HomeRadio Vatican
Vatican Radio   
alte limbi  

     Home > Documente Vaticane >  2013-11-26 16:33:25
A+ A- Tipăreşte Pagina



Biserica înaintează în timp cu bucuria evanghelizării: inima exortaţiei apostolice „Evangelii Gaudium”



(RV – 26 noiembrie 2013) “Bucuria Evangheliei umple inimile şi întreaga viaţă a celor care-l întâlnesc pe Isus”: astfel începe Exortaţia apostolică „Evangelii Gaudium” în care Papa Francisc adună bogăţia lucrărilor Sinodului cu tema „Noua evanghelizare pentru transmiterea credinţei”, desfăşurat între 7 şi 28 octombrie 2012.
Aici, serviciul audio integral: RealAudioMP3

„Prin această Exortaţie” – scrie Papa – „doresc să mă adresez credincioşilor creştini, pentru a-i îndemna la o nouă etapă evanghelizatoare, marcată de această bucurie, şi- pentru a indica căile Bisericii în următorii ani (1). De fapt „marele risc al lumii actuale” este de a cădea „într-o tristeţe individualistă”. „Chiar şi credincioşii sunt supuşi acestui risc”(2), căci există unii creştini care par să urmeze stilul Postului Mare neurmat de Paște”(6).
Recuperarea prospeţimii Bisericii primare
Pontiful îndeamnă „la recuperarea prospeţimii originale a Evangheliei” prin găsirea „de noi căi” şi „metode creative”(11). Apelul adresat tuturor creştinilor este „de a ieşi din propria comoditate, având curajul de a ajunge la toate periferiile care au nevoie de lumina Evangheliei”: „toţi suntem chemaţi la această nouă 'ieşire' misionară (20). „Este vorba de o conversiune pastorală şi misionară, care nu poate lăsa lucrurile să rămână aşa cum sunt” şi care îndeamnă la punerea într-o „permanentă stare de misiune” (25). Este necesară o „reformă a structurilor” bisericeşti încât toate să devină mai misionare”(27). Pornind de la parohii, Papa observă că apelul la reînnoirea acestora „nu a dat însă suficiente roade în a fi şi mai aproape de oameni”(28). Celelalte realităţi ecleziale „sunt o bogăţie a Bisericii”, dar trebuie să se integreze „cu totală dispoziţie în pastorala organică a Bisericii particulare” (29).

Papalitatea, fidelă semnificaţiei dorite de Isus
Sfântul Părinte continuă spunând că: „Din moment ce sunt chemat să trăiesc ceea ce cer altora, trebuie să mă gândesc de asemenea la o convertire a papalităţii” pentru a fi „mai fidelă semnificaţiei pe care Isus Cristos a dorit să i-o dea şi necesităţilor actuale ale evanghelizării”. Ioan Paul al II-lea „a cerut să fie ajutat să găsească 'o formă de exerciţiu a primatului care, fără a renunţa în nici un fel la esenţa misiunii sale, să se deschidă spre o nouă situaţie'. Am avansat puţin în acest sens”, scrie Papa Francisc. „Conciliul Vatican al II-lea” – a continuat – „a afirmat că în mod asemănător anticelor Biserici patriarhale, Conferinţele episcopale „pot aduce o complexă şi rodnică contribuţie, astfel încât sensul colegialităţii să se realizeze în mod concret”. Însă această dorinţă nu s-a realizat pe deplin deoarece nu a fost încă explicitat în mod suficient un statut al Conferinţelor episcopale, care să le conceapă astfel încât acestea să aibă atribuţii concrete, incluzând şi câte o autentică autoritate doctrinală. O excesivă centralizare, în loc să ajute, complică viaţa Bisericii şi dinamica sa misionară” (32).

