îndemâna noastră. Să ne apropiem de ele cu simplitate, cu smerenie şi adâncă credinţă. În acest caz, de sacramentul Pocăinţei sau Reconcilierii. Din baia spovezii penitenţii se ridică reînnoiţi lăuntric şi nu doar superficial, în exterior.

Notăm de asemenea că manifestarea recunoştinţei faţă de Dumnezeu duce la sporirea credinţei. Naaman, pentru a-şi dovedi gratitudinea, i-a cerut profetului îngăduinţa de a lua pământ din ţara lui Israel, atât cât pot duce doi catâri, promiţând că nu vrea să mai aducă jertfă altor dumnezei, ci numai Domnului Dumnezeului lui Israel.
Este hotărârea sinceră de a nu se mai închina la idoli, căci, cum avertizează Isus, nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.

5. Recunoştinţa samariteanului vindecat de lepră. Al doilea fapt ne vine din Evanghelia zilei luată de la sfântul Luca 17,11-19 despre vindecarea a zece leproşi.
„Îndreptându-se spre Ierusalim, Isus trecea prin ţinutul dinspre Samaria şi Galileea. Intrând într-un sat, l-au întâmpinat zece leproşi, care s-au oprit şi i-au strigat de departe: "Isuse, Învăţătorule, ai milă de noi!" Văzându-i, Isus le-a zis: "Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor!" Pe când mergeau, au fost curăţaţi de lepră. Unul dintre ei, când s-a văzut vindecat, s-a întors preamărindu-l pe Dumnezeu cu glas tare; s-a aruncat cu faţa la pământ înaintea lui Isus şi i-a mulţumit. Acesta era un samaritean. Isus l-a întrebat: "Oare nu toţi cei zece au fost curăţaţi? Ceilalţi nouă unde sunt? Nu s-a întors nici unul să dea mărire lui Dumnezeu afară de acest străin? Şi i-a zis: ridică-te şi mergi. Credinţa ta te-a vindecat".

Observaţii. Zece bolnavi de lepră. Desfigurând faţa, lepra părea o boală care şterge din om chipul divin, de aceea era privită de evrei cu o teroare misterioasă. Leproşii treceau ca loviţi de Dumnezeu de aceea erau izolaţi cât mai departe de societate (Cf Lev 13,22).
Una şi aceeaşi boală îi făcuse pe cei zece sărmani să stea împreună trecând peste ura proverbială dintre evrei şi samariteni. Strigau de departe avertizând trecătorii să nu se apropie de ei. Strigau de departe ca să atragă atenţia lui Isus cerându-i în cor: „Învăţătorule, ai milă de noi!”. Isus i-a ascultat poruncindu-le doar să se ducă şi să se arate preoţilor, potrivit legii. Aceştia trebuiau să constate vindecarea şi apoi să-i readmită în viaţa civilă.

Au avut credinţă. Deşi cu rănile deschise au pornit la drum, încrezători în cuvintele lui Isus. Într-adevăr, în timp ce mergeau, au fost însănătoşiţi, însă doar unul singur din zece a simţit nevoia de a se întoarce la Isus pentru a-i mulţumi. Şi acestea era de neam străin. Era un samaritean care a mers şi s-a aruncat la picioarele lui Isus recunoscând în el prezenţa lui Dumnezeu.

Isus se arată îndurerat. Notează aceasta prin trei întrebări: Oare nu toţi cei zece au fost curăţaţi? Ceilalţi nouă unde sunt? Nu s-a întors nici unul să dea mărire lui Dumnezeu afară de acest străin?
Dacă Isus îl întreabă pe samaritean unde sunt ceilalţi nouă leproşi care s-au vindecat ca şi el, nu vrea să exprime un reproş pentru lipsa lor de reunoştinţă. Este mai degrabă expresia întristării pentru faptul că acei oameni s-au oprit la jumătatea drumului care duce la vindecarea totală, adică la mântuire.
Acest lucru s-a întâmplat cu mulţi pe drumurile Palestinei dar şi de-a lungul istoriei. Doar preamărirea lui Dumnezeu (gloria Dei) înseamnă pentru om viaţă din belşug.

