HomeRadio Vatican
Vatican Radio   
alte limbi  

     Home > Biserică >  2014-04-11 17:39:04
A+ A- Tipăreşte Pagina



Consideraţii omiletice la Duminica Floriilor (A): Prin rănile lui Cristos am fost vindecaţi



(RV- 13 aprilie 2014) E Ziua Domnului. Drumul Postului Mare conduce în inima mesajului creştin constituit de patima, moartea şi învierea lui Isus. Duminica Floriilor deschide marea Săptămână sfântă în care Biserica foloseşte cu chibzuinţă forţa sugestivă a semnelor liturgice pentru a-i face pe credincioşi să participe în mod cât mai conştient la tainele credinţei. Astfel, Liturghia acestei duminici este marcată de procesiunea iniţială în care credincioşii purtând ramuri în mâini păşesc spre biserică în amintirea intrării lui Isus în Ierusalim. Al doilea aspect deosebit este proclamarea pe roluri a Patimilor Domnului. Anul acesta este propusă Patima Domnului în versiunea evanghelistului Matei.

1. Invitaţie liturgică. La începutul Liturghiei preotul adresează credincioşilor acest îndemn: Fraţilor preaiubiţi, în timpul postului de patruzeci de zile ne-am pregătit inimile prin pocăinţă şi fapte de iubire iar azi ne-am adunat să începem cu întreaga Biserică celebrarea misterului pascal, al morţii şi învierii Domnului nostru Isus Cristos, mister pentru îndeplinirea căruia el a intrat în cetatea sa, Ierusalim. Celebrând, aşadar, cu toată credinţa şi evlavia intrarea mântuitoare a lui Isus, să-l urmăm şi noi pe Domnul, pentru ca împărtăşindu-ne, prin har, de crucea lui, să avem parte de înviere şi viaţă.

2. Intrarea în Ierusalim. Relativ la intrarea lui Isus în Ierusalim, observăm că intrarea Regelui mesianic în Oraşul sfânt are o înfăţişare paşnică, deşi de mare entuziasm. Cu şase zile înainte de marea sărbătoare a Paştelui, când Domnul a venit în cetatea Ierusalimului, copiii i-au ieşit în întâmpinare purtând în mâini ramuri de palmier şi strigând cu glas puternic: „Osana întru cei de sus! Binecuvântat fii tu, care ai venit la noi, în marea ta îndurare!". Isus înaintează călare pe un măgăruş - o măgăriţă şi cu ea un mânz, cum se citeşte la evangheliştii Matei şi Marcu citând profeţia lui Zaharia 9,9: Spuneţi fiicei Sionului. Iată regele tău vine la tine blând, aşezat pe o măgăriţă şi un mânz, puiul unui animal de povară (Matei 21,5).

3. În lumina Scripturilor. Primele două lecturi, Profetul şi Apostolul, deschid perspectiva teologică în care se celebrează Săptămână mare. Patima şi răstignirea lui Isus sunt calea care duce la înviere.
Profetul: Răstignirea şi moartea lui Isus sunt prezentate în lumina Scripturilor ca mister de totală supunere faţă de Tatăl. Ascultarea sa este întruchipată de „slujitorul Domnului”, acel personaj misterios cântat de profetul Isaia (50,4-9). Profetul prezintă un personaj care salvează lumea păşind pe calea suferinţei; nu are înfăţişarea unui rege purtat în triumf dar chipul unui om umilit.
Apostolul: Existenţa lui Isus pare destinată să sfârşească pe lemnul Crucii, dar, contrar modului de a gândi al oamenilor, cunoaşte preamărirea. Renumitul imn din c. 2 al Scrisorii Sfântului Paul către Filipeni contemplă „despuierea” lui Cristos până la treapta cea mai de jos a umanităţii. Moartea pe cruce este supliciul aplicat de autorităţile Romei sclavilor şi teroriştilor. În acest imn compus de comunitatea primilor creştini şi preluat de apostolul Paul se întrevăd deja zorii Paştelui. După ce a trecut prin tunelul întunecat al patimii şi morţii, Cristos este înălţat în splendoarea dumnezeirii.