O evanghelizare concentrată pe esenţial
Referitor la vestirea Evangheliei, afirmă că este necesară concentrarea asupra a ceea ce este esenţial, evitând o pastorală „obsedată de transmiterea dezarticulată a unei multitudini de doctrine ce se încearcă să fie impuse cu insistenţă” (35): „În acest nucleu fundamental ceea ce străluceşte este frumuseţea iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu manifestată în Isus Cristos mort şi înviat” (36). Se poate ajunge să se vorbească „mai mult despre lege decât despre har, mai mult despre Biserică decât despre Isus Cristos, mai mult despre Papă decât despre Cuvântul Domnului” (40). Referitor la reînnoire, Pontiful afirmă că este necesar să se recunoască acele formalisme ale Bisericii „nelegate în mod direct de nucleul Evangheliei, unele dintre ele prinzând rădăcini adânci în cursul istoriei”: „nu vă fie teamă să le revedeţi”(43).

Deschiderea uşilor bisericilor şi Sacramentelor
„A avea peste tot deschise uşile bisericilor” este semnul iubirii lui Dumnezeu. „Nici măcar uşile Sacramentelor nu ar trebui să se închidă pentru niciun motiv”. Astfel „Euharistia, chiar dacă constituie plinătatea vieţii sacramentale, nu este un premiu pentru cei perfecţi ci un remediu generos şi un aliment pentru cei săraci. Aceste convingeri au şi consecinţe pastorale, pe care avem datoria să le considerăm cu prudenţă şi curaj. De multe ori ne comportăm asemenea unor controlori ai harului în loc să fim facilitatori ai acestuia. Dar Biserica nu este o graniţă, este casa paternă în care se află loc pentru fiecare, cu propria viaţă plină de dificultăţi” (47). Papa repetă în document ceea ce spunea la Buenos Aires: „prefer o Biserică accidentată, rănită şi murdară pentru că a ieşit pe străzi, decât o Biserică bolnavă din cauza închiderii şi a comodităţii de a se agăţa de propriile certitudini. Nu vreau o Biserică preocupată să fie centru şi care sfârşeşte închisă într-un morman de obsesii şi proceduri. Neliniştea sfântă şi preocuparea din conştiinţa noastre trebuie să se îndrepte spre mulţi fraţi ai noştri lipsiţi de prietenia lui Isus (49).

Alarmantă persecuţia creştinilor în lume şi răspândirea indiferenţei relativiste
Vorbind despre unele provocări ale lumii actuale, Exortaţia denunţă actualul sistem economic, considerându-l ca fiind „nedrept la rădăcină” (59). „Această economie ucide”, face să prevaleze „legea celui mai puternic, potrivit căreia cel mai puternic îl înghite pe cel mai slab”. Actuala cultură a eliminării a ceea ce devine nefolositor „a creat ceva nou”: „cei excluşi nu sunt 'exploataţi' ci devin deşeuri, 'resturi'” (53) Există „noua tiranie a invizibilului, câteodată virtual”, a unei pieţe de consum ridicate la rang de divinitate, în care domnesc „speculaţia financiară”, „corupţia ramificată”, „evaziunea fiscală egoistă” (56). Documentul abordează apoi „atacurile la libertatea religioasă” şi „noile situaţii de persecuţie a creştinilor care, în unele ţări, au atins niveluri alarmante de ură şi violenţă. În multe locuri este vorba mai ales de o răspândită indiferenţă relativistă” (61).
Familia, „celula fundamentală a societăţii” – continuă Papa – „traversează o criză culturală profundă”. Evidenţiind încă o dată „contribuţia indispensabilă a căsătoriei în societate” (66), Papa subliniază că „individualismul postmodern şi globalizat favorizează un stil de viaţă care denaturează legăturile familiale” (67).

