HomeRadio Vatican
Vatican Radio   
alte limbi  

     Home > Biserică >  2013-10-26 10:21:52
A+ A- Tipăreşte Pagina



Consideraţii omiletice la Duminica a XXX-a de peste an (C). Fariseul şi vameşul: unul vorbind cu laudă de sine, altul cu Dumnezeu



(RV – 26 octombrie 2013) E Ziua Domnului. „Să se bucurie inimile celor care îl caută pe Domnul; alergaţi la Domnul şi la ajutorul lui, căutaţi mereu faţa lui” (Ps 104/105,3-4).
Cu invitaţia psalmistului la bucurie şi la căutarea insistentă a feţei lui Dumnezeu, începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie celebrând încă o dată sărbătoarea săptămânală a Paştelui. O facem rugându-ne cu smerenie deschizând fiecare inima spre îndurarea lui Dumnezeu ca o fereastră spre lumina şi căldura soarelui.

1. Aleluia. Psalmul 104/105 prezintă o serie de evenimente din istoria lui Israel într-o perspectivă luminoasă. Autorul sacru reflectă asupra crezului biblic nu prin teoreme teologice abstracte ci enumerând intervenţiile concrete ale lui Dumnezeu în favoarea poporului ales. Rugându-se cu psalmii, Părinţii Bisericii au înţeles că a povesti lucrările minunate ale lui Dumnezeu înseamnă a-l lăuda. De fapt, pentru prima dată în Psaltirea biblică răsună aclamaţia de bucurie „Aleluia – Lăudaţi pe Domnul”.

Această aclamaţie însoţeşte de acum înainte câteva serii de psalmi şi devine apoi o siglă muzicală în cadrul celebrărilor liturgice creştine. Exemplificativ, amintim doar arhitectura sobră şi fină a cântului gregorian şi cascada interminabilă a aclamaţiilor de laudă „Aleluia” din celebrul oratoriu „Mesia” compus pentru cor şi orchestră de G.F. Händel (1741).

La invitaţia iniţială a psalmistului răspundem „da, Doamne!” şi continuăm cu refrenul cântării din repertoriul Bisericii locale: Faţa ta o căutăm, pribegind pe-acest pământ; Orice om ce-l întâlnim, seamănă cu tine, Doamne.

2. Kyrie eleison - Doamne, miluieşte. Ştim că actul de pregătire imediată pentru Sfânta Liturghie cuprinde recunoaşterea păcatelor într-un moment de tăcere şi de căinţa lăuntrică manifestată în exterior mărturisind unii înaintea altora propria vinovăţie şi bătând pieptul de trei ori cu adâncă smerenie. În actul liturgic de pocăinţă este nelipsită invocaţia „Doamne, miluieşte-ne” - „Kyrie eleison”. Aceasta se inspiră din atitudinea vameşului la templul din Ierusalim, propusă credincioşilor drept model de smerenie în rugăciune: „Dumnezeul meu, ai milă de mine, păcătosul!(Luca 18,13).

Apoi, cu smerenia vameşului din Evanghelie înălţăm din inimi rugăciunea zilei pe care preotul slujitor o rosteşte sau cântă cu mâinile ridicate spre cer, asemenea lui Moise pe munte, în timp ce în vale Iosue se lupta cu amaleciţii: „Dumnezeule atotputernic şi veşnic, te rugăm, sporeşte în noi credinţa, nădejdea şi dragostea şi dă-ne harul să împlinim poruncile tale, ca să obţinem fericirea pe care tu ne-ai primis-o”.

Credincioşii participanţi la Sfânta Liturghie îşi unesc cererile lor particulare în marea rugăciune euharistică a Bisericii. Astfel, aspiraţiile inimii fiecărui credincios devin tot atâtea hotărâri personale de a conlucra mereu cu harul primit pentru o deplină realizare a vieţii în preamărirea lui Dumnezeu.

3. Rugăciunea şi „îndreptăţirea”. Liturghia duminicală revine asupra rugăciunii. Duminica trecută, prin parabola despre văduva care bătea zi şi noapte la uşa judecătorului şi cerea să-i facă dreptate, Isus le-a arătat ucenicilor că şi ei „trebuie să se roage mereu, fără să se descurajeze”. În concluzie, îi făcea să înţeleagă că datorită perseverenţei lor, Dumnezeu „le va face dreptate în curând” (Luca 18,8).

