HomeRadio Vatican
Vatican Radio   
alte limbi  

     Home > Biserică >  2014-01-05 18:21:03
A+ A- Tipăreşte Pagina



Cu magii, adoratori ai Pruncului din Betleem: consideraţii omiletice la solemnitatea Epifaniei



(RV - 5 ianuarie 2014) E sărbătoare, solemnitatea Epifaniei. „Ne-a strălucit o zi sfântă. Veniţi neamuri şi adoraţi-l pe Domnul. Astăzi a coborât pe pământ o lumină mare” - proclamă liturghia din zilele premergătoare Epifaniei Domnului. „Toate neamurile pământului te vor adora pe tine, Doamne”, răspunde psalmistul profet în solemnitatea chemării tuturor popoarelor la lumina credinţei în Cristos Mântuitorul.

1. Semnificaţia sărbătorii. Epifania este de origine orientală. Numele înseamnă manifestare în sensul de arătarea lui Dumnezeu cel invizibil în Isus Cristos. Este vorba de manifestarea lui Isus către lumea păgână în gestul închinării magilor, către iudei la botezul său în râul Iordan şi către ucenicii săi prin prima minune săvârşită de Domnul Isus la nunta din Cana Galileii. Sunt 3 momente ale manifestării lui Mesia celebrate succesiv în tradiţia Bisericii Romei: astăzi, sosirea şi închinarea Magilor, duminica viitoare, Botezul Domnului când Tatăl din cer îl face cunoscut pe Fiul său preaiubit iar în duminica a II-a din ciclul liturgic anual C, primul semn minunat, cel al schimbării apei în vin săvârşit de Isus la nunta din Cana Galileii când „şi-a arătat gloria, iar discipolii lui au crezut în el” (In 2, 11).

Breviarul sau Liturgia Orelor păstrează un antifon foarte frumos care uneşte aceste trei evenimente în tema nunţii dintre Cristos şi Biserică: “Astăzi Biserica se uneşte cu Mirele său ceresc pentru că în Iordan Cristos i-a spălat păcatele; magii aleargă cu daruri la nunta regească, iar oaspeţii se veselesc de apa preschimbată în vin” (Antifonul Laudelor).

Epifania este o sărbătoare dedicată adevărurilor de credinţă, mai presus de faptele istorice la care se referă: contemplăm arătarea în mijlocul oamenilor a Fiului lui Dumnezeu, Cuvântul întrupat. Este dezvăluită taina cea de veci ascunsă şi de oameni neştiută.

Este „taina lui Cristos” despre care apostolul Paul afirmă în scrisoarea către Efeseni 3,2-3a.5-6: Această taină el n-a făcut-o cunoscută oamenilor din generaţiile trecute, aşa cum a descoperit-o acum sfinţilor săi apostoli şi profeţi prin Duhul; taina stă în aceea că prin evanghelie păgânii sunt împreună moştenitori cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi sunt părtaşi cu noi la aceeaşi făgăduinţă în Cristos Isus.

2. Epifanie şi Bobotează. Dacă în tradiţia Bisericii Romei, la Epifanie se celebrează sosirea şi închinarea magilor, în tradiţia creştină răsăriteană accentul sărbătorii Epifaniei, al arătării este pus pe Botezul Domnului, de unde numele „Bobotează”. Însă ambele tradiţii converg în actul manifestării şi al adoraţiei: „Ne-a strălucit o zi sfântă. Veniţi neamuri şi adoraţi-l pe Domnul!”. Invitaţiei sobre din Liturghia romană îi corespunde troparul din Liturghia bizantină, plin de conţinut teologic: „În Iordan botezându-te, Doamne, Treimea cea de închinat, s-a arătat. Cel ce te-ai arătat, Cristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, mărire ţie!”.

