HomeRadio Vatican
Vatican Radio   
alte limbi  

     Home > Biserică >  2013-11-02 14:46:06
A+ A- Tipăreşte Pagina



Consideraţii omiletice la Duminica a XXXI-a de peste an (C): Mântuire pentru Zaheu şi pentru casa lui



(RV - 3 noiembrie 2013) E Ziua Domnului. „Nu mă părăsi, Doamne, Dumnezeul meu, nu te îndepărta de mine; grăbeşte-te să mă ajuţi, Doamne, puterea mântuirii mele!” (Ps 37/38,22-23). Spunem fiecare la începutul acestei Liturghii duminicale preluând invocaţia solitară a psalmistului care ne îndreaptă privirea inimii spre Dumnezeu, Părintele îndurărilor.

1. Strigătul unui penitent solitar. Este finalul psalmului 37/38, unul din cei şapte psalmi de pocăinţă, considerat de Sfântul Ieronim şi de mulţi după el drept rugăciunea unui bolnav de lepră.
„Nu mă părăsi, Doamne, Dumnezeul meu!” Iată strigătul unui om izolat de lume, copleşit de povara bolii şi a batjocurilor, căci lepra constituia atunci emblema tragică a expulzării din comunitatea religioasă şi civilă şi simbolul grăitor al impurităţii. Pe lângă suferinţa fizică, bolnavul este doborât lăuntric de cunoscuta teorie a retribuţiei, formulată în binomul „crimă şi pedeapsă”, potrivit căreia, o boală atât de infamantă ce desfigura în om chipul lui Dumnezeu, nu putea să aibă la origine decât comiterea unui fapt monstruos, a unui delict grav.

Înţelegem, de aceea, că ruga suplicantă a psalmistului este strigătul omului marcat de pedeapsa lui Dumnezeu înaintea căruia îşi înşiră plângerea rugătoare şi monotonă, nesfârşită ca şi suferinţa lui.
Stând în faţa lui Dumnezeu, rugătorul se arată vrednic de milă, părăsit, trădat. Dar acest nou Iob nu se revoltă. Ştie că e un păcătos care îşi merită soarta şi suferă în tăcere. Nici un reproş, nici un blestem împotriva duşmanilor.

O speranţă tainică sălăşluieşte în el. Regăsim această abandonare totală în mâinile lui Dumnezeu în Plângerea profetului Ieremia (3,26-29) şi într-un cânt al Slujitorului lui Dumnezeu din cartea lui Isaia (53,7). Tradiţia creştină a văzut în acest om al durerilor chipul tăcut al lui Cristos care se roagă în pătimirile sale: Nu mă părăsi, Doamne Dumnezeul meu, nu te îndepărta de mine; vino în ajutorul meu, Doamne, puterea şi mântuirea mea” (Ps 37/38, 22-23).

Şi a fost ascultat. Spune autorul Scrisorii către Evrei despre Isus, marele preot al noului legământ: „În zilele sale pământeşti, el a oferit, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, rugăciuni şi cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte şi a fost ascultat datorită evlaviei lui” (Ev 5,7).
Împreună cu Cristos, care pe lemnul Crucii a luat asupra sa durerile şi păcatele lumii, cerem la rugăciunea zilei rostită de preot: Dumnezeule atotputernic şi milostiv, numai prin darul tău credincioşii te pot sluji cum se cuvine; înlătură orice piedică din calea noastră, ca să alergăm cu bucurie în întâmpinarea făgăduinţelor tale.

2. Rugăciune la început de noiembrie. Liturghia propune azi în lectura a doua un fragment din cartea Înţelepciunii. Este rugăciunea unui credincios care dă mărire lui Dumnezeu pentru că prin puterea sa a chemat la existenţă toate lucrurile şi le susţine cu iubirea sa milostivă. Chiar şi atunci când omul se îndepărtează prin păcat, Dumnezeu nu încetează să-l cheme la sine pentru a-l salva.