Astăzi, prin cunoscuta parabolă a doi oameni care s-au urcat la templu să se roage, ”unul fariseu, celălalt vameş” (Luca 18,9-14), Isus lămureşte că atunci când ne rugăm trebuie să avem o atitudine lăuntrică de adevărată smerenie. Aceasta este o condiţie fundamentală a rugăciunii pentru a deveni drepţi înaintea lui Dumnezeu.

Cunoaştem parabola. Este proprie Sfântului Luca şi de aceea trebuie înţeleasă în contextul teologiei unui singur evanghelist. Episodul se desfăşoară în spaţiul sacru al templului. Două sunt personajele, două portretele, două atitudinile de a se ruga, două poziţiile, doar una singură înaintea lui Dumnezeu.

Rugăciunea şi îndreptăţirea sunt două învăţături de mare importanţă ce privesc miezul creştinismului. Parabola începe cu precizarea că „Isus a spus această asemănare, pentru unii care credeau în sinea lor că sunt drepţi şi-i dispreţuiau pe ceilalţi” (Luca 18,9). În final, citim concluzia lui Isus despre rezultatul rugăciunii fariseului şi a vameşului: „Vă spun că s-a întors acasă îndreptăţit acesta din urmă şi nu cel dintâi; căci oricine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat!" (Luca 18,14).

Despre primul rugător se spune că se credea drept, despre al doileas-a întors acasă îndreptăţit. Îndreptăţirea este cuvântul pregnant care în Biblie indică mântuirea oferită oamenilor de Dumnezeu. Observăm cum rugăciunea şi îndreptăţirea se împletesc între ele. Mântuirea nu poate fi separată de rugăciune.

Ştia aceasta şi înţeleptul din Vechiul Testament după cum citim azi în prima lectură luată din cartea lui Ben Sirah 35,15b-17.20-22a:
Domnul este un judecător drept, la el nu încape părtinire. El nu defavorizează pe cel sărac; dimpotrivă, ascultă rugăciunea celui asuprit. El nu trece cu vederea strigătul după ajutor al orfanului şi al văduvei care se plânge. Domnul îl priveşte cu bunăvoinţă pe cel care îi slujeşte din toată inima şi rugăciunea acestuia ajunge până la cer. Rugăciunea celui sărac străbate norii; câtă vreme nu şi-a atins ţelul, el rămâne nemângâiat şi nu se linişteşte până când Cel Preaînalt nu intervine, în favoarea celor drepţi, pronunţând o sentinţă dreaptă”.

Anunţau aceasta şi profeţii repetând că „cine va invoca numele Domnului va fi mântuit”. Este ceea ce repeta şi Sfântul Alfons Maria de Liguori: „Cine se roagă se mântuieşte”. Rugăciunea şi mântuirea nu se pot separa, deoarece rugăciunea, când este adevărat contact cu Dumnezeu, eliberează de lanţurile păcatului şi luminează paşii omului pe calea adevărului.

4. Cine este drept înaintea lui Dumnezeu? Toate religiile se ocupă de „îndreptăţirea omului”, de salvarea lui. Câtă credinţă trebuie să aibă, ce trebuie să facă, ce fapte bune trebuie săvârşite pentru ca să merite acest titlu? În jurul acestei întrebări se roteşte o bună parte nu doar a teologiei ebraico-creştine dar şi a celorlalte religii vechi şi moderne.

În Biblie, dreptul prin excelenţă este numai Dumnezeu. De la el provine dreptatea pentru om, adică relaţia justă cu Creatorul şi cu toate realităţile create. Drept este acela care crede în cuvântul lui Dumnezeu, îl ascultă şi îl pune în practică asemenea lui Abraham, Moise şi toţi marii patriarhi şi profeţi care au fost credincioşi lui Dumnezeu (Evr 11).

