HomeRadio Vatican
Vatican Radio   
alte limbi  

     Home > Biserică >  2014-05-16 17:09:50
A+ A- Tipăreşte Pagina



Consideraţii omiletice la Duminica a V-a a Paştelui (A): Isus adevărul şi viaţa, calea sfinţilor spre Tatăl



(RV – 18 mai 2014) E Ziua Domnului. „Cântaţi-i Domnului un cântec nou, pentru că a făcut lucruri minunate; Domnul şi-a descoperit dreptatea înaintea neamurilor, aleluia!” (cf. Psalmul 97/98,1-2). Cu invitaţia psalmistului începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie în a cincia Duminică din timpul Paştelui.

1. Cântec nou. Psalmul 97/98 de la începutul slujbei duminicale ne îndeamnă să cântăm cu gura şi cu viaţa noastră cântecul nou al celor înviaţi cu Cristos la o viaţă nouă prin sfintele Taine ale Bisericii. Noutatea consistă în deschiderea lumii prezente spre viaţa desăvârşită în care Dumnezeu va judeca şi va conduce neamurile cu dreptate.

Însufleţită de această speranţă comunitatea credincioşilor răspunde printr-o cântare de laudă, intensă şi pasionată, la care se asociază în mod armonios tot universul. Şi psalmul 32/33 cântat după prima lectură duminicală este un imn în cinstea lui Dumnezeu, Creatorul universului şi Stăpânul istoriei. Prin cuvântul său, Domnul creează lumea şi călăuzeşte istoria, mai cu seamă istoria celor drepţi.

Invită psalmistul: Bucuraţi-vă, drepţilor, în Domnul! Cei fără de prihană se cuvine să-i înalţe cântare de laudă. Lăudaţi-l pe Domnul cu harpa; cântaţi-i cu alăuta cu zece coarde!

Drept este cuvântul Domnului şi toate lucrările sale sunt vrednice de crezare.
El iubeşte dreptatea şi judecata; pământul este plin de bunătatea Domnului.

Iată, ochii Domnului sunt îndreptaţi spre cei care se tem de el, spre cei care nădăjduiesc în mila lui, ca să scape de la moarte sufletul lor şi să-i hrănească în timp de foamete! ( Psalmul 32/33,1-2.4-5.18-19)

După invitaţia la preamărire din uvertura compoziţiei, imnul celebrează cuvântul creator şi providenţial, cosmic şi istoric al lui Dumnezeu. Antifonul final al psalmului a fost preluat ulterior de tradiţia creştină în imnul „Te Deum”: „Fie, Doamne, mila ta asupra noastră, după cum şi noi am sperat în tine! (Psalmul 32/33,22).

Autorul defineşte compoziţia sa ca „un cântec nou”. „Nou” este un cântec atunci când din formule vechi extrage noi rezonanţe inedite de credinţă. „Nou” este când celebrează splendoarea creaţiei ca semn al lui Dumnezeu (cf. Isaia 42,10). „Nou” este cântecul atunci când cu ajutorul lui îl percepe pe Dumnezeu ca salvator istoric, eliberator naţional şi personal. „Nou” este sinonim cu „desăvârşit” în sensul de perfecţiune finală. Este cântecul nou în care preamărim mântuirea deplină înfăptuită de Dumnezeu în împărăţia sa.

2. „Fericit este poporul al cărui Dumnezeu este Domnul”, poporul pe care el şi l-a ales ca moştenire! (Psalmul 32/33,12). Prima parte a versetului 12, prezentă şi în Psalmul 143/144,15 a fost aleasă de episcopul martir Anton Durcovici, drept deviză a păstoririi sale episcopale. Începând de sâmbătă 17 mai 2014, după Liturghia cu ritul beatificării oficiată la Iaşi, acest păstor bun şi grijuliu care şi-a dat viaţa pentru oile sale asemenea lui Isus Cristos, a fost aşezat în candelabrul Bisericii locale din România.

El a trăit Evanghelia Bunului Păstor şi nu a fugit de lupii care ameninţau oile turmei încredinţate păstoririi sale în perioada furtunii dezlănţuite de comunismul totalitar. Le-a ocrotit cu grijă de păstor deprinzându-le să folosească arma rugăciunii şi punându-le sub scutul matern al Inimii Neprihănite a Mariei. Le-a apărat cu forţe umane firave dar potenţate cu darurile suprafireşti ale credinţei şi iubirii creştine. A stat înaintea turmei şi s-a expus personal cu pieptul deschis în bătaia săgeţilor, oferindu-şi viaţa pentru oile sale. A murit în Cristos Domnul şi acum trăieşte în slava lui Dumnezeu Tatăl spre gloria Bisericii.