Setea de Dumnezeu are nevoie de persoane amfore …
Textul abordează apoi „tentaţiile operatorilor pastorali”. Papa afirmă – „ca pe o datorie de justiţie – că aportul Bisericii în lumea actuală este enorm. Durerea şi ruşinea pentru păcatele unor membri ai Bisericii, şi pentru cele proprii, nu trebuie să ne facă să uităm câţi creştini îşi dau viaţa din iubire” (76). Dar „se poate observa în mulţi operatori ai evanghelizării, chiar dacă aceştia se roagă, o accentuare a individualismului, o criză de identitate şi o scădere a fervorii (78); în alţii se observă „un soi de complex de inferioritate, care îi conduce la pragmatismul vieţii cotidiene în Biserică, în care totul se desfăşoară cu o aparentă normalitate, în vreme ce în realitate se merge spre o consumare şi o degenerare în meschinătate”. Se dezvoltă „psihologia mormântului, care încetul cu încetul îi transformă pe creştini în mumii de muzeu” (83). În deşerturile societăţii sunt multe semnale ale „setei de Dumnezeu”: este aşadar nevoie de persoane de speranţă, „persoane amfore pentru a le da de băut altora” (86). „Fiul lui Dumnezeu, în întruparea sa, ne-a îndemnat la revoluţia blândeţii” (88).
Pericolul mondenităţii spirituale şi al diviziunilor
Documentul denunţă însă „mondenitatea spirituală, care se ascunde în spatele aparenţei de religiozitate şi chiar de iubire faţă de Biserică”: mondenitate ce constă „în a căuta, în locul slavei lui Dumnezeu, gloria umană şi bunăstarea personală” (93). Sfântul Părinte cere de la Dumnezeu „să ne elibereze de o Biserică mondenă, ascunsă sub aparenţe spirituale sau pastorale”. (97)
Pontiful a denunţat un alt aspect: „În interiorul Poporului lui Dumnezeu şi în diferitele comunităţi câte războaie!”, din cauza invidiei şi a geloziei”. „Unii… în loc să simtă că aparţin întregii Biserici, cu bogata sa varietate, se simt ca aparţinând unui grup sau altuia, percepându-se diferit sau special. Papa a subliniat totodată necesitatea de a face să crească „conştiinţa identităţii şi a misiunii laicului în Biserică”, căci un „clericalism excesiv” menţine laicii „la periferia deciziilor”. (102)

Scăderea vocaţiilor efectul slăbirii avântului apostolic
„Biserica recunoaşte ca fiind indispensabilă contribuţia femeii în societate”, dar „este încă nevoie de lărgirea spaţiilor pentru o prezenţă feminină mai incisivă în Biserică”. Este necesară garantarea prezenţei femeilor „în diferite sectoare în care se iau decizii importante, atât în Biserică cât şi în structurile sociale” (103) „Revendicările drepturilor legitime ale femeilor… nu pot fi ocolite în mod superficial. Preoţia rezervată bărbaţilor, ca semn al lui Cristos Mire care se dăruieşte în Euharistie, este o chestiune care nu se pune în discuţie, dar poate deveni motiv de special conflict dacă se identifică prea mult autoritatea sacramentală cu puterea”. În Biserică, funcţiunile “nu lasă loc superiorităţii unora asupra altora”. Tocmai de aceea, o femeie, Maica Domnului, este mai importantă decât episcopii” (104). Apoi, Papa reliefează că tinerii trebuie să aibă o „mai mare dorinţă de a fi protagonişti” (106). Referitor la numărul scăzut al vocaţiilor la preoţie şi la viaţă consacrată, care se întâlneşte în multe locuri, Sfântul Părinte spune că „deseori este din cauza absenţei din comunităţi a unui avânt apostolic molipsitor”. În acelaşi timp, „nu se pot umple seminarele pe baza oricărui tip de motivaţie, cu atât mai puţin dacă acestea sunt legate de insecuritatea afectivă, de căutarea de forme de putere, de glorie umană sau bunăstare economică”.
A. Martinas
Aculturaţie
Vorbind despre tema aculturaţiei, Papa Francisc scrie: „creştinismul nu are un unic model cultural”, iar „Biserica îşi exprimă catolicitatea autentică” arătând frumuseţea unui „chip pluriform” (116). Textul reafirmă „forţa evanghelizatoare a pietăţii populare” (122): „Nu constrângem şi nici nu dorim să controlăm această forţă misionară!” (124). Papa încurajează „carisma teologilor şi efortul lor în studiul teologic”, însă îi invită să aibă „la suflet finalitatea evanghelizatoare a Bisericii şi însăşi teologia” şi să nu se mulţumească cu „o teologie de birou” (133).