3. Sărbătoarea luminilor. Epifania Domnului este o sărbătoare a luminilor iar creştinul ştie unde poate fi găsită adevărata lumină, soarele său, steaua sa. Când la Roma pentru ziua de naştere a Soarelui Neînvins - dies Solis invicti - de la sfârşitul lunii decembrie, se aprindeau noaptea focuri de bucurie, când lumea de rând se apleca spre soarele ce răsărea în zori, Biserica se reunea pentru a celebra manifestarea adevăratului soare, Cristos. „Să ne bucurăm şi noi fraţilor, - îndemna Sfântul Augustin - şi să lăsăm ca şi păgânii să se bucure: căci această zi pentru noi a fost sfinţită nu de soarele vizibil ci de Creatorul său invizibil”.
Sf. Leon cel Mare, papă între 440-461 se arăta împotriva unei practici a creştinilor din Roma, contaminată încă de păgânism. La Liturghia din zori, în sărbătoarea Crăciunului, aceşti creştini, înainte de a pune piciorul în bazilica Sfântul Petru (construită în funcţie de mormântul Apostolului, cu altarul principal spre apus), se opreau pe treptele bazilicii, îşi întorceau faţa către soarele care răsărea şi, aplecându-şi capul, se închinau spre soare pentru a aduce omagiu discului strălucitor”. Concluzia marelui papă este valabilă şi pentru reflecţia noastră despre steaua magilor: „Lasă chiar ca lumina corpului ceresc să acţioneze asupra simţurilor trupului tău, dar cu toată dragostea înflăcărată a sufletului tău primeşte în adâncul inimii acea lumină care-l luminează pe tot omul care vine în lume”.

4. Steaua magilor, călăuza cosmică. Să privim deci steaua care luminează povestirea oferită doar de Sfântul Matei în capitolul 2 al Evangheliei sale şi care a luminat noaptea acelor înţelepţi din Răsărit, deveniţi simbolul tuturor popoarelor pământului care îl caută pe Dumnezeu cu inimă sinceră. Desigur nu este exclus să fi avut loc un fenomen cosmic, să fi apărut pe firmament un astru, o cometă, o dâră luminoasă după care s-au călăuzit magii. În toate culturile din jurul poporului biblic exista convingerea că la naşterea unui personaj însemnat apare pe cer o stea.

5. Scripturile, lumina teologică. Desigur, pe lângă călăuza cosmică şi „raţională” a stelei, o călăuză înscrisă în ordinea lucrărilor înfăptuite de Dumnezeu, există o a doua călăuză, mai teologică şi specifică, cea a Bibliei. Misterul acelei stele ni-l descoperă mai mult teologia şi nu astronomia. Această călăuză luminoasă, prezentă adesea ca element de legendă în anunţurile despre naşterea unor personaje importante, precum împăraţi din lumea greco-romană, are o semnificaţie biblică precisă în alcătuirea povestirii. Este steaua profetizată de Balaam, fiul lui Beor, bărbatul cu ochi pătrunzători despre care vorbeşte cartea Numerilor 24, 17: „O stea se ridică din Iacob, un sceptru se înalţă în Israel”. Steaua este un simbol al regelui mesianic iar lumina este ambianţa apariţiei ei potrivit profeţiei lui Isaia: „Poporul care umbla în întuneric a văzut lumină mare”. Cetăţii Ierusalimului aflate în strâmtorare marele Isaia îi adresează cuvinte de îmbărbătare ce suscită entuziasm. El ştia că „în timp ce întunericul acoperă pământul şi bezna învăluie popoarele”, Dumnezeu face să strălucească peste Israel slava sa:
„Scoală-te, luminează-te, Ierusalime, căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare deasupra ta… Popoarele se vor îndrepta spre lumina ta şi împăraţii spre strălucirea aurorei tale. Ridică-ţi ochii şi priveşte împrejur; toţi se adună şi vin spre tine; fiii tăi vin de departe şi fiicele tale sunt purtate pe braţe. Când vei vedea aceste lucruri, vei tresări de bucurie, inima îţi va bate puternic şi îţi va creşte, căci se vor scurge către tine comorile de dincolo de mări, o dată cu bogăţiile popoarelor. Te va acoperi o mulţime de cămile, de dromaderi din Madian şi Efa. Vor veni toţi cei din Saba, aducând aur şi tămâie şi cântând laudă Domnului” (60,1-6).

