HomeRadio Vatican
Vatican Radio   
alte limbi  

     Home > Biserică >  2014-05-23 15:55:43
A+ A- Tipăreşte Pagina



Consideraţii omiletice la Duminica a VI-a a Paştelui (A). Isus: Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi.



(RV - 25 mai 2014) E Ziua Domnului. Vestiţi cu glas de bucurie, ca să se audă; vestiţi până la marginile pământului că Dumnezeu a eliberat poporul său” (cf. Isaia 48,20): îndeamnă insistent profetul la începutul Liturghiei duminicale. Biserica înţelege această invitaţie în lumina Paştelui: Prin pătimirea, moartea şi învierea sa, Cristos ne-a salvat „ca un iubitor de oameni”. De acum „cei ce nădăjduiesc în Domnul capătă puteri noi, prind aripi ca de vultur, aleargă fără a-şi pierde puterile, fac drumuri lungi şi nu obosesc” (cf. Isaia 40,31), deoarece „bucuria şi fericirea îi ajunge din urmă şi vor fugi de la ei durerea, întristarea şi suspinul” (cf. Isaia 35,10).

1. Bucuria preamăririi lui Dumnezeu. Suntem în „ziua pe care a făcut-o Domnul” iar bucuria învierii lui Cristos este bucuria vieţii creştine. În răgazul duminical, să ascultăm simfonia ce se înalţă de pe tot pământul şi exaltă lucrarea minunată înfăptuită de Dumnezeu în natură şi mai cu seamă în istoria mântuirii. Să înălţăm spre Domnul un cântec nou redescoperind în vechile Scripturi noi rezonanţe de credinţă!

Psalmul 65/66,1-3a.4-5.6-7a.16.20, cântat ca răspuns la prima lectură, evocă exodul din sclavia egipteană, ca articol central de credinţă în viaţa poporului biblic. Compoziţia are forma unei celebrări liturgice. Vocile corale se succed într-un imn de mulţumire pentru darul libertăţii dobândit după experienţa amară a încercărilor. Marea Roşie cu Moise şi apoi râul Iordan cu Iosue sunt două hotare istorice şi în acelaşi timp salvatoare spre pământul făgăduit. Apele haotice ale mării, armatele faraonului, drumul anevoios prin pustiu, populaţiile potrivnice sunt pentru poporul pelegrin tot atâtea primejdii din care numai Dumnezeu e în stare să-l elibereze.

Cântăreţul solist, un reprezentant politic (regele, un principe, un preot?) se face purtător de cuvânt al comunităţii şi intonează imnul de mulţumire lui Dumnezeu în numele tuturor pentru darul minunat al libertăţii. Scoaterea din sclavie este semnul concret al atenţiei continue şi apropierii lui Dumnezeu faţă de poporul său.

Biserica preia compoziţia psalmistului şi înalţă un cântec nou în lumina învierii lui Isus din morţi. La sfânta şi dumnezeiasca Liturghie îl preamărim pe Dumnezeu Tatăl care prin Fiul său Domnul nostru Isus Cristos ne-a răscumpărat de robia păcatului şi ne-a redat viaţa nouă în Duhul Sfânt.

Strigaţi-i de bucurie lui Dumnezeu, voi, toţi locuitorii pământului! Cântaţi gloria numelui său, daţi-i glorie prin laudele voastre! Spuneţi-i lui Dumnezeu: „Cât de minunate sunt lucrările tale!”

Tot pământul să te adore şi să-ţi cânte ţie, să cânte al tău nume! Veniţi şi priviţi lucrările lui Dumnezeu! Minunate sunt lucrările sale înaintea fiilor oamenilor.

El a prefăcut marea în pământ uscat; şi râul a fost trecut cu piciorul: de aceea, acolo ne-am bucurat în el. El stăpâneşte pe veci cu puterea sa.

Toţi cei care vă temeţi de Dumnezeu, veniţi şi ascultaţi şi vă voi spune tot ce a făcut Domnul pentru sufletul meu! Binecuvântat să fie Dumnezeu care nu respinge rugăciunea mea şi nu îndepărtează de la mine îndurarea lui!