Episcopul martir Anton Durcovici a crezut cu tărie cuvintele lui Isus: „Adevărul vă va face liberi”. Acum noul Fericit străluceşte pe firmamentul Bisericii, numărându-se printre cei pe care Liturghia îi cântă ca „pietre vii şi preţioase sculptate de Duhul Sfânt cu crucea şi cu martiriul pentru cetatea sfinţilor” (cf. Imn din Liturgia Orelor în limba italiană de la Comunul martirilor).
Din candelabrul Bisericii, Fericitul Anton Durcovici ne repetă tuturor „cântecul nou”: „Fericit poporul al cărui Dumnezeu este Domnul!” Reaminteşte că acolo unde Dumnezeu este înlăturat, oamenii îşi construiesc idoli, viţei de aur, apar tirani uzurpatori care asupresc poporul, instaurează sisteme ideologice ce mutilează conştiinţele şi înjosesc demnitatea omului creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

3. Cristos, piatra unghiulară; creştinii, pietre vii. Biserica, edificiul spiritual construit cu pietre vii, deţine un tezaur inestimabil de nesecat care o face să dăinuie peste veacuri şi să impregneze culturile şi civilizaţiile lumii cu fermenul Evangheliei vieţii. De fapt, acolo unde nevoile sociale o cer, creştinii se străduiesc şi intervin activ păstrând totuşi în centrul activităţii lor Evanghelia şi rugăciunea. Acest secret permite Bisericii să acţioneze ca un singur trup alcătuit din mădulare distincte dar nu separate ci unite de acelaşi Duh al lui Cristos.

Aşa au acţionat apostolii, chiar în primii ani ai Bisericii. Îndată ce s-a simţit nevoia, au procedat la instituirea celor şapte diaconi, persoane care asigurau asistenţa materială celor săraci, văduvelor şi orfanilor şi să îi ajutau la predicarea Evangheliei (cf. Fapte 6,1-7).

Prin urmare, din voinţa lui Dumnezeu Biserica este un edificiu compact, bine structurat şi cu o temelie solidă. Punctul ei de forţă este în Isus Cristos, singurul fundament al edificiului spiritual, trupul său. Din acest motiv, oricine crede în Cristos cel mort şi înviat, nu rămâne dezamăgit.

Îndemnul şi încurajarea apostolului Petru din prima sa Scrisoare 2,4-9, azi lectura a doua, este şi pentru noi: „Iubiţilor, apropiaţi-vă de Domnul, piatra cea vie aruncată de oameni, dar aleasă şi preţuită de Dumnezeu! Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi într-o casă spirituală pentru o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos. Căci este scris în Scriptură: „Iată, pun în Sion o piatră unghiulară, aleasă şi preţioasă, şi cine crede în ea nu va fi făcut de ruşine!” Aşadar, cinste vouă care credeţi, dar celor care nu cred: „Piatra pe care au aruncat-o constructorii, aceasta a devenit piatra unghiulară” şi: „piatră de poticnire şi stâncă pentru cădere”. Ei se poticnesc, pentru că nu cred în cuvânt; la aceasta au fost sortiţi. Dar voi sunteţi un neam ales, o „descendenţă aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, poporul luat în stăpânire de Dumnezeu ca să vestiţi faptele măreţe” ale celui care v-a chemat din întuneric la minunata sa lumină”.

În Biserică noi suntem „pietre vii”, clădite pe piatra unghiulară care este Cristos. Datorită lui Cristos mort şi înviat avem acces la Tatăl şi suntem primiţi ca fii. Apostolul Petru ne îndeamnă să ne strângem în jurul lui Isus „piatra vie”, pentru ca Dumnezeu să ne poată folosi ca „pietre vii” pentru construirea edificiului spiritual al Bisericii sale. Devenim astfel „descendenţă aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, poporul luat în stăpânire de Dumnezeu” şi vestim faptele măreţe ale celui care ne-a chemat din întuneric la minunata sa lumină.