4. Cuvântul devine sacrament. Momentul culminant al liturghiei Cuvântului este proclamarea Patimii Domnului. Spre ea, mai mult decât asupra sugestivei procesiuni cu ramuri, trebuie să ne îndreptăm atenţia. Ascultând azi proclamarea patimilor Domnului, oricine, chiar cel mai distrat dintre ascultători, îşi poate da seama că nu este vorba de o simplă lectură biblică în care se povesteşte sfârşitul tragic al lui Isus.

Este vorba de „evanghelia evangheliilor”, adică anunţul prin excelenţă al mesajului creştin pe care Biserica îl adresează oamenilor din toate timpurile şi pe care apostolul Paul l-a condensat în această profesiune de credinţă: V-am transmis, în primul rând, ceea ce am primit şi eu: Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost înmormântat şi a înviat a treia zi, după Scripturi. Şi s-a arătat lui Chefa (Petru) şi apoi celor doisprezece…Aşadar, atât eu, cât şi ei, noi predicăm astfel, iar voi astfel aţi crezut” (1Corinteni 15,3-11).

Această este Evanghelia care stă la baza credinţei creştine. În ea este formulat misterul pascal pe care Biserica îl aminteşte şi îl celebrează în sfintele Taine, mai ales în Euharistie. În felul acesta Cuvântul lui Dumnezeu devine Sacrament pentru oameni, şi fiecare creştin este pus în situaţia de a deveni conştient de legătura sa cu Isus şi cu Biserica.

Biserica însăşi s-a născut din amintirea patimii, morţii şi învierii Domnului. S-a născut din această „anamneză” şi trăieşte din ea. Este firesc ca povestirea patimii lui Isus împreună cu cea a învierii, să constituie primul nucleu al celor patru evanghelii, în jurul căruia s-a construit restul povestirilor evanghelice.

În cele patru Evanghelii povestirea patimii şi învierii lui Isus este substanţial aceeaşi, cu puţine deosebiri care depind de meditarea pe care fiecare evanghelist a făcut-o pentru sine şi pe care vrea să o transmită comunităţii. Au în comun convingerea că moartea lui Isus nu a fost numai rodul unei nedreptăţi suportate, dar şi mai ales rezultatul voinţei sale libere, prezentate ca expresie de iubire.

E greu de înţeles dimensiunea şi forţa acestui plan de iubire şi pentru care motiv s-a realizat într-un mod atât de ruşinos pentru unii, atât de dureros pentru alţii şi atât de tragic pentru Isus. Oamenii, chiar cei mai înţelepţi dintre ei, nu deţin unitatea de măsură adecvată pentru o evaluare a acestui plan. Nu rămâne decât uluirea în faţa neprevăzutului: „Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3.16).

5. Misterul Crucii. În toată viaţa pământească şi mai ales în patima sa, Isus este solidar cu suferinţa unor oameni concreţi: a vindecat bolnavi, a primit pe păcătoşi, pe cei marginalizaţi şi excluşi, a cunoscut el însuşi foamea, setea, neliniştea şi tulburarea în momentele de înfrângere a eforturilor de a salva neamul său. A plâns pentru moartea prietenului său Lazăr, a plâns asupra Ierusalimului care l-a refuzat.

În faţa acestor eşecuri, Isus nu rămâne pasiv, nici nu acceptă să se resemneze, dar reacţionează făcând binele şi vindecând. Lupta sa capătă aspectul solidarităţii şi eliberării. Însă alegerea făcută de Isus se schimbă în scandal: cel care vine să-i elibereze pe săraci şi pe suferinzi, cunoaşte înfrângerea, tăcerea lui Dumnezeu, moartea. „Bunul Păstor” devine „mielul jertfit”, semănătorul devine bobul de grâu care, căzut în pământ, moare; Stăpânul devine servitorul suferind anunţat de profeţi. Răstignitul nu apare doar ca un învins, el este, pentru toţi cei prezenţi, „cel blestemat de Dumnezeu”. Această situaţie este indicată chiar de felul cum a fost executată moarte: „Blestemat cel care atârnă de lemn” (cf. Deuteronom 21,21-23).

6. Alegerea creştină. În faţa lui Isus, în istoria sa de iubire şi de moarte povestită în Evanghelii se mişcă o mulţime de personaje având comportamente diferite ce par să preceadă comportamentele oamenilor care în decursul veacurilor îl vor întâlni pe Cristos.

