HomeRadio Vatican
Vatican Radio   
alte limbi  

     Home > Biserică >  2014-03-29 13:37:38
A+ A- Tipăreşte Pagina



Consideraţii omiletice la Duminica a IV-a din Postul Mare (A): Cu orbul din naştere la lumina vieţii în Cristos



(RV – 30 martie 2014) E Ziua Domnului. Duminica de la mijlocul drumului de pregătire la sărbătoarea Paştelui este numită în latină „Laetare”, îndemnul verbal care înseamnă „Bucură-te!”. Cheamă profetul Isaia la începutul sfintei şi dumnezeieştii Liturghii: Bucură-te, Ierusalime, adunaţi-vă, toţi cei care-l iubiţi; bucuraţi-vă si veseliţi-vă, cei care aţi fost întristaţi, ca să tresăltaţi si să vă îndestulaţi din belşugul mângâierilor sale (cf. Isaia 66,10-11).

1. Postul şi bucuria iertării. Bucuria la care Biserica invită credincioşii izvorăşte din convertirea inimii la Dumnezeu, Părintele îndurărilor. „Milă vreau şi nu jertfe” (Matei 12,7), le spune Isus fariseilor, cu o notă uşoară de reproş şi tristeţe. „Dacă aţi fi înţeles asta” este ca şi când le-ar zice: „De ce nu aţi înţeles încă?”. Isus vorbeşte despre inima revelaţiei, adică despre iubirea Tatălui, dar cuvintele sale cad într-un context de profundă neînţelegere. E greu să-l faci să înţeleagă pe cine trăieşte sub lege că iubirea merge dincolo de lege deoarece ea este mai înainte de lege.
Rodul Postului Mare, ca drum de antrenament spiritual prin fapte de pocăinţă şi primirea Sfintelor Taine este bucuria în Domnul. Calea întoarcerii la Dumnezeu începe cu recunoaşterea sinceră a paşilor greşiţi. Situaţiile potrivnice sau nefericite pot deveni ocazii şi semne prin care omul redescoperă în Dumnezeu izvorul binelui său, simte bucuria iertării şi nevoia de a-i aduce mulţumire.

Câteva lămuriri, pot fi binevenite. Unii se pot simţi sătui tot auzind vorbindu-se despre milă şi iertare. Li se pare ceva puţin serios refugierea continuă la un Dumnezeu care trece peste lipsa de străduinţă pentru îndreptarea vieţii personale. Consideră că este un mod prea uşor de a-şi elibera conştiinţa. Să nu uităm că îndurarea lui Dumnezeu este legată de propunerea întoarcerii şi că iertarea sa înseamnă adevărată răscumpărare, reînnoire, nouă creaţie. Dumnezeu nu închide ochii complăcându-se în sentimentul său patern. Domnul încredinţează omului noi responsabilităţi dându-i totodată siguranţa că răul se învinge cu binele. În felul acesta reînnoieşte în omul păcătos bucuria de a trăi.
Sacramentul Reconcilierii nu lucrează şi nu produce rodul său, dacă nu este celebrat în rugăciunea personală şi dialogul dintre Dumnezeu care se dezvăluie şi omul care ascultă. Fireşte, Biserica procedează după îngăduinţa lui Dumnezeu şi respectă timpul necesar omului pentru a deveni conştient de starea sufletească în care se află. Ştie că lucrarea divină garantată de promisiunea lui Isus nu suplineşte lipsa dispoziţiilor lăuntrice ale omului care primeşte sacramentul. În consecinţă, insistă şi vesteşte mereu aceeaşi Veste Bună, pentru ca oamenii să-şi armonizeze credinţa cu cerinţele convertirii inimii.

2. Apa, lumina, viaţa: semne ale lui Cristos. În itinerarul Postului Mare, Liturghia zilei propune încă o pagină din „Evanghelia semnelor” după sfântul Ioan. Duminica trecută (III), semnul apei din episodul întâlnirii lui Isus cu femeia samariteană la fântâna lui Iacob; duminica viitoare (V), semnul vieţii în episodul învierii lui Lazăr din Betania, prietenul lui Isus; duminica aceasta (IV), semnul luminii din episodul învierii orbului din naştere.
Apa, lumina şi viaţa sunt semne ce ne orientează gândul şi dorinţa inimii spre izvorul lor. Isus vrea ca prin ele să înţelegem şi să primim darurile sale. Dumnezeu se revelează oamenilor prin cuvinte şi fapte. Toate sunt semne.