6. Drumul spre adevăr. Este prima lectură a Liturghiei de azi. Profetul întrevede întoarcerea din exilul babilonian din anul 538 şi apoi reconstruirea templului ca o restaurare a stabilităţii oraşului Ierusalim. Ei bine, va scrie evanghelistul Matei, această profeţie se împlineşte la naşterea lui Isus. Plecând de la un mic nucleu istoric, greu de identificat, şi folosind imagini şi fraze din vechile Scripturi, Matei a alcătuit o splendidă metaforă pentru drumul omului spre adevărul care este Dumnezeu. Sfântul Matei, care este un evreu, „cel mai evreu” dintre evanghelişti - doar Luca este un sirian de cultură greacă-elenistă - a destinat evanghelia conaţionalilor pentru a le arăta că Isus era Mesia despre care s-a scris în cărţile sfinte şi mai ales de către profeţi.
Citim la Sfântul Matei 2,1-12: „După ce s-a născut Isus la Betleem, în Iudeea, în timpul regelui Irod, iată au sosit la Ierusalim nişte magi veniţi din Răsărit. Şi au întrebat: "Unde este regele de curând născut al iudeilor? Fiindcă am văzut steaua lui răsărind şi am venit să ne închinăm lui". Auzind acest lucru, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el. A adunat pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului şi i-a întrebat unde trebuia să se nască Cristos. Aceştia i-au răspuns: "La Betleem, în Iudeea, căci iată ce a fost scris prin profetul: «Şi tu, Betleeme, pământ al lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între locurile de seamă ale lui Iuda, căci din tine va ieşi un conducător, care va păstori poporul meu Israel»". Atunci Irod i-a chemat în ascuns pe magi, pentru a afla de la ei timpul precis în care li se arătase steaua. Apoi i-a trimis la Betleem, zicându-le: "Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre prunc, şi când îl veţi găsi, daţi-mi şi mie de ştire, ca să merg şi eu să mă închin lui. După ce l-au ascultat pe rege, ei au plecat. Şi iată că steaua pe care o văzuseră răsărind mergea înaintea lor, ea a mers până ce s-a oprit deasupra locului unde era pruncul. Ei, cum au văzut steaua, au fost cuprinşi de mare bucurie. Atunci, intrând în casă, l-au văzut pe copil cu Maria, Mama sa, şi, căzând în genunchi, s-au plecat cu faţa la pământ înaintea lui. Apoi, deschizându-şi comorile, i-au oferit daruri: aur, tămâie şi smirnă. În cele din urmă, înştiinţaţi de Dumnezeu în vis să nu mai meargă la Irod, pe alt drum s-au întors în ţara lor.”

7. Închinarea magilor. Capodoperă a evangheliei, episodul închinării magilor este cunoscut fiecărui creştin. Tentaţia deja veche, este aceea de a pierde din vedere ţinta la care conduce această pagină evanghelică şi a se opri la figurile protagoniştilor, care sunt magii.
De fapt există o învăţătură alternativă bazată pe scrieri apocrife, edificatoare, dar care nu constituie miezul povestirii. Astfel în protoevanghelia lui Iacob, scrisă în jurul anului 150, se spune că steaua care a apărut la naşterea lui Isus le întuneca pe toate celelalte; din Evanghelia lui Pseudo-Matei, posterioară secolului 4, aflăm că la venirea magilor Isus avea doi ani şi primeşte de la fiecare în dar câte o monedă de aur; în fine, în Evanghelia armeană din secolul VI, se precizează că magii sunt trei şi se numesc „Melchior, Baltazar, Gaspar”; primesc vestea imediat după buna vestire a Sfintei Fecioare, călătoresc nouă luni şi sosesc exact la data naşterii, la şase ianuarie; mai mult, posedă o carte dată de Dumnezeu lui Adam şi lui Set cu o promisiune în favoarea fiilor oamenilor; ajunşi la Betleem, restituie cartea copilului Isus care de fapt este autorul ei. Nu s-a fixat doar numărul magilor, potrivit darurilor scumpe şi semnificative menţionate de Matei dar li s-a identificat şi culoarea pielii: alb, galben negru. Potrivit tradiţiei, relicvele lor se păstrează la Milano în Italia şi la Köln în Germania. Tradiţia a văzut în darurile lor sensuri ascunse: aur, pentru regalitatea Pruncului, tămâie pentru dumnezeirea sa şi smirnă pentru umanitatea şi moartea sa.