Predicarea
Papa s-a oprit „cu o oarecare meticulozitate asupra predicii şi a pregătirii ei, deoarece există multe plângeri în legătură cu acest important minister şi nu putem să ne astupăm urechile” (135). În primul rând, „cine predică trebuie să cunoască sufletul comunităţii sale pentru a găsi unde este vie şi înflăcărată dorinţa de Dumnezeu” (137). „Predica nu poate fi un spectacol de divertisment”, „trebuie să fie scurtă şi nu trebuie să pară o conferinţă sau o lecţie” (138). „Pregătirea predicării este o îndatorire atât de importantă că trebuie să-i fie acordat un timp îndelungat de studiu, rugăciune, meditaţie”, renunţând chiar şi „la alte angajamente, chiar importante”. „Un predicator care nu se pregăteşte nu este «spiritual», este neonest şi iresponsabil faţă de harurile pe care le-a primit” (145). „O predică bună … trebuie să conţină «o idee, un sentiment, o imagine»” (157). O altă caracteristică este limbajul pozitiv. Nu spune atât ceea ce nu trebuie să fie făcut, cât propune ceea ce putem face mai bine”. „O predicare pozitivă oferă mereu speranţă, îndreaptă spre viitor, nu ne lasă prizonieri ai negativismului” (159).

Cateheză

„În cateheză are un rol fundamental primul anunţ sau «kerygma»”. Din glasul catehetului trebuie să răsune primul anunţ: „Isus Cristos te iubeşte, şi-a dat viaţa pentru a te salva, iar acum este viu lângă tine în fiecare zi, pentru a te ilumina, întări, elibera” (164). Există „unele atitudini care ajută să fie primit mai bine anunţul: apropierea, deschidere înspre dialog, răbdarea, primirea cordială care nu condamnă” (165). Papa vorbeşte despre arta însoţirii, „deoarece toţi învăţăm mereu să ne dăm jos sandalele în ţara sfântă a celuilalt” pe care trebuie să o privim „cu o privire respectuoasă şi plină de compasiune, dar care în acelaşi timp care să însănătoşească, să elibereze şi să încurajeze maturizarea în viaţa creştină” (169).

Evanghelizare şi dezvoltare umană

În exortaţia sa apostolică Papa Francisc aminteşte „intima legătură dintre evanghelizare şi dezvoltarea umană” (178). De asemenea, aminteşte că păstorii au dreptul „să emită păreri despre tot ce se referă la viaţa persoanelor, din moment ce misiunea evanghelizării implică şi cere o dezvoltare integrală a fiecărui om. Nu se mai poate afirma că religia trebuie să se limiteze la ambientul privat şi că există doar pentru a pregăti sufletele pentru cer” (182). „Nimeni nu ne poate cere să retrogradăm religia la intimitatea secretă a persoanelor, fără nicio influenţă în viaţa socială şi naţională”. „O credinţă autentică – care nu este niciodată comodă sau individualistă – implică mereu o dorinţă profundă de a schimba lumea”. Sfântul Părinte l-a citat pe Fericitul Ioan Paul al II-lea care spune că Biserica „nu poate şi nici nu trebuie să rămână la periferia luptei pentru dreptate” (183). „Fiecare creştin şi fiecare comunitate sunt chemaţi să fie instrumente ale lui Dumnezeu pentru eliberarea şi dezvoltarea celor săraci” (187). „Uneori trebuie să ascultăm strigătul… popoarelor sărace de pe Pământ, deoarece «pacea se fundamentează pe respectarea drepturilor omului, dar şi pe respectarea drepturilor popoarelor». Din păcate, chiar şi drepturile omului pot fi folosite ca justificare pentru apărarea exacerbată a drepturilor individuale sau a drepturilor popoarelor mai bogate” (190). Papa denunţă „proasta distribuire a bunurilor şi a câştigurilor” (191) şi lansează un avertisment: „Nu trebuie să ne preocupăm doar să nu cădem în greşeli doctrinale, ci şi să fim fideli acestui drum luminos de viaţă şi înţelepciune”. „Apărătorilor «ortodoxiei» li se adresează uneori reproşul pasivităţii, al indulgenţei sau al complicităţii în faţa unor situaţii de nedreptate intolerabile şi faţă de regimuri politice care le păstrează” (194). În acest context „există un semn care nu trebuie să lipsească niciodată: preferinţa pentru ultimii, pentru cei pe care societatea îi înlătură şi îi aruncă” (195). „Pentru Biserică preferinţa pentru săraci este o categorie teologică înainte de a fi una culturală, socială, politică sau filosofică”. „De aceea, cer o Biserică săracă pentru cei săraci. Ei ne pot învăţa multe” (198). Papa atrage atenţia că „cea mai mare discriminare de care suferă săracii este lipsa atenţiei spirituale” (200). „Până când nu se rezolvă în mod radical problema săracilor…nu se vor rezolva nici problemele lumii, iar în cele din urmă nicio problemă” (202).