Se află persoane care s-au alineat de multă vreme împotriva lui Isus. Sunt apostolii şi ucenicii care spun că îl iubesc pe Isus, dar îl părăsesc în diferite feluri în momentul încercării. Este apoi mulţimea care uneori l-a aplaudat şi l-a primit cu entuziasm la porţile Ierusalimului dar care i-a întors spatele dintr-odată şi i-a cerut moartea.

Meditând la patima lui Isus şi identificând personajul de care se simte mai reprezentat, fiecare creştin este chemat să facă puţină ordine în viaţa sa de credinţă.

Este o ocazie preţioasă ce trebuie folosită cât mai bine.

7. Vindecaţi prin rănile lui Isus. Există o vindecare care se realizează cu ajutorul ochilor. Evreii care, în pustiu, erau muşcaţi de şerpi veninoşi, dacă priveau şarpele de aramă înălţat de Moise, se vindecau. (Numerii 21,8-9) Acel simbol, îl reprezenta pe Cristos. Cine priveşte cu credinţă la Cristos înălţat pe cruce, este tămăduit nu numai în suflet, dar şi în memorie, în afecte, şi uneori chiar în trupul său. „Prin rănile lui am fost vindecaţi” (Isaia 53,5).

În prima sa scrisoare sfântul Petru ne aminteşte: „Cristos a suferit pentru voi lăsându-vă exemplu ca să mergeţi pe urmele lui. El, care nu a săvârşit păcat, şi nici nu s-a găsit înşelăciune în gura lui, care, insultat fiind, nu a răspuns la insultă, suferind, nu ameninţa, ci s-a dat pe sine în mâna celui care judecă cu dreptate. El însuşi, pe lemn, a purtat păcatele noastre în trupul său pentru ca noi, murind pentru păcate, să trăim pentru dreptate. Prin rănile lui aţi fost vindecaţi” (1Petru 2, 21-24).

8. Scăldătoarea miraculoasă. Ştim că la Ierusalim exista în vremea lui Isus o scăldătoare miraculoasă lângă Poarta Oilor. Avea cinci porticuri sub care zăceau o mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi, paralizaţi. Apa piscinei era mişcată periodic şi cine reuşea să se arunce în ea ieşea vindecat (cf Ioan 5,1-8). Aici, Isus a vindecat un bolnav care aştepta de 38 de ani prilejul de a se vindeca, dar nu avea pe nimeni care să-l arunce în apă la timpul potrivit.

Patima lui Cristos este ca o mare scăldătoare a cărei apă este „mişcată” mai abundent în săptămâna sfântă de harul Domnului care trece prin Biserică. Cine are curajul să se arunce în ea cu credinţă şi gratitudine, va ieşi vindecat.

"A se arunca în scăldătoare” înseamnă pentru unii, în mod concret, a face o bună mărturisire sacramentală, o spovadă bună. A se împăca cu Dumnezeu şi a nu mai amâna de la o zi la alta, de la un an la altul. Înseamnă a face Paştele cu adevărat, adică a trece de la moartea păcatului la viaţa nouă cu Cristos.

Odinioară, în multe familii, exista obiceiul de a face în case „marea curăţenie” în vederea sărbătorii Paştelui. Să nu o facem doar pentru casa materială, doar „în exterior”, dar şi înlăuntrul nostru, în inimile noastre.

Încheiem cu rugăciunea zilei: Dumnezeule atotputernic şi veşnic, tu ai dat neamului omenesc un exemplu de umilinţă în Mântuitorul nostru, care s-a făcut om şi a îndurat moartea pe cruce: dă-ne harul să învăţăm a-l urma în răbdare, şi astfel, să ne învrednicim a fi părtaşi de învierea sa.

(RV – A. Lucaci, material omiletic de vineri 11 aprilie 2014)

Aici, versiunea serviciului: RealAudioMP3




Trimiteți






Cine suntem Orar programe Scrie redactiei Productie RV Linkuri Alte limbi Sfântul Scaun Cetatea Vaticanului Celebrari liturgice ale Papei
Conţinutul acestui site este protejat de Copyright ©. Webmaster / Referinţe / Condiţii legale / Pentru publicitate