8. Bogăţia sărbătorii. În realitate, textul Sfântului Matei, modelat după grandioasă procesiune a popoarelor îndreptate spre muntele Sion cântată azi de Isaia, este istoria călătoriei spiritului, a convertirii la Cristos.
Temele de meditaţie prezente în Evanghelia sărbătorii sunt mai multe. Enumerăm câteva:
-steaua, şi natura în general, şi Scripturile, călăuze ce conduc la aflarea lui Mesia, Dumnezeu-cu-noi.
-viaţă umană care este o călătorie spre Dumnezeu;
-lumina divină care apare şi dispare provocând rând pe rând, când bucurie când îngrijorare şi teamă;
-situaţia unui popor sau a unor oameni care adorm într-o religiozitate de rutină cu capul pe cărţile sfinte.
-atitudinea oamenilor politici şi a intelectualilor în faţa religiei;
-noutatea creştină absolută, revoluţionară, care îi alarmează pe cei puternici, exprimată de scriitorul italian Mario Pompilio în cartea sa „Cea de-a cincia Evanghelie” în afirmaţia: „Acum bogaţii poartă daruri săracului”.

9. Alegerea radicală. Dar este, în fine, o altă pistă de reflecţie, cea a alegerii radicale din partea omului şi pe care italianul Giuseppe Prezzolini (1882-1982) a enunţat-o astfel: „Noi oamenii avem de făcut o alegere: sau ne lăsăm ghidaţi de mirosuri şi de miasme pământeşti sau de strălucirea celor de sus. Stelele îl călăuzesc doar pe cine priveşte în sus, spre înalt. Animalele se lasă conduse doar de miros, de adulmecarea a ceea ce stă jos, şi adesea duhoarea lăsată de alte animale le poartă în drumul lor. Alegerea umană stă tocmai în aceasta”.

10. Drumul credinţei. Oricum, steaua indica drumul credinţei plin de riscuri, asemănător celui parcurs de Abraham care „a plecat din pământul său fără să ştie unde merge” (Evr 11,2). Aşa cum a subliniat un filosof evreu contemporan, mitului lui Ulise care se întoarce la Itaca, la viaţa liniştită, în trecutul nostalgic şi tihnit, i se opune acum istoria oamenilor biblici care lasă patria îndreptându-se spre un ţinut necunoscut, căci „noi nu avem aici o cetate stătătoare ci căutăm una viitoare” (Evr 13,14).

11. Emblema vieţii creştine. Călătoria magilor devine astfel emblema vieţii creştine, înţeleasă ca dezlipire, căutare şi răspunsul la chemarea de a păşi pe urma cuiva. Aşa cum s-a petrecut într-o zi pe malul lacului Tiberiade cu primii ucenici: Veniţi după mine! Şi ei, îndată, lăsându-şi mrejele, barca şi pe tatăl lor, l-au urmat” (Cf Mt 4, 18-22).
Cine rămâne legat de pământ, de bunurile pământeşti, acela nu poate deveni pelerin spre Cristos şi cu Cristos. Cine este convins că posedă totul, că deţine monopolul adevărului se aseamănă preoţilor de le Ierusalim, reci tălmăcitori ai Scripturilor care nu-i implică şi nu-i convertesc. Cine şi-a înfipt prea adânc rădăcinile în cetate nu are nevoie de Betleem, dimpotrivă Betleemul îi apare ca şi Nazaretul un sat fără importanţă, „de unde nu poate ieşi nimic bun”.

