HomeRadio Vatican
Vatican Radio   
alte limbi  

     Home > Biserică >  2014-05-02 17:47:09
A+ A- Tipăreşte Pagina



Consideraţii omiletice la Duminica a III-a a Paştelui: În dialog cu Cristos pe drumul vieţii şi la frângerea pâinii



(RV – 4 mai 2014) E Ziua Domnului, un nou popas duminical pe drumul liturgic al Paştelui. În atmosfera de bucurie a Învierii ne reunim, ca de obicei, pentru sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Ascultăm mai întâi câteva fragmente din Scripturi prin care Domnul continuă să ne vorbească prin martorii Învierii. Dacă suntem greoi la inimă în a crede că Isus este viu în mijlocul nostru, ascultarea atentă a lecturilor biblice ne face să-l recunoaştem la frângerea pâinii, asemenea celor doi ucenici la prima liturghie euharistică din istorie celebrată de Isus la Emaus chiar în ziua învierii sale.

1. Rememorarea evenimentelor. În prima lectură (Fapte 2,14.22-33), apostolul Petru, ca martor al Învierii, aminteşte evenimentele. Inima predicii sale este Paştele lui Cristos: patima, moartea şi învierea. În ziua de Rusalii, Petru vorbeşte mulţimii: „Bărbaţi iudei şi voi toţi care locuiţi în Ierusalim… fiţi atenţi la cuvintele mele!... Pe Isus Nazarineanul, bărbat adeverit de Dumnezeu între voi prin fapte puternice, minuni şi semne… pe care voi l-aţi răstignit şi ucis prin mâinile celor fărădelege, pe acesta, Dumnezeu l-a înviat, eliberându-l de durerile morţii, deoarece nu era posibil să fie ţinut sub puterea ei” (Fapte 2, 14.22.24)…. ”Pe acest Isus, Dumnezeu l-a înviat şi noi toţi suntem martorii acestui fapt” (Fapte 2,32).

Mai târziu, tot Petru, în prima sa Scrisoare (1,17-21) precizează sensul acestor evenimente prin care se înfăptuieşte mântuirea noastră: „Voi ştiţi că nu prin lucruri pieritoare, argint sau aur, aţi fost răscumpăraţi din purtarea voastră fără sens moştenită de la părinţi, ci cu sângele preţios al lui Cristos” (1Petru 1,18-19)... „Prin el voi credeţi în Dumnezeu, care l-a înviat din morţi şi i-a dat gloria, aşa încât credinţa şi speranţa voastră să fie în Dumnezeu” (1Petru 1,21).

2. La Emaus împreună cu Isus. Despre toate acestea Isus înviat a vorbit cu doi ucenici, dintre care unul numit Cleopa iar altul rămas anonim, cărora li s-a alăturat pe drum ca simplu călător, în timp ce se întorceau de la Ierusalim în satul Emaus. Erau trişti şi abătuţi deoarece Isus fusese ucis şi îngropat. Îşi vedeau spulberate toate speranţele. O spun ei înşişi: „Noi speram că el este cel care trebuia să elibereze Israelul; dar, cu toate acestea, iată, este a treia zi de când s-au petrecut aceste lucruri!” (Luca 24,21).

Întrebările călătorului necunoscut par să le mărească durerea şi zbuciumul care le apăsa sufletul. Ochii lor erau ţinuţi să nu-l recunoască pe Isus, notează Luca în Evanghelia zilei (24,13-35). Nu-l recunosc nici când Isus înviat le explică pe larg Scripturile care prevestiseră că Mesia trebuia să sufere pentru ca astfel să intre în slavă. Pentru ce această orbire, atâta cecitate? Starea sufletului lor este ca o piatră grea ce nu le permite să-şi ridice privirea dincolo de durere şi descurajare.

Nu este oare acesta un mesaj pentru noi toţi? Conflictul dintre dorinţa de a crede în înviere şi temerile omeneşti că ar putea doar fi o iluzie, nu se rezolvă decât la sfârşitul călătoriei. Doar la celebrarea Euharistiei cei doi ucenici află lumina care le redă vederea.