2. Îndemnul şi lecţia apostolului Petru. După invitaţiile repetate ale psalmistului, ascultăm cu atenţie îndemnul stăruitor al apostolului Petru la speranţă, azi lectura a doua (1Petru 3,15-18). Încă de la începuturile Bisericii discipolii lui Cristos au avut de înfruntat împotriviri, restricţii şi prigoane făţişe din partea lumii. Aşa a fost de-a lungul istoriei şi este până în zilele noastre. În străduinţa de a trăi şi răspândi Evanghelia mântuirii, creştinii pot fi desconsideraţi de cei din jur datorită speranţei lor. Se mişcă zilnic între ademenirile lumii, indiferenţă şi ostilitate. Constatăm fiecare cât este de greu a persevera în bucuria şi speranţa învierii cu Cristos la viaţa nouă. Materialismul difuz, ateismul practic şi relativismul moral din epoca noastră pun la încercare speranţa creştinilor.

Apostolul Petru, luminat şi întărit de Duhul Sfânt, ne îndeamnă să stăruim în nădejdea pusă în Cristos cel mort şi înviat. Nu vă ruşinaţi de speranţa voastră în Cristos! Nu vă ruşinaţi de cei care vă iau în derâdere, vă calomniază şi bârfesc purtarea voastră creştinească! Apostolul ne dă o lecţie practică: Sfinţiţi-l pe Domnul Cristos în inimile voastre, gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră, dar cu blândeţe şi bună cuviinţă, având o conştiinţă curată”. Să-l urmăm în toate pe Cristos mort şi înviat „căci este mai bine să suferiţi făcând binele – dacă aşa vrea Dumnezeu –, decât făcând răul. Căci şi Cristos a suferit o dată pentru păcate, el, cel drept, pentru cei nedrepţi, ca să vă ducă la Dumnezeu, dat la moarte în ceea ce priveşte trupul, dar înviat cu duhul” (cf. 1Petru 3,15-18).

Când mesajul de mântuire al lui Isus întâmpină împotriviri şi este contrastat, trebuie să avem curajul mărturisirii. Să nu încetăm a da cont de speranţa noastră celor care ne cer şi a oferi lumii mărturia lui Cristos care a biruit iadul şi moartea.

Nu este uşor să dai vieţii o direcţie spirituală într-o lume ce tinde spre materialismul absolut. Nu-i uşor a trăi speranţa creştină într-o lume mai bună şi fraternă. Dar nu suntem singuri. Cristos înviat este cu noi, este în mijlocul nostru, este în noi!

3. "Nu vă voi lăsa orfani". În cuvintele testamentare rostite în ajunul pătimirii Isus le-a promis ucenicilor un alt Mângâietor. L-a promis ucenicilor de atunci şi tuturor care vor crede în el prin cuvântul lor.

Liturghia zilei propune Evanghelia după Sfântul Ioan 14,15-21 în care Isus îi asigură pe ucenici că le va da un alt Mângâietor, Duhul adevărului. Făgăduinţa este legată de porunca iubirii: „Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile mele şi eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna, Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi pentru că nu-l vede şi nici nu-l cunoaşte. Dar voi îl cunoaşteţi pentru că rămâne la voi şi va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi. Încă puţin şi lumea nu mă va mai vedea. Voi, însă, mă veţi vedea; pentru că eu trăiesc, veţi trăi şi voi. În ziua aceea, veţi cunoaşte că eu sunt în Tatăl meu, iar voi în mine şi eu în voi. Cine are poruncile mele şi le păzeşte, acela mă iubeşte, iar cine mă iubeşte va fi iubit de Tatăl meu şi eu îl voi iubi şi mă voi revela lui”.

