HomeRadio Vatican
Vatican Radio   
alte limbi  

     Home > Biserică >  2014-04-25 09:55:32
A+ A- Tipăreşte Pagina



Consideraţii omiletice la Duminica a II-a a Paştelui (A): Milostivirea lui Dumnezeu revelată prin ranile lui Isus înviat



(RV – 27 aprilie 2014) E ziua Domnului. Lăudaţi-l pe Domnul, pentru că este bun: veşnică este îndurarea lui! (cf. Psalmul 117/118,1). Isus a înviat din morţi „în prima zi a săptămânii”. Fiind „prima zi”, ziua învierii lui Cristos aminteşte prima creaţie şi fiind „a opta zi”, după sabat, semnifică noua creaţie inaugurată prin Învierea lui Cristos. Ea a devenit pentru creştini prima dintre toate sărbătorile, Ziua Domnului, dies dominica, duminica.

1. Marea Duminică. Drumul Paştelui conduce pe înălţimile vieţii unde deprindem să respirăm aerul curat al creaţiei reînnoite; primim viaţa nouă a lui Cristos înviat ce se revarsă în noi prin Tainele izvorâte din coasta sa străpunsă când atârna pe cruce. Cu duminica Învierii Domnului începe Timpul pascal, marea săptămână a săptămânilor, adică perioada liturgică de şapte ori câte şapte zile până la sărbătoarea Rusaliilor. Este o prelungire a zilei „pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa” (cf. Psalmul 117/118,24). Atmosfera spirituală a Paştelui continuă până la Coborârea Duhului Sfânt ca o sărbătoare neîntreruptă în care creştinii îşi primenesc viaţa în comunitatea de credinţă, speranţă şi dragoste care este Biserica lui Dumnezeu.

Adunarea duminicală a credincioşilor pentru sfânta şi dumnezeiasca Liturghie îşi are începuturile în prima comunitate creştină evocată sugestiv în fragmentul din Faptele Apostolilor, azi prima lectură. Cei care au primit cuvântul anunţat de apostolul Petru în ziua Rusaliilor şi au fost botezaţi „erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi la rugăciune” (Fapte 2, 42).

2. Duminica Divinei Milostiviri. Duminica a doua a Paştelui a căpătat în istoria Bisericii noi semnificaţii spirituale. În tradiţia creştină romană a fost denumită timp de secole Duminica în Albis (se înţelege „deponendis vestibus”), de la gestul noilor creştini care la slujba din noaptea Paştelui primind sacramentele iniţierii - Botezul, Mirul şi Euharistia - îmbrăcau simbolic haine albe pe care le purtau opt zile iar duminica următoare le restituiau. Era numită şi „Dominica Thomae - Duminica lui Toma”, de la episodul în care Isus se arată apostolilor fiind de faţă şi Toma. Se evidenţiază totodată începutul săptămânii prin celebrarea Duminicii creştine.
Ultima semnificaţie a fost recuperată recent, la 30 aprilie 2000, când papa Ioan Paul al II-lea a proclamat-o Sfântă pe călugăriţa poloneză Faustina Kowalska, „apostola” Milostivirii divine. „Este important să primim întregul mesaj ce vine din cuvântul lui Dumnezeu în această a doua duminică de Paşti care de acum înainte în toată Biserica va lua numele de „Duminica milostivirii divine”. Câteva zile mai târziu, la 8 mai 2000, Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor a precizat denumirea oficială - Dominica II Paschae seu de Divina Misericordia - „Duminica a II-a a Paştelui sau a Divinei Milostiviri”.