Aşa se întâmplă şi cu noi dacă îl rugăm să facă să ne ardă inimile când ne explică Scripturile. Îl recunoaştem la frângerea pâinii dacă îl rugăm insistent la fel ca ucenicii: „Rămâi cu noi, pentru că este seară şi ziua e de acum pe sfârşite!” Atunci a intrat să rămână cu ei. Şi, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor (Luca 24,29-31).

Pentru primele comunităţi creştine, gestul „ruperii pâinii” era atât de bogat în înţelesuri încât Euharistia a fost numită mult timp „fractio panis – frângerea pâinii”. Ne întrebăm unde şi cum putem recunoaşte prezenţa lui Isus după învierea sa din morţi? Reflectând pe larg asupra textului din Evanghelia după Luca 24,13-35, chiar repetându-ne, aflăm răspunsul la aceste întrebări.

3. Liturghia de la Emaus. Evanghelistul Luca a găsit în Evanghelia după Marcu o aluzie despre apariţia lui Isus la doi dintre ucenicii săi care se întorceau la ţară. Isus se arătase Mariei Magdalena, „după acestea, a apărut la doi dintre ei, sub o altă înfăţişare, în timp ce mergeau la câmp, iar ei s-au întors şi au povestit celorlalţi, însă nu i-au crezut nici pe aceştia” (Marcu 16,12-13).

Acest amănunt a fost dezvoltat de către Luca într-o amplă povestire, făcând din ea o capodoperă a Evangheliei şi a literaturii din toate timpurile: episodul celor doi ucenici în drum spre Emaus (24,13-25).

Trebuie să descoperim aici finalităţile catihetice ale lui Luca. Asemenea evanghelistului Ioan, şi Luca se întreba cum ar putea vorbi despre învierea lui Isus creştinilor din vremea sa, încât prin explicaţii catehetice să facă să crească în ei credinţa şi să alimenteze evlavia.

Nu este greu a intui cine se află în spatele celor doi ucenici care abătuţi sufleteşte se întorc în satul lor. Prin ei, Luca a înţeles să-i prezinte pe acei creştini, cărora slăbindu-le entuziasmul religios iniţial, decid dintr-o dată să se desprindă de comunitatea creştină fără a-şi pună problema dacă ceea ce fac este sau nu rezonabil.

4. Liturgia cuvântului. Pericopa evanghelică se deschide cu o menţiune care aparent este doar cronologică: „În aceeaşi zi, cea dintâi a săptămânii” (Luca 24,13). Sublinierea este însă strict liturgică deoarece pentru comunitatea creştină, deja din vremea apostolilor, prima zi a săptămânii, fără vreo altă precizare, era ziua convocării adunării pentru a rememora învierea lui Isus.

Liturghia, povestită în Evanghelia de azi, se desfăşoară în doi timpi. Slujitorul celebrării este însuşi Isus care, după ce le-a reproşat celor doi ucenici dezamăgiţi şi derutaţi de ultimele evenimente, „începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el” (Luca 24,27). Este partea lecturilor de la liturghiile noastre euharistice.

Avem aici modul Bisericii creştine de a citi şi interpreta scrierile lui Moise şi ale profeţilor, în care la tot pasul „este semănat Isus Cristos”, cum spun vechii părinţi ai Bisericii. Metoda este cea a vechilor rabini ai lui Israel, care se sforţau să înţeleagă sensul profund al Scripturilor de demult şi să-l aplice la evenimentele din prezent.

Isus îi ajunge din urmă sub înfăţişarea unui călător necunoscut şi misterios. Acesta le ascultă mai întâi destăinuirile şi apoi îi asigură că ceea ce vorbesc între ei despre moartea învăţătorului şi viziunile ciudate ale femeilor care se duseseră la mormânt, corespunde cu prevestirile din Scripturi despre suferinţele lui Mesia şi despre preamărirea lui.

