HomeRadio Vatican
Vatican Radio   
alte limbi  

     Home > Biserică >  2014-02-01 09:57:11
A+ A- Tipăreşte Pagina



Consideraţii omiletice la sărbătoarea Întâmpinarea Domnului: Cu Cristos, lumina lumii, în călătoria vieţii



(RV - 2 februarie 2014) E Ziua Domnului. Duminica a IV-a din timpul ordinar coincide anul acesta cu solemnitatea „Întâmpinarea Domnului”, mister de bucurie.

1. Semnificaţia prezentării lui Isus în Templu. În această sărbătoare celebrăm un mister al vieţii lui Cristos, legat de porunca legii mozaice care cerea părinţilor ca, la 40 de zile de la naşterea întâiului născut, să urce la templul din Ierusalim pentru a-l oferi pe fiul lor Domnului şi pentru purificarea rituală a mamei (cf. Exod 13,1-2.11-16; Levitic 12,1-8).

În relatarea copilăriei lui Isus, sf. Luca subliniază cum Maria şi Iosif erau fideli faţă de Legea Domnului. Cu profundă evlavie împlinesc tot ceea ce este prescris după naşterea unui întâi-născut de parte bărbătească. Este vorba de două prescrieri foarte vechi: una se referă la mamă şi cealaltă la pruncul nou-născut. Pentru femeie este prescris să se abţină timp de patruzeci de zile de la practicile rituale, după care să ofere un dublu sacrificiu: un miel ca ardere de tot şi o turturică sau un porumbel pentru păcat; dar dacă femeia este săracă, poate să ofere două turturele sau doi porumbei (cf. Levitic 12,1-8).

Sf. Luca precizează că Maria şi Iosif au oferit jertfa săracilor (cf. 2,24), pentru a evidenţia că Isus s-a născut într-o familie de oameni simpli, umilă dar foarte credincioasă: o familie care aparţine acelor săraci din Israel care formează adevăratul popor al lui Dumnezeu.
Pentru întâiul-născut băiat, care conform Legii lui Moise este proprietate a lui Dumnezeu, era prescrisă în schimb răscumpărarea, stabilită în oferirea a cinci sicli, care trebuiau plătiţi unui preot în orice loc. Asta ca amintire veşnică a faptului că, în timpul Exodului, Dumnezeu i-a cruţat pe întâii-născuţi ai evreilor (cf. Exod 13,11-16).

Este important de observat că pentru aceste două acte - purificarea mamei şi răscumpărarea fiului - nu era necesar să se meargă în Templu. În schimb Maria şi Iosif vor să împlinească toate la Ierusalim şi sf. Luca arată cum întreaga scenă converge spre Templu, deci să se focalizeze asupra lui Isus care intră acolo.

Lucrul deosebit în această povestire consistă însă în faptul că sf. Luca nu vorbeşte despre răscumpărarea lui Isus, ci de un al treilea fapt, cel al „prezentării” lui Isus. Evident, vrea să spună: acest copil nu a fost răscumpărat şi nu a fost reluat în proprietatea părinţilor, dar, din contră, a fost consemnat în Templu în mod personal lui Dumnezeu, dat în proprietatea sa. Verbul „a oferi” folosit aici, se referă la ceea ce se întâmplă cu jertfele în Templu. Iese astfel în evidenţă elementul sacrificiului şi al preoţiei.
Iată că, tocmai prin prescrierile Legii, evenimentul principal devine altul, adică "prezentarea" lui Isus la Templul lui Dumnezeu, care înseamnă actul de a-l oferi pe Fiul Celui Preaînalt Tatălui care l-a trimis (cf. Luca 1,32.35).
Potrivit sf. Luca, această primă introducere a lui Isus în Templu, ca loc al evenimentului, este esenţială. Aici în locul întâlnirii dintre Dumnezeu şi poporul său, în locul actului de a-l lua înapoi pe întâiul-născut, are loc oferirea publică a lui Isus lui Dumnezeu, Tatăl său (cf. Joseph Ratzinger - Benedetto XVI, Infanzia di Gesů, pp.95-98, ed. Rizzoli, 2012).

2. Mesia în templu. Dar să privim cu atenţie scena prezentării lui Isus in Templu. Evanghelistul Luca, asemenea unui bun regizor cinematografic, focalizează luminile şi fixează obiectivul camerei asupra templului, apoi asupra bătrânului Simeon, asupra Mariei care îl ţine în braţe pe Isus şi în fine asupra profetesei Ana.
Primul fascicul de lumină e concentrat asupra templului, în care familia sfântă intră la patruzeci de zile după naşterea lui Isus pentru a îndeplini riturile purificării mamei şi de răscumpărare a primului născut prescrise de legea lui Moise. Atenţia lui Luca nu este însă îndreptată spre aceste rituri, ci spre faptul că pentru prima dată în viaţa sa Isus a intrat în templu. S-ar putea crede că e fără importanţă, că o zi valorează alta, dar nu pentru evanghelist care vede în acest eveniment împlinirea profeţiei lui Malahia 3,1: „Iată…va veni îndată în templul său Domnul pe care îl căutaţi şi îngerul legământului pe care voi îl doriţi”.