4. Destăinuiri la ultima Cină. În ajunul pătimirii şi al morţii sale, Isus se întreţine îndelung cu apostolii în sala numită ulterior Cenacol. Evanghelistul Ioan nu vorbeşte despre instituirea Euharistiei dar menţionează că stând cu apostolii, Isus le-a spălat picioarele, a dezvăluit trădarea lui Iuda, le-a dat porunca cea nouă a iubirii fraterne şi a prezis renegarea lui Petru. Apoi Isus vorbeşte despre plecarea sa din această lume. Este o plecare iminentă dar cu multe aspecte neclare pentru ucenici.

De fapt, evanghelistul Ioan vorbeşte despre plecarea lui Isus din această lume la Tatăl, referindu-se la glorificarea lui Isus atât prin moartea şi înălţarea pe Cruce cât şi prin înălţarea la cer.

Atmosfera ce se desprinde din lectura c.14 al Evangheliei după Ioan este de o mare intensitate spirituală. Lumina slabă a încăperii concentrată asupra lui Isus, umbrele şi fumul torţelor, gesturile şi agitaţia celor prezenţi,privirile lor nedumerite, creează o atmosferă tainică dar şi momente apăsătoare precum vedem în unele tablouri realizate de clasicii picturii. Toţi au presimţirea că ceva misterios stă să se întâmple, de aceea sunt cuprinşi de teamă.

5. Temeri vechi şi noi. În acest context Isus le temperează situaţia spunând ucenicilor: „Să nu se tulbure inima voastră! Credeţi în Dumnezeu şi credeţi în mine! În casa Tatălui meu sunt multe locuinţeMă duc să vă pregătesc un loc” (cf. Ioan 14,1-2). Deci Isus pleacă, dar promite ucenicilor că se va întoarce pentru a-i lua cu el în casa Tatălui. După ce le-a indicat destinaţia, le indică şi drumul pe care se ajunge. Ucenicii ar trebui să-l cunoască pe Tatăl şi calea care conduce la el, dar Toma mărturiseşte cu spontană candoare că nu o cunoaşte. Atunci Isus încheie cu una dintre cele mai mari revelaţii despre persoana sa din toată Evanghelia. „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”. Numai prin Isus Tatăl se dezvăluie (adevăr) şi dă viaţa (viaţă) şi de aceea Isus este singurul drum (cale) pentru a ajunge la Tatăl.

Intensitatea povestirii este de aşa natură încât oricine o citeşte sau ascultă, îşi pune mai multe întrebări în legătură cu viitorul Bisericii din vremea noastră.

Deseori în istorie, Biserica este zguduită scandaluri interne şi lovită de valuri potrivnice încât micile comunităţi locale au senzaţia de nesiguranţă şi teamă la fel ca apostolii aflaţi cu Isus în Cenacol în preajma pătimirii şi a morţii. Nici Biserica din timpurile noastre nu este scutită de furtuni, de vânturi potrivnice.

Ne întrebăm, dacă asemenea temeri sunt justificate. Să-l ascultăm, în continuare pe Isus în minunata pagină evanghelică de azi şi să aprofundăm câteva aspecte cuprinse în ea.

6. Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Evanghelia zilei este de la Ioan 14,1-12: În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: „Să nu se tulbure inima voastră! Credeţi în Dumnezeu şi credeţi în mine! În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus: «Mă duc să vă pregătesc un loc»? Şi, după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine, pentru ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu. Şi unde mă duc eu, voi ştiţi calea”. Toma i-a zis: „Doamne, nu ştim unde te duci. Cum am putea şti calea?” Isus i-a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine. Dacă m-aţi cunoscut pe mine, îl cunoaşteţi şi pe Tatăl meu; de pe acum îl cunoaşteţi şi l-aţi văzut”. Filip i-a zis: „Doamne, arată-ni-l pe Tatăl şi ne este de ajuns!” Isus i-a spus: „De atâta timp sunt cu voi, şi tu nu m-ai cunoscut, Filip? Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl. Cum poţi spune: «Arată-ni-l pe Tatăl»? Nu crezi că eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le spun de la mine; dar Tatăl, care rămâne în mine, face lucrările sale. Credeţi-mă! Eu sunt în Tatăl şi Tatăl, în mine. Dacă nu pentru altceva, credeţi datorită lucrărilor acestora! Adevăr, adevăr vă spun, cine crede în mine va face şi el lucrările pe care le fac eu şi va face şi mai mari decât acestea, căci mă duc la Tatăl”.

