HomeRadio Vatican
Vatican Radio   
alte limbi  

     Home > Biserică >  2014-01-04 14:46:15
A+ A- Tipăreşte Pagina



La început era Cuvântul...Cuvântul s-a făcut trup...Noi am văzut slava lui: consideraţii omiletice la Duminica a II-a după Crăciun



(RV - 5 ianuarie 2014) E ziua Domnului, prima duminică din noul an 2014 şi a doua din Timpul liturgic al Crăciunului. Nu este o sărbătoare particulară ci o duminică în care putem aprofunda mai bine taina Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu şi prin aceasta adevărata natură şi menire a omului dezvăluite de Cuvântul care s-a făcut trup şi a locuit între noi.
De fapt, pentru a treia oară în perioada liturgică a Crăciunului este proclamat începutul Evangheliei după Ioan, propus deja la a treia Liturghie din ziua de Crăciun şi apoi la cea din 31 decembrie.

1. La început era Cuvântul. Încercând să facem puţină ordine în noi, medităm asupra prologului Evangheliei după sfântul Ioan 1,1-18, care vorbeşte despre Isus-Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu, venit să locuiască între noi. Ne oprim la câteva aspecte ale acestui minunat imn în cinstea Cuvântului lui Dumnezeu şi în care sunt redate solemn ideile fundamentale ale întregii Evanghelii: Cuvântul este viaţă, lumină, adevăr pentru toţi oamenii.

Prologul Sfântului Ioan spune: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu (Ioan 1,1). Înainte de a-l prezenta pe Isus, evanghelistul Ioan precizează că, pentru a înţelege cine este Isus, trebuie să privim dincolo naşterea sa pământească şi să urcăm până începutul său veşnic, până la Dumnezeu. De aceea, să ne întrebăm ce loc a avut până acum Dumnezeu în viaţa noastră? A fost mereu la începutul şi pe culmea tuturor gândurilor noastre?

2. Cuvântul, o lămurire. În cultura greco-elenistă termenul grec Lógos (Verbum în latină) indica un mediator cosmic, coexistent cu Dumnezeu, Cauza exemplară a lumii, modelul de care Dumnezeu s-a servit pentru lucrarea creaţiei şi a organizării lumii. Unii evrei, precum filozoful Filon din Alexandria, au împrumutat termenul de la greci. În Biblie termenul “Lógos” corespunde termenului “Înţelepciune”, însă deşi termenul Sapientia în latină, era deja în uz în Biserica primară (Cf. Matei 11,19; Luca 7,35; 1Corinteni 1,24), evanghelistul Ioan, în prologul evangheliei sale, îl înlocuieşte cu “Lógos” deoarece termenul latin “Sapientia”, înţelepciune fiind feminin în limba greacă “Sophίa” putea da loc la echivocuri.

3. Cuvântul s-a făcut trup. Ioan, porneşte de la începuturile profunde ale creaţiei dar se plasează repede în istoria umană trăită de al doilea adevăr al credinţei noastre, Cuvântul, după care ne orientăm în viaţă.
Dumnezeu s-a făcut om, a devenit ca noi, unul dintre noi. „A lucrat cu mâini omeneşti, a gândit cu minte omenească, a voit cu voinţă omenească, a iubit cu inimă omenească” (GS 22). Întruparea Fiului lui Dumnezeu a impregnat cu Cristos toată istoria şi viaţa fiecărui om. El este „ţinta istoriei umane, punctul spre care converg dorinţele istoriei şi civilizaţiei, centrul neamului omenesc, bucuria tuturor inimilor şi plinirea aspiraţiilor lor” (GS 45).

Este ceea ce mărturisim în fiecare duminică la sfânta şi dumnezeiasca Liturghiei când spunem „Cred într-un Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu unul-născut”. Urmează momentul în care la Liturghia de Crăciun toţi îngenunchează în semn de adoraţie spunând: „Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri. S-a întrupat de la Duhul Sfânt din Maria Fecioara şi s-a făcut om”.