Politica ca vocaţie

„Politica, atât de mult denigrată, este o vocaţie foarte mare, este una dintre formele cele mai preţioase de caritate, deoarece caută binele comun”. „Mă rog Domnului să ne dăruiască politicieni care să aibă cu adevărat în suflet societatea, poporul, viaţa săracilor” (205). Papa Francisc ne invită să avem grijă de cei mai vulnerabili: „oamenii străzii, toxico-dependenţii, refugiaţii, populaţiile indigene, bătrânii din ce în ce mai singuri şi abandonaţi”. În ceea ce privesc imigranţii, Sfântul Părinte îndeamnă „ţările să se deschidă în mod generos, pentru ca în loc să se teamă de distrugerea identităţii locale să fie capabile să creeze noi sinteze culturale” (210). Papa vorbeşte şi „despre cei care sunt victimele diferitelor forme de trafic uman” şi despre noile forme de sclavie: „În oraşele noastre s-a înrădăcinat această infracţiune mafiotă şi aberantă, şi mulţi au mâinile pătate cu sânge din cauza unei complicităţi comode şi mute” (211). „De două ori mai sărace sunt femeile care suferă situaţii de excludere, rele tratamente şi violenţă” (212).

Protejarea copiilor nenăscuţi

„Între aceste persoane vulnerabile de care Biserica doreşte să se îngrijească cu predilecţie, se află şi copiii nenăscuţi [din pântecele mamelor], care sunt cei mai neapăraţi şi inocenţi dintre toţi, cărora astăzi le este negată demnitatea umană cu scopul de a se face cu ei tot ce se doreşte, luându-le viaţa şi promovând legislaţii prin care nimeni nu poate împiedica acest lucru” (213). „Nu trebuie să se aştepte ca Biserica să-şi schimbe poziţia asupra acestei probleme. Vreau să fiu total onest în această privinţă. Acesta nu este un argument care să poată face subiectul unor reforme sau «modernizări». Nu este un mod progresist să pretinzi că rezolvi problemele eliminând o viaţă umană. Însă este adevărat că am făcut puţin pentru a le însoţi în mod adecvat pe femeile care se află în situaţii foarte grele, în care avortul li se prezintă ca o soluţie rapidă la suferinţele lor profunde” (214). De asemenea, Papa Francisc a făcut un apel pentru respectare întregii creaţii: „Mici, însă puternici în iubirea de Dumnezeu, precum Sf. Francisc de Assisi, toţi creştinii sunt chemaţi să se îngrijească de fragilitatea poporului şi de lumea în care trăim” (216).

Pacea în lume

Referitor la problema păcii, Papa spune că este „necesară o voce profetică” când se doreşte realizarea unei false reconcilieri care să „reducă la tăcere” săracii, în timp ce unii „nu doresc să renunţe la privilegiile lor” (218). Pentru construirea unei societăţi „în pace, dreptate şi fraternitate”, Sfântul Părinte indică 4 principii (221): „timpul este superior spaţiului” (222) şi înseamnă „să lucrezi pentru rezultate un timp îndelungat, fără a fi obsedat de rezultate imediate” (223). „Unitatea predomină conflictul” (226), adică trebuie acţionat pentru ca opozanţii să ajungă la „o unitate pluriformă care generează o nouă viaţă” (228). „Realitatea este mai importantă decât ideea” (231), de aceea trebuie evitat ca politica şi credinţa să fie reduse la un discurs retoric (232). „Întregul este superior părţii”, ceea ce înseamnă că trebuie puse împreună globalizarea şi dezvoltarea locală (234).