Rugăciunea este binevenită la început de noiembrie, lună în care Biserica invită la pomenirea tuturor credincioşilor răposaţi. Gândul la cei plecaţi din această viaţă este salutar şi pentru noi cei care suntem în drum spre patrie.
Să ne dăm răgazul cuvenit pentru a reflecta în rugăciune:
Doamne, întreaga lume este înaintea ta ca un fir de praf pe balanţă, ca o picătură de rouă care cade dimineaţa pe pământ. Tu ai milă de toţi oamenii pentru că eşti atotputernic, închizi ochii în faţa păcatelor lor, ca ei să se convertească. Căci tu iubeşti tot ce există şi nu nesocoteşti nici una dintre făpturile tale; căci dacă ai fi urât vreun lucru nu l-ai fi creat. Cum ar putea exista vreun lucru, dacă nu l-ai vrea tu? Cum s-ar putea menţine, dacă tu nu l-ai fi chemat la existenţă? Dar tu le cruţi pe toate, pentru că toate sunt ale tale, stăpâne, iubitorul vieţii! O, cât de bun şi de plăcut este, Doamne, duhul tău în toate! Tu îi pedepseşti numai câte puţin pe cei păcătoşi, tu îi dojeneşti şi le pui în faţă păcatele, ca ei să se întoarcă de la rău şi să poată crede în tine, Doamne (Înţ 11,23-12,2).

3. Evanghelia convertirii lui Zaheu. Intuiţia vechiului înţelept biblic se concretizează în viaţa lui Zaheu, şeful vameşilor din Ierihon, a cărui convertire este povestită astăzi în pericopa evanghelică de la Sfântul Luca 19,1-10:
Isus trecea prin cetatea Ierihon. În această cetate trăia un om bogat cu numele de Zaheu, mai marele vameşilor. Acesta dorea nespus de mult să-l vadă pe Isus, dar fiind mic de statură, nu putea din cauza mulţimii. Pentru a-l vedea pe Isus, a alergat înainte, pe unde avea să treacă Isus, şi s-a urcat într-un sicomor. Ajungând în acel loc, Isus l-a zărit şi i-a spus: "Zahee, coboară repede, căci astăzi trebuie să intru în casa ta!" Zaheu a coborât îndată şi l-a primit cu bucurie în casa lui. Văzând aceasta, mulţimile murmurau zicând: "Iată, a primit să fie găzduit în casa unui păcătos!" Apropiindu-se de Isus Zaheu a zis: "Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor şi dacă am făcut vreo nedreptate cuiva, îl despăgubesc împătrit". Isus i-a răspuns: "Astăzi a intrat mântuirea în această casă, pentru că şi acest om este un fiu al lui Abraham. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut".

4. Cine este Zaheu? Episodul este încadrat în marea călătorie a lui Isus spre Ierusalim. Imediat după vindecarea orbului la intrarea în oraşul Ierihon, evanghelistul Luca povesteşte convertirea lui Zaheu (Lc 19,1-10). Evident, potrivit evanghelistului cele două povestiri trebuie citite în paralel. Adevăratul orb care are nevoie să fie vindecat, dar nu o ştie, este Zaheu.

Luca precizează că „Isus trecea prin cetatea Ierihon. În această cetate trăia un om bogat cu numele de Zaheu, mai marele vameşilor". Se ştie că cine practica meseria de „vameş”, adică perceptor de taxe pe seama ocupanţilor romani, era considerat păcătos public.
Subliniază că era bogat, pentru a arăta că bogatul este în pericol de a se pierde mai mult decât alţii. Este convingerea pe care Luca şi-a făcut-o din învăţătura lui Isus care exclamase întristat: „Cât de greu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu cei care au bogăţii!” (Lc 18,24).
Observaţia că era „mic de statură”, se referă probabil şi la ţinuta morală îndoielnică.