Astăzi, în consideraţiile omiletice încercăm să aprofundăm semnificaţia milostivirii lui Dumnezeu. Pentru exprimarea coerentă în limba română folosim cuvântul „milostivire”. Deşi „îndurare” are acelaşi înţeles, „a se îndura” se comportă diferit în frază. Avem texte de bază în care spunem despre Dumnezeu că „milostivirea lui rămâne din neam în neam” (Luca 1,50) şi ne amintim că Isus le-a zis ucenicilor: „Mi-e milă de mulţime, pentru că stau cu mine deja de trei zile şi nu au ce să mănânce” (Matei 15,32). Tot în momente importante, precum cel al predicii de pe munte, Mântuitorul spune: „Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor [afla] milostivire” (Matei 5,7) şi îndeamnă pe toţi: „Fiţi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6,36). Totuşi, în Psalmul 50/51 nuanţăm expresiile spunând: “Ai milă de mine, Dumnezeule, după marea ta bunătate, şi, după mulţimea îndurărilor tale, şterge fărădelegea mea!”.
(Dumnezeu este îndurător şi milostiv cu noi căci îndură păcatele noastre şi după ce-a ne-a îndurat vreme îndelungată, se milostiveşte şi se îndură de noi păcătoşii, copleşindu-ne cu iubirea sa îndurătoare şi milostivă ).

3. Vestea milostivirii lui Dumnezeu. Venind în cenaclu, unde ucenicii stăteau cu uşile încuiate de teamă după zilele cumplite ale Patimilor, Isus înviat le arată mâinile şi coasta care îi fuseseră străpunse în timpul răstignirii. Semnele pătimirii răscolesc în ei gândurile inimii. Văd că cel care sfârşise osândit la moarte şi răstignit pe cruce, este viu şi identic cu acela care stă acum în mijlocul lor.

Isus nu-i umileşte, nu le reproşează că au fugit şi l-au lăsat singur în timpul pătimirii. Îi linişteşte purtându-le vestea milostivirii lui Dumnezeu. Mai mult, le dă forţa spirituală pentru a purta lumii milostivirea sa prin iertarea păcatelor: „Pace vouă! Precum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi…Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: „Primiţi-l pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; cărora le veţi ţine, le vor fi ţinute” (Ioan 20,21-23).

Înainte de aceasta, Isus le arătase mâinile şi coasta. Prin gestul său Isus vrea să precizeze că puterea spirituală de a vindeca sufletele este legată de rănile pătimirii. În mod special, rana inimii străpunse este izvorul din care ţâşneşte valul de milostivire ce se revarsă asupra omenirii.

4. Sânge şi apă. Gândul nostru se duce de la sine la mărturia apostolului Ioan care, când pe Calvar un soldat a străpuns cu suliţa coasta lui Isus răstignit, a văzut ieşind din ea „sânge şi apă” (cf. Ioan 19,34). Acestea sunt semne ale milostivirii divine. Dacă sângele evocă jertfa crucii şi darul euharistic, apa, în simbologia sfântului Ioan, aminteşte botezul şi darul Duhului Sfânt (cf. Ioan 3,5; 4,14; 7,37-39). Găsim aici baza tainelor mântuirii: Botezul şi Euharistia.

Prin inima lui Cristos răstignit milostivirea lui Dumnezeu ajunge la oameni. Isus Cristos este însăşi Iubirea şi Milostivirea divină pe care o revarsă asupra umanităţii prin trimiterea Duhului care în sfânta Treime este Persoana-Iubire. Milostivirea este ca „un al doilea nume” al iubirii divine (cf. Enciclica Dives in misericordia, 7), înţeleasă în aspectul ei cel mai profund şi duios, în atitudinea de compasiune faţă de nevoile oamenilor, mai ales în capacitatea imensă de iertare.

5. Milostivirea revelată în cruce şi înviere. Pentru aprofundare, propunem câteva spicuiri din scrisoarea enciclică a lui Ioan Paul al II-lea Dives in misericordia, 7 şi 8.

Evenimentele din Vinerea sfântă şi, înainte de ele, rugăciunea din Ghetsemani introduc o schimbare fundamentală în întreaga desfăşurare a revelaţiei iubirii şi îndurării, în misiunea mesianică a lui Cristos. Acela care «a trecut făcând bine şi tămăduind» (Fapte 10,38), «vindecând orice boală şi orice neputinţă» (Matei 9,35) pare acum să merite El însuşi cea mai mare milostivire şi să facă apel la milostivire, când este arestat, batjocorit, osândit, biciuit, încununat cu spini, când este pironit pe cruce şi moare în chinuri sfâşietoare (cf. Marcu 15,37; Ioan 19,30).