Acesta este momentul culminant al sărbătorii Crăciunului, momentul darului din cer pe care Dumnezeu Tatăl l-a făcut nouă oamenilor. Cu Cristos, dorinţa primordială a omului de a fi asemenea lui Dumnezeu a întrecut orice speranţă. Cu Isus, devenit fratele nostru, omul a intrat de drept în familia lui Dumnezeu. Suntem fii ai unicului Tată, moştenitori şi comeseni ai săi.
Să învăţăm a cunoaşte trăsăturile personalităţii lui Isus Cristos care îl dezvăluie cel mai bine omului din vremea noastră: atenţia sa faţă de suferinţa umană, sărăcia vieţii sale, iubirea faţă de ce lipsiţi şi marginalizaţi, capacitatea de a scruta inimile, lupta împotriva duplicităţii, fascinaţia sa de cap şi prieten, puterea răscolitoare a mesajului, profesiunea sa de pace şi slujire, ascultarea totală faţă de voinţa Tatălui, caracterul profund spiritual al religiozităţii sale.

4. Fiul îl face cunoscut pe Tatăl. Evanghelistul observă că oamenii, deşi vorbesc despre Dumnezeu, nu ştiu multe despre el, deoarece „pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată, dar unicul său Fiu, care este spre sânul Tatălui, el l-a făcut cunoscut” (Ioan, 1,18). Poate vorbi despre Dumnezeu în cunoştinţă de cauză numai unul care este părtaş la dumnezeirea sa. Numai Isus împlineşte această condiţie şi aceasta este credinţa pe care Ioan o proclamă la începutul Evangheliei sale.

Această precizare este importantă deoarece mulţi creştini, în spiritul unui ecumenism confuz, sfârşesc într-un amestec religios fără identitate. Unii cred că Isus este unul dintre marii profeţi, poate cel mai mare. E bine ca la început de an să ne întrebăm: Cine este pentru mine Isus Cristos? Este Fiul unul-născut al lui Dumnezeu? Este revelatorul Tatălui? Este singurul mântuitor pentru toţi oamenii?

5. Stăpânul timpului şi al istoriei. Atunci putem continua cu alte întrebări ce ne stau la inimă. Cuvântul lui Dumnezeu ne inspiră tărie şi curaj, acum la început de an, când fiecare nu fără o doză de preocupare, declarată sau tăinuită lăuntric, se întreabă cum va fi noul an.

Cuvântul Scripturii a fost mereu lumină pentru paşii credincioşilor în drumul lor prin istorie. Cu atât mai mult după ce Cuvântul s-a făcut om, a venit în lume ca lumină şi a spus „eu sunt lumina lumii”. Înţelegem de aceea că noul an va fi o istorie binecuvântată de Dumnezeu: tot ceea ce se va întâmpla, chiar faptele cele mai de neînţeles, vor avea întipărită amprenta iubirii lui Dumnezeu. De fapt, omul care poartă chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, şi mai mult, care poartă înscris în fiinţa sa numele lui Cristos, ştie că orice act, orice acţiune din viaţa sa poartă pecetea darului divin, a harului creşterii în demnitatea de fii ai Tatălui din cer sau cea a harului iertării, atunci când fapta noastră a fost în mod deliberat contrară voinţei Domnului.

Avem un semn concret care ne ajută să credem că Dumnezeu ne iubeşte cu adevărat: este prezenţa în mijlocul nostru a unui copil, născut la plinirea timpului din Fecioara Maria şi care este în acelaşi timp Fiul Unul-născut al lui Dumnezeu, stăpânul timpului şi al istoriei.

6. Cuvântul, lumină în întuneric. Liturghia duminicii începe cu un text din cartea Înţelepciunii lui Ben Sirah, adevărat ecou al nopţii sfinte: „Când liniştea învăluia totul şi noaptea era la jumătatea căii sale, Cuvântul tău atotputernic, Doamne, a venit din ceruri, de pe tronul regesc” (18,14-15).

A coborât pentru a ne conduce paşii prin întunericul lumii spre casa Tatălui, acum când pretutindeni pare să domnească o senzaţie de dezorientare şi de gol lăuntric. Omul modern, chiar dacă, asemenea lui Prometeu din mitologia greacă, a îndrăznit să fure focul divin spre a-l da oamenilor, în dorinţa de a-şi forja singur existenţa personală şi cea de relaţie, nu ştie bine cine este şi încotro merge. Furtul fără părere de rău şi cutezanţa de a se juca iscoditor la fântâna vieţii continuă să mărească îndepărtarea de autorul ei. Rămâne nepotolită neliniştea provocată de ruperea comuniunii cu Dumnezeu şi nesiguranţa sau falsa siguranţă cu care caută să-şi aline sfâşierea interioară.