Apostolii nu cunoşteau încă planul lui Dumnezeu în care fuseseră implicaţi de chemarea şi urmarea lui Isus, de aceea se simt derutaţi şi plini de teamă. Atunci Isus îi îndeamnă să se încreadă în el şi le spune acele cuvinte pe cât de lapidare, pe atât de greu de înţeles şi mai cu seamă de realizat: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”. Apoi, se plânge ucenicilor că deşi a stat atât de mult împreună cu ei, le-a vorbit şi a făcut semne minunate înaintea lor, nu reuşesc să-l cunoască. Isus exclamă întrebător: „De atâta timp sunt cu voi, şi voi încă nu m-aţi cunoscut?”.

Credinţa în Isus înviat şi revelator al Tatălui va fi o credinţă făcătoare de minuni. Ucenicul continuă lucrarea lui Isus. Lucrările mari pe care ucenicii le vor face, le vor obţine de la „Tatăl” în numele lui Isus. Prin puterea de mijlocire a numelui lui Isus, adică a persoanei sale, rugându-se Tatălui prin intermediul lui Isus, ucenicii vor înfăptui lucrări şi mai mari, pentru ca Tatăl să fie preamărit în Fiul.

Şi în zilele noastre, cea mai mulţi dintre creştini ştiu prea puţin despre Isus. De aceea, Cristos Domnul ne repetă tuturor: „Eu sunt drumul de acces la locuinţa lui Dumnezeu. Dacă păşiţi în aceeaşi direcţie cu mine, veţi ajunge la Dumnezeu şi, stând lângă el, sunteţi în siguranţă”.

În noţiunea de cale” sau „drum” înţelegem mai mult decât o porţiune de stradă pe care o parcurgem cu Isus pentru a ajunge la Dumnezeu. Isus nu-i doar un simplu maestru de viaţă spirituală, ci este „calea, adevărul şi viaţa”. Fraza este astfel construită încât lăsă de înţeles că Adevărul şi Viaţa, care în gândirea biblică ebraică sunt sinonime cu Dumnezeu, sunt prezente în Isus, şi în consecinţă, Calea, Adevărul şi Viaţa sunt strâns legate între ele încât cine începe să păşească spre Isus, începe un drum spre Dumnezeu.

7. Isus, calea spre Tatăl. Isus ne spune şi nouă cu aceeaşi insistenţă: „Credeţi-mă! Eu sunt în Tatăl şi Tatăl, în mine (Ioan 14, 11-12). Pentru a ajunge la Dumnezeu, ţinta vieţii noastre, trebuie să umblăm pe drumul vieţii împreună Isus Cristos, să avem în noi aceleaşi sentimente, să simţim şi să gândim ca el. Nu cere să ne retragem din lume, să fugim de oameni stabilindu-ne în locuri singuratice, în munţi, în păduri, în deşerturi. Asta e posibil doar pentru puţini.

Domnul vrea ca noi să trăim evenimentele vesele sau triste ale vieţii cu simţămintele lui Isus. În felul acesta, noi creştinii trăim libertatea fiilor lui Dumnezeu, ne încredinţăm Tatălui asemenea lui Isus şi liberi de orice teamă, intrăm în planul pe care Dumnezeu îl are cu fiecare dintre noi.

Am pornit deci de la o Biserică asediată de temeri şi de îngrijorare în privinţa viitorului ei, şi am ajuns la o Biserică total diferită. Nu este vorba doar de un proiect de realizat cine ştie când, ci despre o realitate în curs de înfăptuire în măsura în care fiecare creştin devine conştient de identitatea sa. Sfânta Ecaterina din Siena scria creştinilor din vremea ei (1347-1380): „Dacă veţi fi ceea ce trebuie să fiţi, veţi aprinde focul pe tot pământul”.

Rugăciunea zilei: „Atotputernice, veşnice Dumnezeule, actualizează necontenit în noi sacramentul pascal, pentru ca cei pe care ai binevoit să-i reînnoieşti prin sfântul Botez, întăriţi de ajutorul tău, să aducă multe roade, şi să ajungă la bucuriile vieţii veşnice”.

Tuturor, duminică plăcută.

(RV – A. Lucaci, material omiletic de vineri 16 mai 2014)

Aici, versiunea pentru serviciul audio: RealAudioMP3




Trimiteți






Cine suntem Orar programe Scrie redactiei Productie RV Linkuri Alte limbi Sfântul Scaun Cetatea Vaticanului Celebrari liturgice ale Papei
Conţinutul acestui site este protejat de Copyright ©. Webmaster / Referinţe / Condiţii legale / Pentru publicitate