Ce spectacol! Uitaţi-vă la el, marele om, pare să spună Luca cu evidentă ironie. Se urcă în copac ca să se ascundă între ramuri. Pentru orientali, sicomorul era simbolul înţelepciunii, dar cea a bogatului era o înţelepciune falsă, aparentă. Bogăţiile nu salvează.

5. Zaheu aleargă. Povestind convertirea lui Zaheu, evanghelistul introduce multe verbe de mişcare - a alergat, s-a urcat, coboară repede, a coborât în grabă etc. – pentru a arăta că, atunci când Dumnezeu cheamă, singurul lucru de făcut este a alerga spre el fără răsuflare. E vorba, pentru oricine, de a alerga spre acea ţintă, care este lucrul cel mai important al vieţii umane.

Ciudat şi aproape ridicol acest om mic de statură fizică şi morală, care aleargă înainte şi se caţără sprinten într-un copac căutând să-l vadă pe Isus trecând prin Ierihon!
Alergarea şi curiozitatea sa indică poate o nelinişte lăuntrică.
În dorinţa de a-l vedea pe Isus, Zaheu aleargă şi se urcă într-un pom. Iar când este chemat de Isus, sare jos într-o clipă. Începând de la acel salt din copacul falselor siguranţe, viaţa lui spirituală blocată de multă vreme începe să recupereze din drum cu o viteză impresionantă.

Prejudecăţile nu lipsesc. Mulţimea care îl ura pe Zaheu din cauza ocupaţiei lui de funcţionar bogat în folosul autorităţii romane, găseşte o plăcere în a-l împiedica să-l vadă pe Isus. Cel puţin în aceasta să fie umilit; ca o mică răzbunare.

6. Căutat de Isus, se converteşte. Mai mult decât un gest ridicol Isus vede, în alergarea înainte şi urcarea lui Zaheu în sicomor, un prim început de convertire. Voind să-i completeze acest proces lăuntric Domnul se invită singur acasă la Zaheu, pentru o întâlnire în patru ochi, dincolo de orice condiţionare socială. „Isus l-a zărit şi i-a spus: "Zahee, coboară repede, căci astăzi trebuie să intru în casa ta!"

Datoria lui Dumnezeu este de a intra şi a se opri la noi. Aceasta este forţa noastră: Dumnezeu trebuie. Este trebuinţa inimii sale părinteşti.
Căutătorul îşi dă seama că e căutat, cel ce doreşte se descoperă obiect de dorinţă, iubitorul sesizează că este iubit.
Este de-ajuns, întâlnirea şi îndată e sărbătoare.

Convertirea lui Zaheu nu este condiţia, – Isus nu pune condiţii – ci este consecinţa acelei întâlniri. Şi asta poate scandaliza. Mulţi consideră aflarea lui Cristos un rezultat al comportamentului cinstit, în timp ce viaţa mea se schimbă doar când îl întâlnesc cu adevărat pe Cristos, asemenea lui Zaheu.

Şi acolo în casă se petrece convertirea modului de a gândi şi o adevărată schimbare radicală în raporturile cu alţii prin repararea nedreptăţilor făcute. Hoţul încetează de a mai fura şi devine generos. Solidaritatea lui întrece orice dreptate.

Zaheu simţindu-se iubit de Isus a înţeles bine că schimbarea vieţii nu este numai un nou raport cu Dumnezeu, dar şi o nouă relaţie cu aproapele. Şi acest lucru l-a pus imediat în practică: "Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor şi dacă am făcut vreo nedreptate cuiva, îl despăgubesc împătrit".

Oamenilor din jur nu le-a plăcut simpatia lui Isus faţă de Zaheu, născută dintr-odată, la prima vedere, şi vorbesc de rău. Gestul lui Isus a stârnit un scandal general. Văzând aceasta, mulţimile murmurau zicând: "Iată, a primit să fie găzduit în casa unui păcătos!”.
Dar Domnul ştia foarte bine ceea ce făcea. Isus nu se lasă îngrădit de prejudecăţi, nici nu se opreşte la aparenţe; ştie să întrevadă resurse originale chiar şi în istoriile cele mai complicate.