Lecturile Liturghiei de azi oferă fiecare diferite semne ce ne îndreaptă spre Dumnezeu. După o prezentare succintă a primelor două luate din prima carte a profetului Samuel 16,1b.6-7.10-13a şi respectiv din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni 5,8-14, ne oprim la minunata pagină din Evanghelia după sfântul Ioan 9,1-41.

3. Semnul celui mai mic. Prima lectură din cartea întâia a lui Samuel, vorbeşte despre ungerea lui David ca rege peste Israel. Dintre cei şapte fii ai lui Iese din cetatea Betleem, prezenţi la venirea profetului, Domnul nu l-a ales pe primul-născut, potrivit aşteptărilor, dar pe cel mai mic, al optulea chemat de la câmp unde păzea turma. Dumnezeu nu se uită „la chipul şi înălţimea staturii... nu se uită la ce se uită omul (cf. 1Samuel 16,7).
Aşa lucrează Dumnezeu, alege ceea ce este slab pentru ca să arate că mântuirea este iniţiativa şi darul său. Şi asta rămâne ca învăţătură. Domnul lucrează şi conduce istoria după alte criterii pe care oamenii adesea nu le înţeleg.
Ungerea lui David ca rege lasă un semn, marchează gândirea poporului său. Figura sa va fi mereu prezentă în istoria revelaţiei biblice şi rămâne un reper constant, interpretat şi aprofundat în situaţii diferite.

4. Semnul trezirii la lumină. Apostolul Paul, în a doua lectură, îi invită pe creştinii din Efes, care odinioară erau „întuneric, acum însă, lumină în Domnul”, să umble ca fii ai luminii în bunătate, dreptate şi adevăr.
Chemarea este pentru fiecare creştin mai ales în timpul prielnic al Postului Mare: „Trezeşte-te tu, care dormi, şi ridică-te dintre cei morţi, iar Cristos te va lumina!” (Efeseni 5,14).

Să ne trezim din somn, din întuneric la lumină, din moarte la viaţa cu Cristos! Cum?
Reamintim chemarea apostolului din Miercurea Cenuşii, la începutul Postului: Vă rugăm pentru Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!... iată, acum este momentul potrivit, iată, acum este ziua mântuirii! (2Corinteni 5,20; 6,2).

5. Isus, lumina lumii. În Evanghelia după Ioan, încă de la început, lumina şi întunericul sunt puse în contrast. Evanghelistul invită credinciosul să recunoască în Isus lumina „care luminează pe tot omul” (Ioan 1,9). Creştinului i se cere să-şi redescopere identitatea profundă, demnitatea şi chemarea sa la lumina lui Cristos.
În aclamaţia dinaintea Evangheliei duminicale, Isus spune: „Eu sunt lumina lumii… Cine mă urmează va avea lumina vieţii” (Ioan 8,12bd). Cine îl urmează pe Isus, nu umblă în întuneric. Aceasta este învăţătura principală a pericopei evanghelice de azi, în care cuvintele lui Isus sunt mai importante şi decât episodul, fapt extraordinar în sine, precum vindecarea orbului din naştere.

Pe cât s-ar părea de ciudat, are mai mare greutate, să spunem „specifică”, a zice: „Eu sunt lumina lumii” decât a zice: „Eu sunt Dumnezeu”. Cum se explică asta? A se proclama Dumnezeu poate însemna: „Fac parte dintr-un univers divin”, pe când a zice despre sine: „Eu sunt lumina lumii”, subliniază tocmai primatul moral peste toţi oamenii, un primat pe care doar Dumnezeul adevărat îl poate avea peste toate făpturile universului.

6. Lumina lui Dumnezeu. Sfântul Irineu afirmă că „Viziunea lui Dumnezeu este viaţa omului”. Înţelegea să spună că chemarea omului, a fiecărui om, se realizează în dorinţa de a-l vedea pe Dumnezeu şi în strădania de a păstra vie în noi asemănarea cu Tatăl, scânteia de lumină oferită în dar lumii de Creator. Apostolul Paul înţelege credinţa ca o stare în care omul vede lucrurile invizibile. Acestea se pot vedea doar la lumina lui Dumnezeu, cum cântă psalmistul: „În lumina ta, vom vedea lumina” (Psalmul 35/36,10).

Omul îl poate cunoaşte pe Dumnezeu doar pentru că Dumnezeu s-a revelat în trupul fiului său Isus. Cineva îl poate iubi pe Dumnezeu numai datorită faptului că mai întâi Dumnezeu însuşi l-a iubit.

