HomeRadio Vatican
Vatican Radio   
alte limbi  

     Home > Biserică >  2013-11-30 16:13:09
A+ A- Tipăreşte Pagina



Consideraţii omiletice la Duminica I-a din Advent (A): Vegheaţi, ieşiţi în întâmpinarea Domnului!



(RV – 1 decembrie 2013) E Ziua Domnului. Suntem în prima duminică de Advent, timpul de aşteptare şi de pregătire la sărbătoarea Crăciunului. Advent înseamnă „venire” după cum învaţă Catehismul Bisericii Catolice: Sărbătorind în fiecare an liturgia Adventului, Biserica actualizează această aşteptare a lui Mesia: punându-se în comuniune cu îndelunga pregătire a primei veniri a Mântuitorului, credincioşii îşi reînnoiesc dorinţa arzătoare după cea de a doua Venire (CBC 524).

1. Trei veniri ale Domnului. În lumina revelaţiei divine, distingem cu Sfinţii Părinţi trei veniri ale lui Cristos: venirea istorică în umilinţa trupului pe care o sărbătorim la Crăciun, venirea în slavă pe care o aşteptăm în speranţă la sfârşitul lumii, şi venirea continuă pe care o invocăm zilnic în rugăciunea „Tatăl nostru - vie împărăţia Ta!”.
De fapt, pe Cristos în persoană „îl chemăm prin năzuinţele noastre în fiecare zi şi căruia dorim să-i grăbim venirea prin aşteptarea noastră” (cf. CBC 2816).

2. An nou bisericesc sau liturgic. Cu adâncă emoţie păşim totodată într-un un nou An liturgic care are o valoare cvasi sacramentală, deoarece pe parcursul lui retrăim în mod tainic evenimentele întrupării, pătimirii, morţii şi învierii Domnului.
Actualizarea principalelor evenimente din viaţa lui Cristos ne introduce treptat în planul bunăvoinţei lui Dumnezeu, făcând să se nască în inimi dispoziţiile interioare cuvenite spre a putea primi lucrarea mântuirii prin darul Duhului Sfânt.

Să-l preamărim, deci, cu bucurie pe Dumnezeu şi să-i mulţumim pentru că ne dă harul de a începe încă o dată parcursul tainelor răscumpărării noastre!

3. Un an cu evanghelistul Matei. Noul An liturgic este notat în ciclul trienal (A,B,C) cu litera A. Pe tot parcursul său vom fi însoţiţi la celebrarea Liturghiilor duminicale de Evanghelia după Sfântul Matei. Acesta are o trăsătura particulară în a prezenta misterul lui Cristos. Ne invită să recunoaştem în Isus Cristos pe Emanuel, adică Dumnezeu-cu-Noi, cum aflăm în Duminica a IV-a de Advent din vestea dată Sfântului Iosif. Păstrează totodată marea promisiune cu care se încheie Evanghelia: „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20).

Sfântul Matei, deşi atent la a distinge semnele prezenţei lui Emanuel în lume, este totodată evanghelistul care expune cel mai pe larg discursul lui Isus despre lucrurile din urmă. O face în două capitole, 24 şi 25, pe când evangheliştii Marcu şi Luca dedică unul singur.

Un mic fragment din acel discurs escatologic este propus în prima Duminică de Advent. De fapt, în primele două duminici este marcată venirea finală a lui Cristos în slavă iar în celelalte două, a III-a şi a IV-a , este celebrată liturgic venirea istorică lui Mesia în urmă cu peste două mii de ani.

4. Strigăt de încredere în Domnul. Liturghia primei duminici de Advent se deschide cu strigătul psalmistului: Către tine, Doamne, înalţ sufletul meu; Dumnezeul meu, în tine mă încred. Să nu fiu dat de ruşine! Să nu-si bată joc de mine duşmanii mei; căci toţi cei care te aşteaptă nu vor rămâne de ocară (Ps. 24/25,1-3).
Psalmul 23/24 este o cerere stăruitoare numită suplică. Trei sunt personajele: rugătorul, Dumnezeu şi duşmanul.

Avem aici mărturisirea unui om smerit care se ştie iubit de Dumnezeu; încrederea lui nu şovăie; aşteaptă de la Domnul iertare, sfat şi ajutor. Păcatul provoacă suferinţă şi formează o diafragmă între credincios şi Dumnezeu. Însă, păcatul, oricât de mare ar fi, nu poate bloca generozitatea iertării lui Dumnezeu care „este bun şi arată păcătoşilor calea”.