În atare situaţie, lecturile biblice dezvăluie toată iubirea cu care Dumnezeu a pus în mişcare planul de mântuire. A luat iniţiativa de a se apropia de oameni; a intrat în istoria umanităţii devenind o forţă concretă ce nu poate fi ignorată de nimeni care vrea să se împlinească.
Tema lecturilor acestei duminici este înţelepciunea umană comparată cu înţelepciunea lui Dumnezeu.

7. Înţelepciunea, arta de a trăi, de a trăi bine, în mod cinstit şi cu folos, încât ajuns la capătul drumului pământesc, înţeleptul ştie pentru ce a trudit şi nu constată cu dezamăgire: am trăit degeaba. Omul înţelept aruncă asupra lumii înconjurătoare o privire lucidă şi lipsită de orice iluzie: cunoaşte bine caracterul efemer al lumii. Educator-născut, înţeleptul este sensibil la normele de viaţă pentru sine şi pentru alţii: prudenţă, moderaţie în pasiuni, muncă cinstită şi chibzuită, smerenie, loialitate. Reflex al celei divine, înţelepciunea umană îşi are izvorul în Dumnezeu. Nu se dobândeşte prin eforturi ciclopice ci prin descoperire divină. Este un dar al lui Dumnezeu. Este ca o suflare ce reînnoieşte orice lucru în procesul izbucnirii vieţii pe care Dumnezeu o împărtăşeşte cu noi. Este ca apa vie ce face să reînverzească pomul slăbit al cunoaşterii binelui; este ca focul ce reînsufleţeşte inimile împietrite. Înţelepciunea este figura iubirii lui Dumnezeu şi a lucrărilor sale minunate.

În capitolul 24,1-2.8-12 din cartea lui Ben Sirah, azi prima lectură, înţelepciunea personificată îşi ţese singură un frumos elogiu: Înţelepciunea se preamăreşte pe sine şi în mijlocul poporului său îşi arată slava. În adunarea poporului Celui Preaînalt îşi deschide gura şi înaintea Celui Atotputernic se înalţă pe sine, spunând: “Creatorul a toate mi-a dat o poruncă şi cel care m-a creat mi-a fixat locuinţa. El mi-a spus: Vino şi locuieşte printre fiii lui Iacob, primeşte-ţi partea de moştenire în Israel şi prinde rădăcini printre aleşii mei. El m-a creat înaintea veacurilor, chiar de la început şi voi dăinui veşnic; am slujit în faţa lui în cortul său sfânt şi astfel m-am stabilit în Sion, mi-am găsit odihna în cetatea preaiubită şi în Ierusalim îmi exercit puterea. Am prins rădăcini într-un popor glorios, pe care îl stăpâneşte Domnul ca moştenire a sa. Eu locuiesc în mijlocul adunării celor sfinţi".

8. Înţelepciunea lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat modelul de înţelepciune în Cristos Isus, Fiu său, care a luat chip omenesc, s-a exprimat în cuvinte şi acţiuni umane; şi-a fixat locuinţa în mijlocul oamenilor devenind pentru toţi far strălucitor pe drumul care duce spre Tatăl: lumină ce luminează pe orice om. Nu o lumină ce orbeşte în momentul impactului, al întâlnirii, ci una care permite regăsirea drumului şi continuarea lui în deplină siguranţă.
Înţelepciunea divină întipărită în lumea cosmică rămâne incompletă. Alfabetul creaturilor ca şi mesajul universului nu este uşor de descifrat. Dacă frumuseţea şi ordinea constatată cu uimire în natura înconjurătoare vorbesc despre măreţia şi puterea lui Dumnezeu, cartea Legii Legământului încheiat de Cel Preaînalt cu poporul pe care şi l-a ales, vorbeşte despre milostivirea şi sfinţenia sa. Dacă splendoarea universului trezeşte în noi stupoare şi respect sacru, cunoaşterea lucrărilor înfăptuite de Dumnezeu pentru a-l salva pe alesul său trezeşte încredere şi recunoştinţă: lasă locul unei vieţi trăite în ascultare faţă de lege.

9. Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi. Dumnezeu s-a manifestat în diferite moduri şi în repetate rânduri…S-a manifestat în lucrarea creaţiei, s-a manifestat în cuvântul Legii şi în cel al profeţilor, deci în istoria lui Israel…Dar nu a fost de-ajuns. În cele din urmă s-a manifestat în Isus din Nazaret, în care „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi”. S-a manifestat mai întâi în lucrurile create, apoi în evenimentele istoriei lui Israel, iar în cele din urmă s-a revelat în fiinţa personală a lui Isus. Este momentul culminant al manifestării lui Dumnezeu: libertatea iubirii, gratuitatea darului divin se manifestă într-o persoană concretă care iubeşte, iartă, ia asupra sa necazurile şi povara altora, îşi dă de bună voie viaţa pentru cei pe care îi iubeşte ca fraţi.

Evanghelia duminicii, cum s-a arătat, propune prologul adică începutul, Evangheliei după Ioan în toată solemnitatea sa teologică. Afirmaţia centrală „Cuvântul s-a făcut trup” ar putea trezi o anumită perplexitate. Cum e posibil ca un cuvânt, o realitate atât de puţin palpabilă, să devină trup sensibil ce se poate pipăi? Dumnezeu părăseşte oarecum limbajul cuvântului pentru a se exprima într-un prunc înfăşat în scutece, iar apoi condamnat la moarte, dus la înjunghiere „tăcut ca un miel”, întins pe lemnul crucii. Este momentul culminant al revelaţiei lui Dumnezeu care se exprimă în tăcere, în slăbiciunea firii omeneşti. De acum această tăcere devine grăitoare: dovada cea mai elocventă că Dumnezeu nu a tăcut. Cuvântul său nu înseamnă „vorbe” sau „discurs”, ci trup omenesc. În Cuvântul făcut trup Dumnezeu s-a exprimat, a spus oamenilor tot ceea ce avea de spus: a făcut-o în unicul său Fiu; deci, nu are altul de rezervă.

10. Cuvântul s-a făcut trup…Şi nou am văzut slava lui. Înmulţirea cuvintelor nu putea să devină mai grăitoare decât cuvântul dat, dăruit, arătat la împlinirea timpurilor. Trăind nostalgia după Dumnezeu, omul, de-a lungul istoriei a spus multe cuvinte, biblioteci întregi, despre Creatorul său. Acestea în loc să-l apropie, l-au lăsat acolo unde era, departe, deoarece nu-i comunicau o experienţă. Căci „pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată, dar unicul său Fiu, care este spre sânul Tatălui, el l-a făcut cunoscut”.

Cel prin care toate au fost create şi fără de care nimic nu s-a făcut, Cuvântul unic al Tatălui s-a făcut om pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire. Nu a lucrat prin intermediari, ci direct, implicându-se personal. Şi aici stă puterea de convingere: altminteri ne-am îndoi de iubirea sa căci ştim bine între oameni cât de greu bogatul crede săracului, cât de greu stăpânul îl înţelege pe servitor.
De obicei oamenii intervin prin alte persoane, pentru a păstra distanţa bine calculată din egoism. De aceea nu-i pot ajuta efectiv pe semenii lor chiar când ar dori acest lucru. Cine nu împarte viaţa cu săracul, mizeria cu cel sărman, nu poate pretinde că îi vine în ajutor, de la orice tribună sau din orice oficiu ar proclama că o face. Fără o solidaritate efectivă, orice efort ar fi compromis chiar de la plecare.

Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup şi a locuit între noi, în toate asemenea nouă afară de păcat. Şi noi am văzut slava lui căci din plinătatea lui am primit har peste har. De atunci credinţa şi iubirea creştină autentică înseamnă solidaritate. De atunci mântuirea definitivă urmează calea deschisă de Isus, singurul Mântuitor al omului. Cu versul la evanghelia zilei îi strigăm Mărire ţie, Cristoase, propovăduit neamurilor; mărire ţie, Cristoase, crezut în lume” (cf 1Tim 3,16).
Tuturor, un an binecuvântat, cu sănătate şi pace.

(RV – A. Lucaci, material omiletic de sâmbătă 4 ianuarie 2014).
Aici, serviciul audio: RealAudioMP3




Trimiteți






Cine suntem Orar programe Scrie redactiei Productie RV Linkuri Alte limbi Sfântul Scaun Cetatea Vaticanului Celebrari liturgice ale Papei
Conţinutul acestui site este protejat de Copyright ©. Webmaster / Referinţe / Condiţii legale / Pentru publicitate