În timp ce îl ascultă pe drumeţul misterios, cei doi ucenici puţin câte puţin sunt cuceriţi lăuntric. Cine este acesta? - se întreabă. Unde am auzit noi vocea asta, sau una asemănătoare? Cunoaşte Scripturile într-un mod ieşit din comun, şi stă în mod clar de partea lui Isus. Să-l credem ori să nu-l credem? Ceea ce spune este extraordinar, dar este verosimil, este adevărat?

Ne putem imagina frământările sufleteşti ale celor doi ucenici care se întorc la lumea de dinainte dar cu sufletul împărţit. Cine a fost odată de partea lui Isus şi apoi se îndepărtează de el, este întotdeauna ca unul ajuns la jumătatea vadului, asemenea patriarhului Iacob, care pe râul Jabbòk s-a luptat de la începutul nopţii până în zori, chiar cu Dumnezeu, fără să ştie (Geneză 32,23-33).

5. Liturgia pâinii. Îndemnul insistent, pe care cei doi ucenici de la Emaus, l-au adresat lui Isus: Rămâi cu noi, pentru că este seară şi ziua e de acum pe sfârşite!” (Luca 24,29), şi constatarea făcută de ei că le ardea inima în timp ce misteriosul Drumeţ le explica Scripturile (cf. Luca 24,32) focalizează Evanghelia acestei duminici în sens strict euharistic.

Ajunşi în satul Emaus, cei doi ucenici îl invită pe misteriosul călător să rămână cu ei, căci este de-acum seară, şi el acceptă. Le arde inima de simpatie pentru el, dar nu-l recunosc, căci sunt greoi la inimă. Atunci el se decide să se dezvăluie. În timp ce sunt la masă, „a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o. Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut” (Luca 24,30-31). Au văzut gesturile lui Isus şi au simţit gustul pâinii. Erau identice cu cele de la Cina cea de Taină.

Sensul ultim al acestei povestiri este că recunoaşterea lui Isus are loc în Euharistie. Acolo Isus îşi dezvăluie identitatea; tot acolo creştinul se recunoaşte pe sine ceea ce este. Nu se ajunge la aceste concluzii raţionând de-a lungul drumului spre Emaus, deoarece raţionând nu se ajunge la capăt, nu se ajunge la nimic, nici chiar citând toate Scripturile acestei lumi.

6. Lecţia Liturghiei neterminate. În ce priveşte Euharistia lăsată neterminată, - nu poate fi completă Euharistia celebrată ca un bun privat – ea este completată de cei doi ucenici în comunitate, acolo unde sunt cei Unsprezece şi cu ei Simon, căruia, mai înainte de a se arăta la toţi, Isus îi apăruse lui singur (Luca 24,34).

Lecţia este foarte clară şi în privinţa acestor amănunte finale ale povestirii: Isus este în mod stabil acolo unde sunt cei Unsprezece, şi mai ales unde se află Petru. Fără el nu se poate vorbi de euharistie, de înviere şi nici chiar de Biserică: acesta este adevărul evangheliilor, şi nu putem construi un altul.

În fine, Liturghia este completă atunci cânde devine marturie.

7. Credinţa matinală. Ajungem la momentul esenţial al pericopei. Invitat de cei doi ucenici să rămână împreună, Isus „pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor” (Luca 24, 30-31).

Li s-au deschis ochii la fel ca primilor strămoşi în grădina Edenului (Geneză 3,7), aşa cum se pot deschide ochii noştri dacă trecem de la o „cunoaştere vesperală a lui Dumnezeu la una matinală”. În ea omul este cufundat în însăşi fiinţa lui Dumnezeu şi din ea se poate privi pe sine, poate să-şi dea sieşi forma, să fie cauza ultimă a existenţei proprii conform fiinţei veşnice şi nu doar conform devenirii în timp. Nu-i o alunecare în panteism dar o adeverire a afirmaţiei apostolului Paul: „Nu mai trăiesc eu ci Cristos trăieşte în mine” (Galateni 2,20).