Psalmistul este pătruns de un fior de căinţă şi de bucuria iertării. Se simte în această rugăciune suflul spiritual al Evangheliei. Foarte delicat este jocul privirilor descris în vv.15-16.18: Ochii mei sunt pururea spre Domnul…Întoarce-ţi faţa spre mine…Vezi umilirea şi necazul meu.
Liturghia Adventului îndeamnă la priveghere în rugăciune, vrând să trezească în suflete un elan de speranţă. Să stăruim deci în rugăciune. Ea este respiraţia sufletului de aceea trebuie făcută personal căci nu se poate delega. Întreruperea ei ar însemna asfixiere spirituală.

5. Început şi sfârşit. Dacă prima duminică de Advent deschide poarta unui nou an bisericesc, anul civil se apropie de sfârşit. În trunchiul arborelui, fiecare an care trece lasă un semn: un cerc lesne de văzut în secţiunea orizontală a plantei. Aşa se întâmplă în pomul vieţii fiecăruia. Natura însăşi ne invită să medităm la timpul care trece. Filozoful Heraclit din antichitatea greacă a exprimat această experienţă fundamentală prin cunoscuta sintagmă - panta rei - toate curg, toate trec.

Se întâmplă în viaţă ca pe ecranul televizorului. Programele se succed rapid iar unul îl şterge pe cel dinainte. Ecranul rămâne acelaşi dar imaginile se schimbă.

În încercarea de a nu trece şi de a nu muri de tot, ne prindem când de tinereţe, când de dragoste, când de fii, când de faimă. „Nu voi muri cu totul”, exclama poetul latin Horaţiu, căci am clădit cu poeziile mele un monument mai durabil decât bronzul”. Da, dar la ce-i mai servea lui acest monument? Ne serveşte nouă, dar nu lui. „Omul nu-i decât o suflare iar zilele lui ca umbra care trece”, repetă Biblia căreia în acest punct toţi îi dau dreptate.

Din momentul naşterii începe pentru fiecare o numărătoare inversă care nu se opreşte nici o clipă, nici ziua nici noaptea. „Vulnerant omnes, ultima necat – Toate (orele) rănesc, ultima ucide”. Acest avertisment era scris odinioară pe ceasurile cu pendul din mănăstiri.

6. Atitudinea creştinului. În faţa experienţei „că totul trece” se pot lua atitudini diferite. Una este foarte veche şi e amintită în Biblie. Este cea care zice: Să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri (Is 22,13). Isus în Evanghelia de azi, vorbind despre zilele de dinainte de potop, spune: Precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi la venirea Fiului Omului. Căci precum în zilele de dinaintea potopului oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când Noe a intrat în corabie, şi nu au ştiut nimic până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului Omului (Matei 24,37-39).

O atitudine mai bună, ideală, este desigur cea despre care vorbeşte apostolul Paul avertizând pe toţi: Cât mai avem timp, să căutăm a face bine (Galateni 6,10). Iar pentru ucenicii lui Isus, apostolul are acest îndemn stăruitor: Fraţilor, ştiţi în ce timp ne găsim; acum este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn; mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am primit credinţa. Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm, aşadar, faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios ca ziua: nu în chefuri şi beţii, nu în desfrânări şi fapte de ruşine, nu în ceartă şi în invidie, ci îmbrăcându-vă în Domnul Isus Cristos, şi nu vă îngrijiţi de trup întru poftele lui. (Romani 13,11-14).

Celor care cred în Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, apostolul Paul le propune să treacă la Acela care nu trece; să treacă de la lume, pentru a nu trece cu lumea.

Suntem aici pe pământ ca o mulţime de oameni urcaţi pe o mare plută transportată de curenţii fluviului spre marea deschisă de unde nu există întoarcere. Când, pluta ajunge aproape de coastă, toţi naufragiatii se ridică în picioare şi răsuflă uşuraţi.

Este senzaţia celui care ajunge la credinţa în Dumnezeu, stânca vieţii.

Sunt renumite în acest sens cuvintele Sfintei Tereza de Avila: Nimic să nu te tulbure, nimic să nu te înspăimânte. Totul trece. Numai Dumnezeu rămâne.

În acest sens, este semnificativ faptul că prima parte a Adventului care inaugurează timpul aşteptării, ne vorbeşte despre sfârşit spre a ne face să înţelegem că ne îndreptăm spre un început. Sfârşitul reprezintă un început. Sfârşitul stabileşte exact punctul de plecare.

Deci marea întrebare nu este atât „Unde vom sfârşi?” ci „De unde vom începe?”. Considerând atent lucrurile, ne dăm seama că se începe de la sfârşit.