12. Pelerini ai adevărului. Dar povestirea Magilor ne aminteşte că mulţi pornesc la drum, se pun în mişcare devin pelerini ai adevărului. Între aceştia, însă, nu vedem numai feţe cunoscute, dimpotrivă, cei diferiţi de noi sunt legiune: „Mulţi vor veni de la răsărit şi de la apus şi vor şedea la masă în împărăţia cerurilor în timp ce fiii vor fi izgoniţi afară în întuneric” (Mt 8,11-12).

Se deschide astfel, în cadrul acestei povestiri de călătorie realitatea universalităţii mântuirii întruchipate de aceste personaje, de aceşti magi, veniţi din Orient. Mântuirea nu cunoaşte frontiere politice şi culturale, toţi o pot primi. Ajung la Cristos pe căi neumblate şi adesea misterioase, cete de creştini „anonimi” care îl caută şi îl mărturisesc, poate fără să-i pronunţe numele. Ei aduc din Madian, din Efa şi din Saba aurul şi tămâia lor, adică dărnicia şi iubirea lor.

13. Procesiunea popoarelor. În procesiunea spre adevărul şi lumina lui Cristos întruchipată de convoiul magilor de la Răsărit, noi vedem astăzi marea procesiune a Bisericii, „o mulţime imensă, pe care nimeni nu putea să o numere, din toate naţiunile şi rasele, popoarele şi limbile” (Cf Ap 7,9).

La capătul drumului, al oricărei căutări sincere este momentul, adorării lui Dumnezeu. Călătoria are o ţintă, un loc de sosire. Este semnificativ ceea ce notează evanghelistul Matei în finalul povestirii: Magii sunt înfăţişaţi ca adevăraţi credincioşi, în gestul de adoraţie: „şi căzând în genunchi, s-au plecat cu faţa la pământ înaintea lui” (2,11), şi doar apoi, "deschizându-şi comorile, i-au oferit daruri: aur, tămâie şi smirnă".

13. Închinarea, pregustare a ospăţului veşnic. Celui care îl caută cu inima sinceră, Dumnezeu îi vine în întâmpinare, i se arată şi astfel celebrează Epifania. Călătoria vieţii nu mai este ca drumul unei caravane ce se pierde în pustiu ci ajunge într-o oază. Acela care îl caută pe Dumnezeu, după ce va fi trecut chiar şi prin valea întunecată a morţii, iese teafăr şi vede profilându-se la orizont masa pregătită de Domnul potrivit cântării oaspetelui din ultima parte a psalmului : „Tu îmi întinzi masa înaintea potrivnicilor mei…Pentru că tu eşti cu mine” (Cf Ps 22/23).

Încheiem cu rugăciunea sărbătorii: „Dumnezeule, care, prin steaua călăuzitoare, l-ai descoperit astăzi neamurilor pe Fiul tău unul-născut, dă-ne, te rugăm, harul, ca noi, care te-am cunoscut prin credinţă, să ajungem să privim chipul măririi tale.

(RV - A. Lucaci, material omiletic în reluare şi revăzut sâmbătă 5 ianuarie 2014)

Aici, serviciul audio: RealAudioMP3




Trimiteți






Cine suntem Orar programe Scrie redactiei Productie RV Linkuri Alte limbi Sfântul Scaun Cetatea Vaticanului Celebrari liturgice ale Papei
Conţinutul acestui site este protejat de Copyright ©. Webmaster / Referinţe / Condiţii legale / Pentru publicitate