Aici, în templu, în locul prezenţei lui Dumnezeu, locul cel mai sfânt al naţiunii ebraice, Dumnezeu intervine pentru a da un nou curs istoriei.
Citind lucrurile mai în profunzime, înţelegem că în acel moment Dumnezeu însuşi este cel care îl prezintă pe Fiul său Unul-născut oamenilor, prin cuvintele bătrânului Simeon şi ale profetesei Ana. Într-adevăr Simeon îl proclamă pe Isus ca “mântuire” a umanităţii, ca “lumină” a tuturor popoarelor şi “semn care va stârni împotrivire”, căci va dezvălui gândurile din multe inimi (cf. Luca 2,29-35).
În Orient, această sărbătoare era numită Hipapante, sărbătoare a întâlnirii: Simeon şi Ana, care îl întâlnesc pe Isus în templu şi recunosc în El pe Mesia mult aşteptat, reprezintă omenirea care îl întâlneşte pe Domnul său în Biserică.

Succesiv această sărbătoare s-a extins şi în Occident, dezvoltând mai presus de toate simbolul luminii, şi procesiunea cu lumânări. Prin acest semn vizibil se arată că Biserica îl întâlneşte în credinţă pe acela care este “lumină spre luminarea neamurilor” şi îl primeşte cu tot elanul credinţei sale pentru a duce lumii această “lumină”.

3. Isus, lumina lumii. Liturghia prezentării lui Isus în templu cuprinde două părţi, strâns legate între ele: binecuvântarea lumânărilor urmată de o procesiune şi comemorarea intrării lui Isus în Templu şi în istoria mântuirii.
Binecuvântarea lumânărilor şi aclamarea lui Cristos ca „adevărata lumină a neamurilor”, leagă acest rit de sărbătorile Crăciunului şi Paştelui. Mai întâi, face legătura cu sărbătoarea Naşterii Domnului, în care „lumina cea adevărată” a venit în lume (cf. Ioan 1,4), iar apoi cu sărbătoarea Paştelui, în care Cristos înviat din morţi apare în noaptea lumii, strălucitor de lumina care nu cunoaşte apusul, cum se cântă la începutul veghii de Paşti, în vestirea solemnă a Învierii (Praeconium paschale – Exultet).

Procesiunea credincioşilor, care intră în Biserică purtând în mâini lumânările aprinse reprezintă urmarea lui Cristos, lumina lumii.
În seara de Paşti, credincioşii, pe măsură ce înaintează, aprind treptat lumânările lor de la lumânarea pascală care îl reprezintă pe Cristos. Astfel este înfăţişat poporul celor răscumpăraţi prin jertfa Crucii care îl urmează pe Cristos înviat din morţi.

În sărbătoarea prezentării lui Isus la templu, procesiunea cu lumânări aprinse avea la început un caracter de pocăinţă. Foarte curând însă lumânările au căpătat semnificaţia simbolică de la cuvintele bătrânului Simeon, cântate în timpul procesiunii la intrarea în biserică: „Ochii mei au văzut mântuirea…Lumină spre luminarea neamurilor şi spre gloria poporului tău Israel" (2,32).

4. Ziua persoanelor de viaţă consacrată. Concomitent cu această sărbătoare liturgică, Fericitul Ioan Paul al II-lea, începând din 1997, a dorit să fie celebrată în toată Biserica o Zi specială a Vieţii Consacrate. De fapt, oferirea Fiului lui Dumnezeu – simbolizată de prezentarea lui în templu – este model pentru fiecare bărbat şi femeie care îşi consacră întreaga viaţă Domnului. Benedict al XVI-lea amintea scopul întreit al acestei Zile: înainte de toate a aduce laudă şi mulţumire Domnului pentru darul vieţii consacrate; în al doilea rând, a promova cunoaşterea ei şi stima din partea întregului Popor al lui Dumnezeu; în fine, a-i invita pe cei care şi-au dedicat propria viaţă cauzei Evangheliei să celebreze lucrările minunate pe care Domnul le-a înfăptuit în ei. Mulţumim şi noi şi aducem laudă lui Dumnezeu pentru toţi călugării, călugăriţele şi persoanele consacrate, exprimându-le apropiere cordială şi vie preţuire pentru binele pe care îl realizează în slujba Poporului lui Dumnezeu.