Potrivit Bibliei, a fi drept nu este starea nativă a omului, ci doar o prezumpţie, o părere întemeiată pe aparenţe, vecină cu înfumurarea şi aroganţa. Părerea exagerat de bună despre sine, excesiva siguranţă de propria nevinovăţie duce la atitudinea practică de dispreţ şi intoleranţă faţă de aproapele, de judecare a greşelilor altora.

Este nevoie ca fiecare om să-şi supună mintea unui control total deoarece acesta este domeniul în care ia naştere şi se dezvoltă atitudinea ce stă la originea diferitelor expresii de egoism şi violenţă.

Acest control realizat prin „filtrul” rugăciunii în procesul de conlucrare şi osmoză dintre om şi Dumnezeu este numit în Biblie - „metanoia”, adică schimbarea minţii, a modului de a gândi.

În acest sens, creştinul nu se consideră ca un om „drept” înaintea lui Dumnezeu, ci ca unul care este iertat, îndreptăţit, transformat lăuntric de harul lui Dumnezeu. Orice altă evaluare despre sine bazată pe pretenţia proprie de dreptate este falsă, iluzorie.

Acum înţelegem de ce Isus a povestit parabola vameşului şi fariseului „pentru unii care credeau în sinea lor că sunt drepţi şi-i dispreţuiau pe ceilalţi”.

5. Mai mult despre rugăciune. Isus prezintă două modalităţi concrete de a sta înaintea lui Dumnezeu, în momentul rugăciunii dar şi în viaţa de zi cu zi: „Doi oameni s-au urcat la templu să se roage: unul era fariseu, iar celălalt vameş.

Poziţia personajelor în templul prezenţei lui Dumnezeu este descrisă succint dar esenţial.

Fariseul, stând în picioare şi uitându-se la sine, rosteşte un fel de rugăciune în care se autoapreciază şi îi judecă pe alţii: Dumnezeule, îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile”.

Posteşte şi dă zeciuială chiar mai mult decât cere legea. Deci, este liniştit. Mai mult, poate avansa pretenţia de a fi răsplătit. Reuşeşte să se roage doar când crede că este vrednic şi are merite. Rugăciunea sa nu îl are ca interlocutor pe Dumnezeu, căci vorbeşte cu sine însuşi. Toată existenţa şi rugăciunea fariseului se rotesc în jurul propriului „Eu”. Este o comparaţie între sine şi alţii. Aceasta este autojustificarea, mântuirea cu mijloace proprii, şi nu prin darul şi din bunăvoinţa lui Dumnezeu. Este păcatul fundamental al omului.

Vameşul, în schimb, stând departe, nu îndrăznea nici măcar să-şi ridice ochii spre cer, ci îşi bătea pieptul zicând: «Dumnezeul meu, ai milă de mine, păcătosul!».

Nu exces de cuvinte ci o singură invocaţie, sobră, ce atinge esenţialul, miezul rugăciunii. Se simte înaintea lui Dumnezeu, aşa cum este, cu păcatele sale şi asta e de-ajuns. Nu aminteşte de nici un merit personal. Nu se uită la cei din jur, nici la fariseul din faţă, care se întoarce şi-l priveşte cu dispreţ. Nu face comparaţie cu fariseul, nici cu alţii. Îşi concentrează toată persoana asupra aceluia care îndreptăţeşte, îi face drepţi pe oameni. Se roagă pentru că se ştie nevrednic. Ştie bine că nu ne rugăm pentru că suntem sfinţi, dar pentru a deveni.

Isus însuşi comentează: Vă spun că s-a întors acasă îndreptăţit acesta din urmă şi nu cel dintâi (Luca 18,14a).

Vameşul nu este iertat şi îndreptăţit pentru că este mai bun decât fariseul (a gândi aşa înseamnă a repeta aceeaşi eroare: a crede că Dumnezeu poate fi meritat). Vameşul este îndreptăţit pentru că se deschide ca o fereastră spre soare, spre lumina şi căldura soarelui, spre Dumnezeu care este mai mare decât păcatul. Dumnezeu nu poate fi captat datorită meritelor noastre, ci doar primit. Păcătosul public se deschide la milostivirea Domnului. Această extraordinară slăbiciune a lui Dumnezeu este singura atotputernicie capabilă să opereze minuni în mine: „Te binecuvântez Părinte, Stăpânul cerului şi al pământului pentru că ai milă de mine păcătosul” (A. Louf).