7. Lumina credinţei. Evanghelia orbului din naştere (Ioan 9,1-41) a fost interpretată mereu în tradiţia creştină în perspectiva tainei Botezului, ca trecerea de la întuneric la lumină. Botezul este înţeles ca o iluminare care oferă credincioşilor sensul vieţii noi la care sunt chemaţi.
Observăm că evanghelistul dedică doar două versete (Ioan 9,6-7) povestirii vindecării orbului. Vindecarea îi serveşte pentru a construi o pagină de teologie. Isus este prezent şi absent în acelaşi timp. La un moment dispare din scenă şi reapare când diferitele personaje - lumea, fariseii, părinţii orbului – au decis deja ce să creadă despre Isus.

Privind scena cu atenţie, observăm confuzia dintre cei care au recunoscut în persoana lui Isus pe Domnul şi cei care l-a refuzat. Vedem distanţa dintre modul de a gândi potrivit Spiritului şi modul de a gândi al acestei lumi, între cuvântul lui Dumnezeu şi inima surdă a omului.
Fariseii nu văd în Isus pe Mesia, adică pe Cristos. Poporul său nu l-a primit. Până şi părinţii orbului evită să se pronunţe în favoarea lui Isus. Deci, Isus rămâne în lume un semn de contradicţie, care desparte şi este neînţeles.

Cel care aduce mântuirea este îndepărtat. În faţa acestor personaje închise la oferta mântuirii, creştinul de azi recunoaşte atâtea situaţii în care are loc acelaşi refuz, trăieşte aceleaşi neînţelegeri.
În viaţa noastră zilnică nu lipsesc „semnele” ce ne orientează spre Isus şi modul său de viaţă. Evanghelia prezintă multe persoane care „puse” în faţa „semnelor”, precum cuvintele şi minunile lui Isus reacţionează în mod diferit.

Noi, în ce categorie de personaje ne situăm?
Mărturia creştinilor de azi este, desigur, dificilă dar urgentă şi necesară pentru ca lumea să găsească lumina credinţei.

8. Orbii care cred că văd. În episodul vindecării orbului din naştere se confruntă două moduri de a înţelege realitatea, cel al fariseilor şi cel al lui Isus.
Fariseii îl consideră pe omul infirm un ignorant şi un păcătos. Îl refuză pe Isus în numele teologiei lor. Sunt dispuşi să nege realitatea, doar să nu-şi schimbe modul de a gândi. Încearcă chiar să-l convingă pe orbul vindecat că nu fusese orb.
Isus vede în mod cu totul diferit. Adevăraţii orbi sunt fariseii care se judecă şi se condamnă prin însăşi fapta lor. Discuţia este aprinsă. Spune Isus: „Am venit în lumea aceasta ca să fac judecată pentru ca cei ce nu văd să vadă, iar cei care văd să devină orbi. Unii dintre farisei… au auzit acestea şi i-au zis: „Nu cumva suntem şi noi orbi?” Isus le-a zis: „Dacă aţi fi orbi, nu aţi avea păcat. Dar pentru că spuneţi: «Vedem», păcatul vostru rămâne” (Ioan 9,39-41).

9. Orbul „vede” la lumina credinţei. Isus îl consideră pe orbul din naştere drept unul care vede. În cazul lui, a vedea înseamnă a-l recunoaşte pe trimisul lui Dumnezeu, pe Cristos. Întrebat de farisei ce crede despre Isus care l-a vindecat, orbul răspunde că omul acela este un „profet”. Atunci fariseii l-au dat afară din templu. Isus a aflat şi întâlnindu-l pe orb, i-a zis: „Crezi tu în Fiul Omului?” El a răspuns: „Cine este, Doamne, ca să cred în el?” Isus i-a spus: „L-ai şi văzut. Este cel care vorbeşte cu tine, el este”. El i-a zis: „Cred, Doamne”; şi l-a adorat (Ioan 9, 35-38).

10. Lanţul păcatului. Învăţăturile Evangheliei de azi sunt multe. Ne oprim la încă două din ele. Prima este pusă de sfântul Ioan chiar la începutul pericopei. Este o învăţătură ce răstoarnă total o străveche concepţie religioasă a oamenilor.

Episodul vindecării orbului din naştere începe cu o întrebare pusă de apostoli lui Isus. Apostolii gândeau ca mulţi din antichitate, şi nu numai. Iată începutul pericopei: Isus a văzut un om orb din naştere. Discipolii lui l-au întrebat, zicând: „Rabbi, cine a păcătuit că s-a născut orb, el sau părinţii lui?”
Răspunsul lui Isus este categoric: „N-a păcătuit nici el, nici părinţii lui, ci este astfel ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Noi trebuie să săvârşim lucrările celui care m-a trimis, atât timp cât este zi; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze. Cât timp sunt în lume, eu sunt lumina lumii” (cf. Ioan 9,2-3).