5. Intrarea noastră în templu. Isus intră în templu pentru a-l umple cu lumina sa proprie. El oferă ascultarea sa faţă de Tatăl pe care o va duce la desăvârşire în momentul Paştelui. Intrat în templul lui Dumnezeu care este universul creat, Isus înfăptuieşte mântuirea şi dă o nouă orientare vieţii.
Dar astăzi celebrăm şi intrarea noastră în templul Domnului, care pentru noi nu este doar un edificiu de cărămizi şi piatră, dar este însuşi Cristos. Ieşim în întâmpinarea lui cu lumânările noastre aprinse iar El ne luminează drumul vieţii cu prezenţa sa, în aşteptarea de a ne primi în lumina strălucitoare a lui Dumnezeu în Paştele veşnic.

Lumânarea aprinsă vrea să însemne credinţa noastră în Isus. În timpul celebrării veghii de Paşti vom aprinde din nou lumânările de la lumânarea pascală care îl reprezintă pe Cristos.

Credinţa este cea care „potrivit Legii” ne conduce la templu pentru a ne consacra lui Cristos ca ucenici ai săi. Astfel, în timp ce Isus aduce oferta sa, şi noi o aducem pe a noastră, oferind Tatălui întreaga noastră existenţă în urmarea lui Isus, lumina lumii. Este lumina încredinţată la primirea Botezului.

6. Lumina Botezului. Prin Botez am fost introduşi în familia lui Dumnezeu. Atunci am primit darul credinţei ca o sămânţă ce trebuie să se dezvolte şi ca o lumină pentru drumul vieţii.
Ce s-a întâmplat cu acea lumină? Este încă vie? Candela credinţei este încă aprinsă şi ne luminează calea? Dacă da, ferice de noi!
Citez aici din scrierile părintelui capucin Raniero Cantalamessa, predicator al Casei Pontificale timp de mulţi ani. Un poet a descris astfel, în mod alegoric, parabola vieţii sale.

„Într-o zi, am plecat într-o lungă călătorie. Era încă întuneric când am ieşit din casă iar mama mi-a pus în mână o lanternă care să-mi lumineze drumul, recomandându-mi să nu mă separ de ea niciodată şi pentru nici un motiv. Am păşit ore întrege la lumina acelei lanterne, dar apoi a răsărit soarele şi luminiţa lanternei pe care o aveam în mână a început să devină din ce în ce mai palidă. De fapt, la amiază, nici nu se mai vedea încât am fost ispitit să o arunc căci nu-mi mai folosea. Însă mi-am adus aminte de promisiunea pe care i-am făcut-o mamei şi am continuat să ţin în mână acea luminiţă, aşa în mod mecanic. Am mers mult, multe ore în şir, până ce soarele a început să asfinţească şi s-a făcut din nou întuneric în jurul meu. Luminiţa pe care o aveam în mână a început să se vadă din nou, până ce devenind întuneric de-a binelea, mi-am dat seama că era singurul lucru care-mi permitea să merg mai departe şi să duc călătoria până la capăt. Şi am fost fericit că o avea cu mine."

Aşa este credinţa, lumina credinţei pe care un copil o primeşte de la părinţi când începe drumul lung al vieţii. La început este totul, există numai aceea. Apoi se aprind alte lumini, alte interese şi valori vin să ocupe mintea. Credinţa pe care o aveam de copii, adesea este eclipsată şi nici nu ne mai dăm seama că o avem. Dar vine seara, timpul în care multele lumini care ne-au captat privirea şi mintea în viaţă, încet-încet, una după alta, se sting sau nu mai luminează. Câţi, în asemenea împrejurări, nu au redescoperit credinţa, acea mică lumânare aprinsă primită simbolic în taina Botezului şi alimentată în familie!

Să nu ne descurajăm, deci, în a încredinţa altora, dar mai ales copiilor candela credinţei. Spunea sf. Francisc de Sales: Când s-a făcut tot posibilul şi nu se mai poate vorbi fiilor despre Dumnezeu, înseamnă că a sosit momentul de a vorbi lui Dumnezeu despre fii, adică de a se ruga pentru ei.

(RV – A. Lucaci, material omiletic de joi 31 ianuarie 2014)

Aici, serviciul audio: RealAudioMP3




Trimiteți






Cine suntem Orar programe Scrie redactiei Productie RV Linkuri Alte limbi Sfântul Scaun Cetatea Vaticanului Celebrari liturgice ale Papei
Conţinutul acestui site este protejat de Copyright ©. Webmaster / Referinţe / Condiţii legale / Pentru publicitate