Dialogul Bisericii cu lumea

„Evanghelizarea”, a scris Papa, „implică şi un drum al dialogului” care deschide Biserica să colaboreze cu toate realităţile politice, sociale, religioase şi culturale (238). Ecumenismul este „o modalitate esenţială de evanghelizare”, un important mijloc de îmbogăţire reciprocă: „câte lucruri putem învăţa unii de la ceilalţi!”, de exemplu, „în dialogul cu fraţii ortodocşi, noi, catolicii, avem posibilitatea de a învăţa ceva mai mult despre semnificaţia colegialităţii episcopale şi despre experienţa lor de sinodalitate” (246); „dialogul interreligios”, care trebuie purtat „cu o identitate clară şi bucuroasă”, este „o condiţie necesară pentru pacea din lume” şi nu îngrădeşte evanghelizarea (250-251); în această epocă are o mare importanţă relaţia cu adepţii islamului (252): Papa imploră în mod „smerit” ţările de tradiţie islamică să asigure libertatea religioasă creştinilor, „ţinând cont de libertatea de care se bucură credincioşii islamului în ţările occidentale!”. „În faţa episoadelor de fundamentalism violent”, Papa invită „să fie evitate generalizările răutăcioase, deoarece adevăratul islamism şi o adecvată interpretare a Coranului se opun oricărei violenţe” (253). Împotriva tentativei de a privatiza religiile în unele conteste, Sfântul Părinte a scris că „respectul care trebuie acordat minorităţilor de agnostici sau de necredincioşi nu trebuie să se impună în mod arbitrar pentru a reduce la tăcere convingerile majorităţilor credincioase sau să ignore bogăţia tradiţiilor religioase” (255). Astfel, Papa Francisc readuce în discuţie importanţa dialogului şi a alianţei dintre credincioşi şi necredincioşi (257).

Evanghelizatorii cu Duhul

Ultimul capitol din exortaţia apostolică „Evangelii Gaudium” a Papei Francisc este dedicat „evanghelizatorilor cu Duhul”, care sunt toţi cei care „se deschid fără teamă acţiunii Spiritului Sfânt” care „insuflă forţa necesară pentru anunţarea noutăţii Evangheliei cu îndrăzneală, cu voce puternică, în fiecare timp şi loc, chiar şi împotriva curentului” (259). Este vorba despre „evanghelizatorii care se roagă şi muncesc” (262), conştienţi că „misiunea este o pasiune pentru Isus, dar, în acelaşi timp, este o pasiune pentru poporul său” (268): „Isus doreşte să atingem nenorocirea umană, să atingem trupul suferind al celorlalţi” (270). „În raportul nostru cu lumea suntem invitaţi să dăm dreptatea speranţei noastre, dar nu ca duşmani care arată cu degetul şi condamnă” (271). „Poate fi misionar doar cel care se simte bine căutând binele în aproapele. Care doreşte fericirea celorlalţi” (272): „dacă reuşesc să ajut o singură persoană să trăiască mai bine, acest lucru este suficient pentru a justifica darul vieţii mele” (274). Papa ne îndeamnă să nu ne descurajăm în faţa falimentelor sau rezultatelor slabe deoarece „fecunditatea este de multe ori invizibilă, insesizabilă, nu poate fi contabilizată”; trebuie să ştim doar că dăruirea propriei persoane este necesară (279). Exortaţia se încheie cu o rugăciune adresată Fecioarei Maria, „Mama Evanghelizării”. „Există un stil marian în activitatea evanghelizatoare a Bisericii. De fiecare dată când privim la Maria ne întoarcem să credem în forţa revoluţionară a blândeţii şi a iubirii” (288).

(RV - A.C. Hrişman)





Trimiteți






Cine suntem Orar programe Scrie redactiei Productie RV Linkuri Alte limbi Sfântul Scaun Cetatea Vaticanului Celebrari liturgice ale Papei
Conţinutul acestui site este protejat de Copyright ©. Webmaster / Referinţe / Condiţii legale / Pentru publicitate