Vindecarea orbului din naştere este ceva mai puţin semnificativ în comparaţie cu afirmaţia scurtă şi solemnă care curmă străvechea religiozitate. Era o religie bazată pe ideea că cine păcătuieşte dezlănţuie mânia lui Dumnezeu care, pentru a-l pedepsi, îl aruncă într-o stare de umilire şi robie permanentă. Teribilă este condiţia omului apăsat tot timpul de mantia neagră a unui Dumnezeu care se comportă ca un suveran sever şi inflexibil. Multe boli psihice, şi din timpul nostru îşi trag originea din această idee despre Dumnezeu.

Misionarii povestesc că au întâlnit şi în zilele noastre oameni obsedaţi până la disperare de persecuţia şi urmărirea divinităţilor malefice. Recent un misionar povestea că în regiunea unde se află, a căutat multă vreme să contribuie la îmbunătăţirea stării materiale a populaţiei locale. Lucru lăudabil ce nu trebuie neglijat. Localnicii însă rămâneau mereu obsedaţi de frică. I-au zis atunci să le vorbească despre Cristos care le dă bucurie şi le înseninează viaţa.

Chinul şi zbuciumul incurabil al păcătosului se agravează dacă rămâne în ideea că Dumnezeu are ceva împotriva lui, că trebuie să sufere din pricina păcatelor comise de cineva înainte ca el să se fi născut, că ar fi legat de un lanţ lung şi greu de care nimeni nu-l poate dezlega.
Încearcă să creadă că s-ar putea elibera cu condiţia de a trăi toată viaţa într-o formă de ascetism absolut. Dar asta ar fi de-ajuns? Scriptura spune că cel drept păcătuieşte de şapte ori pe zi (cf. Proverbe 4,16).

11. Teologie fără inimă. O altă învăţătură la care ne oprim este cea a contrastului dintre atitudinea şi fapta eliberatoare a lui Isus faţă de orbul din naştere şi comportamentul fariseilor. Aceştia, pentru a-l denigra pe Isus, caută să blocheze drumul altora spre adevăr. Încearcă să-l convingă pe omul infirm că nu fusese orb şi, în consecinţă, că nu a fost vindecat. În loc să se bucure cu el, ei caută să-i creeze noi forme de culpă.
Practică o teologie fără inimă, ar spune papa Francisc.


Când este vorba despre credinţa în Dumnezeu nu lipsesc cei care ridică obstacole, barează drumul, spunând că urmăresc adevărul iar când adevărul se manifestă, devin rigizi, încep să se crispeze la faţă.

În acest sens, finalul pericopei evanghelice este extraordinar. Fariseii credeau că sunt de partea adevărului, de aceea i-au zis lui Isus: „Nu cumva suntem şi noi orbi?. Isus le-a răspuns: „Dacă aţi fi orbi, nu aţi avea păcat. Dar pentru că spuneţi: «Vedem», păcatul vostru rămâne” (Ioan 9,40-41).
Cine reflectă puţin asupra Evangheliei de azi, nu poate la sfârşit decât să se întrebe: „Sunt oare şi eu orb?”. Nu există orbie mai mare şi mai gravă decât a se crede măsura tuturor lucrurilor.

Toţi avem nevoie de lumina credinţei, toţi avem nevoie de vindecare. Dumnezeu Tatăl ne aşteaptă. Să ne apropiem de Isus, care ne atinge cu mâna sa binefăcătoare. Să ne spălăm cu credinţă în piscina Tainei Mărturisirii şi vom primi bucuria luminii şi a vieţii.
Când l-a putut vedea pe Isus care îl vindecase şi care i-a cerut să creadă în el, omul care fusese orb n-a putut decât să strige: „Cred, Doamne” şi apoi „l-a adorat” (Ioan 9, 38).

Să-l adorăm şi noi în încheiere cu rugăciunea zilei: Dumnezeule, care, prin Fiul tău, împlineşti în chip minunat împăcarea neamului omenesc, dă-i, te rugăm, poporului creştin, harul să iasă cu credinţă vie şi cu evlavie generoasă în întâmpinarea sărbătorii Paştelui, care se apropie.

Tuturor, duminică plăcută.

(RV – A.Lucaci, material omiletic de vineri 28 martie 2014)

Aici, versiunea serviciului audio: RealAudioMP3




Trimiteți






Cine suntem Orar programe Scrie redactiei Productie RV Linkuri Alte limbi Sfântul Scaun Cetatea Vaticanului Celebrari liturgice ale Papei
Conţinutul acestui site este protejat de Copyright ©. Webmaster / Referinţe / Condiţii legale / Pentru publicitate