7. Două faze ale vieţii. În Cristos Isus, contradicţia dintre viaţă şi moarte a fost depăşită. După jertfa lui Cristos prin moartea pe Cruce şi învierea lui din morţi, contradicţia cea mai radicală nu mai este între „a trăi” şi „a muri”, dar între „a trăi pentru noi” şi „a trăi pentru Domnul”.

„A trăi pentru sine” înseamnă adevărata moarte. Pentru cine crede în Cristos, viaţa şi moartea fizică sunt două faze şi două moduri diferite de a trăi pentru Domnul şi cu Domnul: primul în credinţă şi speranţă ca pregustare a vieţii celei noi; al doilea, în care se intră prin moarte, în posesia deplină şi definitivă a vieţii cu Dumnezeu.

Afirmă apostolul Paul în prima Scrisoare către Corinteni: Ultimul duşman care va fi nimicit de Cristos este moartea. Iar când toate îi vor fi supuse, atunci şi el, Fiul, se va supune celui care i-a supus lui toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi (1Cor 15,26-28).

Ce înseamnă asta? Înseamnă că eu pot, prin alegerea mea, să grăbesc sau să fac să întârzie împlinirea finală a istoriei mântuirii.

În această privinţă scriitorul bisericesc Origen (c.185 - c.254) exprimă un gând cutezător dar adevărat: eu sunt mădular al trupului lui Cristos; Cristos nu vrea să se supună Tatălui doar cu o parte a trupului său dar cu tot. De aceea, atât timp cât există un singur mădular care opune rezistenţă în a se oferi cu el Tatălui, Cristos nu poate considera lucrarea sa ca încheiată, nu poate să supună Împărăţia Tatălui. Nu se resemnează ca să mă lase în urmă.

8. Vegheaţi. Există însă o veste bună la modul imperativ ce vine din Evanghelia primei duminici de Advent şi care este valabilă tot timpul vieţii: Vegheaţi, aşadar, căci nu ştiţi în care zi va veni Domnul vostru…Fiţi gata, căci Fiul Omului va veni în ceasul în care nu gândiţi (Matei 24,42.44).

Avertismentul „totul trece” este adresat mai degrabă tinerilor decât celor vârstnici, căci tinereţea şi părul negru sunt doar o suflare. Aminteşte-ţi de creatorul tău în zilele tinereţii tale, înainte ca să vină zilele cele triste şi să ajungă anii despre care va trebui să spui: Nu simt nici un gust (cf. Qohelet 12,1).

Bătrâneţea este evocată de acelaşi autor sapienţial Qohelet printr-o serie de imagini delicate: foşnetele care slăbesc din cauza surzeniei, culorile ce pierd din intensitate, pasul care devine nesigur, frica de stradă şi de urcuş. Şi apoi imaginea finală a găleţii de la fântâna cu roată: după atâtea ridicări şi coborâri, vine ziua când funia sau lanţul se rupe iar găleata cade în fundul apei şi nu se mai iese la suprafaţă. Migdalul înfloreşte din nou primăvara, dar omul o dată căzut nu se mai ridică.

Finalul acestui fragment biblic este cunoscut de toţi: Deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşertăciune (Qoh 11,10 – 12.8).

Altădată se repeta prea des iar azi aproape deloc, această constatare a înţeleptului biblic. Dar nu ar fi un rău ca şi generaţia noastră să se gândească la ea.

Nu e vorba de a dispreţui viaţa, ci de a trăi mai bine, cu mai mare seninătate, în mai puţină agitaţie, mai puţin stresaţi.

Timpul Adventului nu vine să ofilească bucuria de a trăi ci să lumineze în adevăr drumul vieţii. Este un remediu potrivit împotriva uzurii şi degradării. Ne luminează calea din înălţimi, în timp ce ne întrebăm încotro mergem? Unde voim să ajungem?

Marea întrebare nu este atât „unde vom sfârşi?”, ci „De unde vom începe?”. Considerând lucrurile în lumina credinţei, înţelegem că se începe de la sfârşit.

Atitudinea de fond a creştinilor în acest timp de har este exprimată la rugăciunea zilei: Atotputernice Dumnezeule, te rugăm să întăreşti voinţa credincioşilor tăi, pentru ca să întâmpine cu fapte de sfinţenie pe Cristos care vine, şi să se învrednicească a sta la dreapta lui în împărăţia cerurilor.

(RV – A. Lucaci, material omiletic de sâmbătă 30 noiembrie 2013)

Aici, serviciul audio: RealAudioMP3




Trimiteți






Cine suntem Orar programe Scrie redactiei Productie RV Linkuri Alte limbi Sfântul Scaun Cetatea Vaticanului Celebrari liturgice ale Papei
Conţinutul acestui site este protejat de Copyright ©. Webmaster / Referinţe / Condiţii legale / Pentru publicitate