7. Mântuirea în casa lui Zaheu. Chemat de Isus, „ Zaheu a coborât îndată şi l-a primit cu bucurie în casa lui”. Notăm apoi un element peste care de obicei se trece cu vederea.
În timp ce în alte episoade de convertire, Isus spune: „Încrede-te, fiule sau fiică, credinţa ta te-a mântuit”, în cazul mai marelui vameşilor Isus face o afirmaţie importantă: "Astăzi a intrat mântuirea în această casă, pentru că şi acest om este un fiu al lui Abraham” (Luca 19,9).

Ne oprim mai întâi la cuvântul „astăzi”. Astăzi este întâlnirea decisivă, precum la naşterea lui Isus: „Astăzi vi s-a născut…un Mântuitor”. Tâlharului din dreapta crucii Isus îi spune: „Astăzi vei fi cu mine în paradis!”, căci mâine ar fi prea târziu. Zaheu nu a rămas o clipă mai mult în pomul siguranţei bogăţiilor ci a coborât în grabă şi l-a primit per Isus cu bucurie în casa lui în aceeaşi zi: „Astăzi”.

Fraza conţine şi o recunoaştere de respectabilitate religioasă pentru Zaheu, considerat până atunci, datorită profesiei de vameş, pe ultima treaptă a scării religioase din Israel. Era un om pierdut greu de salvat. Tocmai aici Isus enunţă un principiu ce stă la baza credinţei creştine: „Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut" (Luca 19,10).

Dumnezeu nu exclude pe nimeni, nici pe săraci, nici pe bogaţi. Nu se lasă condiţionat de prejudecăţile omeneşti, dar vede în fiecare om un suflet de salvat şi este atras mai ales de cei care sunt judecaţi ca şi pierduţi şi se consideră ei înşişi în asemenea stare.
Iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu se reflectă în Cristos care „a venit să-i cheme nu pe cei drepţi ci pe cei păcătoşi”. Imensa milostivire divină nu înlătură gravitatea păcatului, dar urmăreşte întotdeauna salvarea păcătosului, oferirea posibilităţii de a se elibera, de a reîncepe de la capăt drumul convertirii.

8. Convertirea, eveniment de familie. De sigur, mântuirea este un răspuns individual de a-l primi pe Dumnezeu în viaţa noastră. Totuşi, trebuie subliniată declaraţia lui Isus că mântuirea a venit nu numai pentru Zaheu, dar pentru întreaga sa familie: "Astăzi a intrat mântuirea în această casă”. De aceea convertirea este povestită de evanghelist în cadrul unei case şi ca eveniment de familie.

La acest punct, o întrebare obligatorie: „Care este ritmul spiritual al familiilor noastre creştine? Alergăm împreună spre Dumnezeu? Fără îndoială, familia care se roagă împreună rămâne şi păşeşte unită. Sunt convinşi de acest lucru tot mai mulţi părinţi, tot mai mulţi soţi, tot mai mulţi tineri. Totul spre beneficiul noilor generaţii cărora li se deschide un orizont de speranţă.

Astfel, încă o dată Evanghelia ne spune că iubirea, pornind din inima lui Dumnezeu şi lucrând prin inima omului, este forţa care reînnoieşte lumea. Căci „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut; cine crede într-însul are viaţa veşnică” (In 3,16).

(RV - A. Lucaci, material omiletic de sâmbătă 2 noiembrie 2013)

Aici, serviciul audio: RealAudioMP3




Trimiteți






Cine suntem Orar programe Scrie redactiei Productie RV Linkuri Alte limbi Sfântul Scaun Cetatea Vaticanului Celebrari liturgice ale Papei
Conţinutul acestui site este protejat de Copyright ©. Webmaster / Referinţe / Condiţii legale / Pentru publicitate