Din păcate, credinţa noastră este adesea „vesperală”, motiv pentru care „adevărata Lumină străluceşte în întuneric, dar noi nu suntem conştienţi”. Aşa s-a petrecut la început cu cei doi ucenici de la Emaus, care călătoreau vorbind cu Isus pe acelaşi drum, dar nu l-au recunoscut.

E trist să călătorim toată viaţa prin Biblii şi sacramente şi să nu reuşim să înţelegem cine este Isus şi cum poate intra în viaţa noastră.

8. Cuvânt şi pâine. Există în povestirea episodului de la Emaus două fraze şi două gesturi fundamentale: „începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el” (Luca 24,27)… şi „pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor” (Luca 24,30).

Se află aici un cuvânt şi o pâine: sinte semnele euharistice ale Isus. Cu aceste două semne experienţa lui Cleopa şi a colegului rămas anonim devine posibilă şi pentru noi. Cristos înviat a celebrat de fapt în acea zi şi săvârşeşte astăzi sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, cea a Cuvântului şi cea a Pâinii euharistice.

9. Un Emaus spiritual. Este semnificativ faptul că cercetătorii biblici nu au ajuns la un acord asupra identificării satului Emaus. În originalul grecesc al versetului 3 se spune că localitatea era situată „cam la şaizeci de stadii de Ierusalim”, adică la vreo 11 kilometri. În prezent s-au înmulţit locurile care pretind să corespundă localităţii Emaus din episodul pascal.

De fapt, pe lângă localitatea Emaus care rămâne topografic necunoscută, există un Emaus spiritual în care intrăm în fiecare duminică pentru a-l asculta pe Cristos care vorbeşte, pentru a frânge cu el pâinea sa şi pentru a-l „recunoaşte” în credinţă şi în iubire.

Emaus este un mare simbol al întâlnirii continue a Bisericii cu Domnul său. O întâlnire ce are loc şi duminica aceasta prin ascultarea Scripturii şi prin frângerea Pâinii euharistice. O întâlnire ce poate se petrece după o săptămână de şovăieli şi descurajări, de umbre şi aşteptări. Întâlnirile cu Cristos înviat sunt evenimente de credinţă, dar ele nu trebuie reduse la ceva pur subiectiv, lăuntric şi personal.

10. Ucenicul anonim. În apariţiile de după Paşti, Isus înviat păşeşte alături de ai săi sau stă în mijlocul lor iar ei reacţionează, simt că le arde inima şi simt gustul pâinii de la Cina cea de Taină şi îl recunosc pe Cristos. Se petrece întâlnirea dintre două voinţe libere, cea a lui Cristos Înviat şi cea a omului. Aşa cum s-a petrecut cu Cleopa şi celălalt ucenic anonim, întâlnirile cu Domnul marchează o cotitură a vieţii. Aşa se va întâmpla cu Saul din Tars. Aşa se întâmplă şi cu noi.

Semnificativ este şi faptul că unul dintre ucenici rămâne anonim. Asta înseamnă că fiecare dintre noi poate fi personajul întâlnirii cu Cristos care păşeşte continuu împreună cu noi, umblă pe străzile satelor şi oraşelor, prin cătune şi periferii şi bate la uşile noastre. Ne revine nouă sarcina de a-l recunoaşte şi primi în casa noastră, la masa noastră.

Încheiem cu rugăciunea zilei: Să tresalte pururi de bucurie poporul tău, Dumnezeule, căci i-ai reînnoit tinereţea sufletească. Dăruieşte credincioşilor tăi, care se veselesc acum pentru că le-ai redat demnitatea de fii, harul, să aştepte recunoscători, cu speranţă neclintită, ziua învierii lor.

Tuturor, duminică plăcută.

(RV – A. Lucaci, material omiletic de vineri 2 mai 2014)

Aici, versiunea pentru serviciul audio: RealAudioMP3




Trimiteți






Cine suntem Orar programe Scrie redactiei Productie RV Linkuri Alte limbi Sfântul Scaun Cetatea Vaticanului Celebrari liturgice ale Papei
Conţinutul acestui site este protejat de Copyright ©. Webmaster / Referinţe / Condiţii legale / Pentru publicitate