Atunci merită în mod deosebit milostivirea din partea oamenilor, cărora le-a făcut bine, şi nu o primeşte. Nici cei care îi sunt cei mai apropiaţi nu ştiu să-l apere şi să-l smulgă din mâna chinuitorilor. În această etapă finală a misiunii mesianice, se împlinesc în Cristos cuvintele profeţilor, şi mai ales ale lui Isaia, rostite despre Slujitorul lui Iahve: «Prin rănile lui am fost vindecaţi» (53, 5).

Cristos, ca om care a suferit cu adevărat şi în chip îngrozitor în Grădina Măslinilor şi pe Calvar, se adresează Tatălui, a cărui iubire o propovăduise oamenilor, despre a cărui milostivire dăduse mărturie prin tot ce făcuse. Dar nu este cruţat de suferinţa teribilă a morţii pe cruce… În faptul că Tatăl nu l-a cruţat pe Fiul său ci «l-a făcut păcat, pentru noi» (2Corinteni 5,21) se exprimă dreptatea absolută, deoarece Cristos suferă pătimirea şi crucea din pricina păcatelor omenirii… Este cu adevărat aici un «prisos» de dreptate, căci păcatele omului sunt «compensate» de jertfa lui Cristos, Om şi Dumnezeu.

Răscumpărarea poartă în sine revelarea şi înfăptuirea milostivirii în plinătatea ei.

Cristos care suferă îi vorbeşte în chip deosebit omului, şi nu numai credinciosului. Şi omul necredincios va şti să descopere în Cristos solidaritatea elocventă cu destinul omului, precum şi plinătatea armonioasă a dăruirii dezinteresate pentru cauza omului, pentru adevăr şi iubire.
Ce ne spune crucea lui Cristos?... Desigur, crucea lui Cristos nu este ultimul cuvânt al Dumnezeului legământului: acesta va fi rostit în zorii acelei zile când, mai întâi femeile şi după aceea apostolii, veniţi la mormântul lui Cristos cel răstignit, vor vedea mormântul gol şi vor auzi pentru prima dată vestea: «A înviat». Ei o vor repeta celorlalţi şi vor fi martori ai lui Cristos înviat.

Totuşi, şi în această preamărire a Fiului lui Dumnezeu continuă să fie prezentă crucea… Crucea pe care Fiul omului a îndurat moartea, vorbeşte şi nu încetează niciodată să vorbească despre Dumnezeu Tatăl, care este pururi credincios iubirii sale veşnice faţă de om, pentru că «atât de mult a iubit lumea, deci pe om, în lume, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică» (Ioan 3, 16).

6. Iubire mai tare decât moartea şi decât păcatul (Dives in misericordia, 8). Cristos, Răstignitul, este Cuvântul care nu trece (cf. Matei 24,35), este cel care stă la uşă şi bate la inima fiecărui om (cf. Apocalips 3,20), fără a-i constrânge libertatea, dar căutând să facă să izvorască tocmai din ea iubirea, care nu este numai act de solidaritate cu Fiul omului care suferă, ci şi, într-un fel, «milostivire» arătată de fiecare dintre noi Fiului Tatălui veşnic. În tot acest program mesianic al lui Cristos, în toată revelarea milostivirii prin cruce, ar putea fi oare demnitatea omului mai mult respectată şi înălţată, având în vedere că omul, aflând îndurare, în acelaşi timp şi într-un anume sens «arată şi el îndurare»?

7. A crede în milostivire. A crede într-o astfel de iubire înseamnă a crede în milostivire. Omenirea nu va afla pace până când nu se va îndrepta cu încredere spre divina milostivire”: i-a dezvăluit Isus călugăriţei poloneze Faustina Kowalska (Diario, p.132) încredinţându-i acest mesaj de milostivire.
Nu este un mesaj nou, dar poate fi considerat ca un dar de iluminare specială care ne ajută să retrăim mai intens Evanghelia Paştelui, pentru a-l oferi ca o rază de lumină oamenilor din vremea noastră. Care va fi viitorul omului pe pământ? Ce vor aduce anii care vin? Nu vor lipsi, din păcate, evenimente dureroase. Credem însă că lumina divinei milostiviri va călăuzi mai departe umanitatea pe drumul istoriei.