6. Înălţare şi umilire. Isus încheie parabola spunând că „oricine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat!" (Luca 18,14b). Afirmaţia revine frecvent sub diferite forme în Sfânta Scriptură. Este o lecţie ce se deprinde la şcoala psalmilor.

Ne întrebăm cine este cel care înalţă? Cine umileşte? Este subînţeles că, cel care îl înalţă cu adevărat pe om şi îl poate umili, este Dumnezeu. Este totuşi adevărat că cine se înalţă, se găseşte într-o situaţie de instabilitate care adesea se rostogoleşte îndărăt, chiar pe scara pe care s-a urcat, sub ochii tuturor.

Iată o parabolă contemporană, pentru toţi oamenii din toate timpurile, şi nu doar pentru oamenii religioşi ci şi pentru cine nu frecventează bisericile şi nu îl are în gând pe Dumnezeu.

Personajele parabolei se pot întâlni şi în comunităţile religioase şi chiar în viaţa aceleiaşi persoane. Un profesor de morală era de părere că ipocrizia religioasă este păcatul cel mai fatal pentru credinţă. Acest soi de făţărnicie falsifică raporturile omului cu Dumnezeu şi denaturează imaginea religiei în ochii acelora care caută justificări pentru a nu o practica.

7. Dumnezeu salvează. În timp ce Isus dezvăluie prin parabole sensul adevărat al rugăciunii creştine, precizează treptat teologia mântuirii. Mântuirea este un dar al lui Dumnezeu, este bunăvoinţa sa gratuită ce nu corespunde niciodată vreunui merit al omului. Însuşi numele lui Isus înseamnă „Dumnezeu salvează”. Isus este singurul răscumpărător al omului: Redemptor hominis.

Este adevărat că fără un răspuns adecvat nimeni dintre oameni nu se poate mântui. Însă, este la fel de adevărat că viaţa veşnică şi participarea la fericirea lui Dumnezeu, sunt infinit disproporţionate cu orice acţiune, faptă sau eroism omenesc.

Posibilitatea de a intra în bucuria slavei lui Dumnezeu se poate înţelege doar în lumina gratuităţii divine. Totul este har, un dar ce comportă colaborarea omului.

Apostolul Paul oferă azi în lectura a doua un exemplu strălucit şi emoţionant de colaborare cu harul lui Dumnezeu. Se desprinde din testamentul său cuprins în Scrisoarea a doua către Timotei 4,6-8.16-18.

Este pentru fiecare model de încheiere a vieţii creştine în speranţa neclintită că Domnul ne va scăpa de orice rău, ne va mântui şi ne va conduce la împărăţia cerească.

Scrie apostolul: Preaiubitule, eu sunt deja oferit ca jertfă, clipa plecării mele a sosit. Am luptat lupta cea bună, am alergat şi am ajuns la ţintă, mi-am păstrat credinţa. De acum nu-mi rămâne decât să primesc cununa învingătorului, pe care Domnul, judecătorul cel drept, mi-o va da în ziua aceea, şi nu numai mie, ci şi tuturor acelora care aşteaptă cu dragoste arătarea lui în mărire. În prima mea apărare prezentată în faţa tribunalului, nimeni nu m-a susţinut; toţi m-au părăsit; Dumnezeu să nu le-o ia în seamă. Domnul însă mi-a stat alături; el m-a întărit ca să vestesc până la capăt evanghelia şi s-o audă toate popoarele păgâne: aşa am scăpat de gura leului. Domnul mă va scăpa şi pe mai departe de orice rău, mă va mântui şi mă va conduce la împărăţia cerească. Lui să-i fie mărire în vecii vecilor. Amin".

(RV – A. Lucaci, material omiletic de vineri 25 octombrie 2013)

RealAudioMP3




Trimiteți






Cine suntem Orar programe Scrie redactiei Productie RV Linkuri Alte limbi Sfântul Scaun Cetatea Vaticanului Celebrari liturgice ale Papei
Conţinutul acestui site este protejat de Copyright ©. Webmaster / Referinţe / Condiţii legale / Pentru publicitate