Întâlnirea cu cei zece leproşi şi îndeosebi cuvintele pe care Isus le adresează unuia dintre ei: "Ridică-te şi mergi! Credinţa ta te-a mântuit" ne face să devenim conştienţi de importanţa credinţei pentru cei care, apăsaţi de suferinţă şi de boală, se apropie de Domnul. În întâlnirea cu Isus pot să experimenteze realmente că cine crede nu este niciodată singur! De fapt, Dumnezeu, în Fiul său, nu ne abandonează în neliniştile şi suferinţele noastre, ci este aproape, ne ajută să le purtăm şi doreşte să ne vindece în adâncul inimii (Cf Mc 2,1-12).
Cel care, în propria suferinţă şi boală, îl invocă pe Domnul este sigur că iubirea lui nu-l părăseşte niciodată; că iubirea Bisericii, ca prelungire în timp a operei sale mântuitoare, nu încetează niciodată.

Credinţa acelui lepros samaritean care, văzându-se vindecat, plin de uimire şi de bucurie se întoarce imediat la Isus pentru a-i manifesta propria recunoştinţă, lasă să se întrevadă că sănătatea redobândită este semnul a ceva mai preţios decât simpla vindecare fizică; este semnul mântuirii pe care Dumnezeu ne-o dăruieşte prin Cristos. Asta vrea să spună Isus prin cuvintele: credinţa ta te-a mântuit.

6. Sănătate şi mântuire. Această pagină evanghelică ne invită la o dublă reflecţie. Înainte de toate face să ne gândim la două grade de vindecare: unul, mai superficial, priveşte trupul; altul, mai profund, atinge intimitatea persoanei, aceea pe care Biblia o numeşte „inimă”, şi de acolo se extinde la toată fiinţa. Vindecarea completă şi radicală este „mântuirea”. Chiar şi limbajul comun, făcând distincţie între „sănătate” şi „mântuire”, ne ajută să înţelegem că mântuirea este mult mai mult decât sănătatea corporală: este de fapt o viaţă nouă, deplină, definitivă.

Isus vindecă zece bolnavi de lepră, infirmitate considerată atunci o „impuritate contagioasă” care cerea o purificare rituală pentru readmiterea în viaţa socială (Cf Lev 14,1-37). În realitate, lepra care desfigurează realmente omul şi societatea este păcatul; sunt orgoliul şi egoismul care generează în sufletul oamenilor nepăsare, ură şi violenţă. Această lepră a spiritului, care desfigurează chipul umanităţii, nimeni nu o poate vindeca decât numai Dumnezeu care este Iubire.

De aceea, Isus, ca şi în alte împrejurări, pronunţă expresia: „Credinţa ta te-a mântuit”. Credinţa salvează omul restabilindu-l în relaţia lui profundă cu Dumnezeu, cu sine însuşi şi cu alţii: iar credinţa se exprimă în recunoştinţă.

7. Mulţumesc. Cine, asemenea samariteanului vindecat de lepră, ştie să mulţumească, dovedeşte că nu consideră totul ca ceva datorat, ci ca un dar care, chiar dacă ajunge prin oameni sau pe căi naturale, provine în definitiv, tot de la Dumnezeu. Credinţa comportă deci deschiderea omului spre harul Domnului, adică recunoaşterea că totul este dar, totul este har.

Această comoară este ascunsă într-un mic cuvânt: „mulţumesc”!
Este răspunsul dat la fiecare sfântă şi dumnezeiască Liturghie mulţumind împreună Domnului Dumnezeului nostru.

În încheiere, să ascultăm îndemnul apostolului Paul către discipolul său Timotei: Aduceţi Domnului mulţumiri în toate, aceasta o aşteaptă Dumnezeu de la voi toţi în Cristos Isus” (1Tim 5,18).

(RV - Anton Lucaci, material omiletic din 11 octombrie 1992, revăzut şi structurat sâmbătă 12 octombrie 2013)

Aici, serviciul audio: RealAudioMP3




Trimiteți






Cine suntem Orar programe Scrie redactiei Productie RV Linkuri Alte limbi Sfântul Scaun Cetatea Vaticanului Celebrari liturgice ale Papei
Conţinutul acestui site este protejat de Copyright ©. Webmaster / Referinţe / Condiţii legale / Pentru publicitate