8. Răscumpărătorul. Încă din timpul Exodului, Dumnezeu s-a dezvăluit pe sine lui Israel ca tutorul său. Cuvântul ebraic „goel”, este un termen luat din limbajul juridic şi cuprinde ideea de rudenie şi de eliberare. În tradiţia lui Israel „goel” era ruda cea mai apropiată care răspundea de cineva din familia sa, căruia îi lua locul în cazul când devenea sclav, plătea preţul şi acea persoană devenea liberă. Termenul nu aminteşte doar de eliberarea din sclavia Egiptului, ci înainte de toate legătura de rudenie dintre Dumnezeu şi poporul ales. Dumnezeu şi-a eliberat poporul în acelaşi mod în care o rudă intervine în favoarea unuia din familie care se află în dificultate.

Israelul merita pedepse, iar garantul libertăţii lui era nu ruda cea mai apropiată ci însuşi Dumnezeu.

În Noul Testament, Dumnezeu realizează răscumpărarea şi împăcarea cu preţul sângelui oferit de noul „goel” care este Cristos. Isus ne răscumpără din sclavia păcatului şi a morţii.

9. Pacea lui Cristos înviat. Precum apostolii odinioară în cenaclu, este nevoie ca oamenii de azi să-l primească în spaţiul istoriei pe Cristos înviat care le arată rănile răstignirii sale şi le repetă: Pace vouă! Omenirea din zilele noastre are nevoie de suflarea lui Cristos înviat, deoarece Duhul său vindecă rănile inimii, abate barierele ce îndepărtează de Dumnezeu şi ne separă între noi, redă totodată bucuria iubirii Tatălui şi unităţii fraterne.

10. Credinţa în Cristos şi speranţa învierii. În pericopa evanghelică citim că Isus înviat s-a arătat din nou ucenicilor în cenacol unde era şi apostolul Toma. Este proverbială condiţia pusă de Toma pentru a crede că Isus a înviat. Domnul îi spune: „Adu-ţi degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, ci credincios!” Toma a răspuns şi i-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Isus i-a spus: „Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut!” (Ioan 20,27-29).

Este situaţia credinţei în Isus Cristos a creştinilor de mai târziu, pe care apostolul Petru îi elogiază spunând: Pe el, fără să-l fi văzut, îl iubiţi; fără a-l vedea, dar crezând în el, tresăriţi de o bucurie negrăită şi glorificată, încredinţaţi că veţi ajunge la ţelul credinţei voastre: mântuirea sufletelor(1Petru 1,8-9).

Constatăm, desigur, că şi în timpul nostru trebuie să ne întristăm din cauza multor încercări. Suntem însă conştienţi că evenimentele potrivnice fac să crească valoarea credinţei noastre, o fac mai preţioasă decât aurul pieritor, întrucât încercată în foc.

Întăriţi de Duhul iubirii milostive, să aducem laudă lui Dumnezeu împreună cu apostolul Petru: Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos care, în marea sa îndurare, ne-a renăscut la o speranţă vie prin învierea lui Isus Cristos din morţi, pentru o moştenire nepieritoare, neîntinată, neofilită, păstrată pentru voi în ceruri!” (1Petru 1,3-4).

(RV – Anton Lucaci, material omiletic de marţi 22 aprilie 2014)

Aici serviciul versiunii audio: RealAudioMP3


























Trimiteți






Cine suntem Orar programe Scrie redactiei Productie RV Linkuri Alte limbi Sfântul Scaun Cetatea Vaticanului Celebrari liturgice ale Papei
Conţinutul acestui site este protejat de Copyright ©. Webmaster / Referinţe / Condiţii legale / Pentru publicitate