Înainte de a pleca din această lume la Tatăl, Isus promite ucenicilor că Tatăl său le va da un alt Mângâietor, pe Duhul Sfânt. Va împlini această făgăduinţă după înălţarea lui la cer. Într-adevăr, trec 15 zile şi în sărbătoarea Rusaliilor ucenicii sunt transformaţi lăuntric de Duhul Sfânt care este rodul patimii, morţii şi învierii lui Isus.

4. „Voi veni la voi”. Ucenicilor întristaţi de plecarea sa Isus le spune că va veni la ei. Cu ce condiţie? Voi veni la voi, dacă mă iubiţi şi păziţi poruncile mele. Precizarea este importantă. Ucenici ai lui Isus sunt cei care păzesc poruncile sale. Amintim că în Evanghelia după Ioan „decalogul” şi toate celelalte porunci sunt rezumate în porunca nouă a iubirii care introduce în comuniunea cu Dumnezeu. În acest sens înţelegem afirmaţia lui Isus: „Cine are poruncile mele şi le păzeşte, acela mă iubeşte, iar cine mă iubeşte va fi iubit de Tatăl meu şi eu îl voi iubi şi mă voi revela lui” (Ioan 14,21).

Cum voi veni? Îl voi ruga pe Tatăl şi el vă va da un alt Mângâietor, spune Isus. Cum rămân în voi? Eu plec, însă Duhul adevărului pe care îl trimite Tatăl rămâne la voi şi va fi în voi pentru totdeauna. Pentru că eu trăiesc, veţi trăi şi voi. Mai mult, cu Duhul adevărului „veţi cunoaşte că eu sunt în Tatăl meu, iar voi în mine şi eu în voi” (Ioan 14,20).

Isus pleacă din lume la Tatăl dar rămâne la ucenicii săi printr-o prezenţă mai profundă, spirituală. Când era pe pământ, Isus putea fi prezent cu înfăţişarea fizică în locuri circumscrise, limitate, precum în Iudeea, în Samaria sau în Galileea, la Ierusalim, în ţinutul Iordanului sau pe malul Lacului. După înălţarea la cer, Isus îi va însufleţi lăuntric pe ucenici cu prezenţa sa spirituală, fără vreo limită de spaţiu, oriunde s-ar afla. Noua prezenţă spirituală a lui Isus este asigurată de Duhul Sfânt care este Duhul adevărului, însăşi iubirea personală a Tatălui şi a Fiului.

5. Alt Mângâietor, Duhul adevărului. În ajunul pătimirii, după ce la ultima Cină a instituit Euharistia în care rămâne prezent în chip sacramental cu ai săi, Isus se întreţine îndelung cu ucenicii. Îi mângâie promiţându-le că, deşi pleacă din această lume în casa Tatălui, nu-i va lăsa singuri şi lipsiţi de apărare: „Eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna” (Ioan 14,16). Este Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi pentru că nu-l vede şi nici nu-l cunoaşte. Dar voi îl cunoaşteţi pentru că rămâne la voi şi va fi în voi” (Ioan 14,17).

Înţelegem din text că Isus are în vedere conflictul dintre cei care cunosc adevărul şi cei care nu-l cunosc. Pe de o parte, lumea care nu-l poate primi şi nu-l cunoaşte pe Duhul adevărului; pe de alta, ucenicii care îl cunosc pentru că acest Duh al adevărului rămâne la ei şi în ei. De aceea, Isus îi linişteşte pe ucenici că nu vor fi singuri în această situaţie conflictuală ci vor avea un alt Mângâietor care va sta cu ei întotdeauna.

Ce-i de făcut? Mai întâi, e necesar a se elibera de modul de gândire şi de viaţă al acestei lumi care nu poate înţelege ce înseamnă Duhul lui Dumnezeu pentru că nu-l poate primi. În Evanghelia după Ioan cuvântul „lume” indică tot ceea ce se opune lui Dumnezeu şi planului său de comuniune cu oamenii.

Fireşte, convertirea minţii şi a inimii nu comportă izolarea de lume, fuga în munţi, în păduri ori în pustiu pentru a scăpa de molipsirea ideologică şi morală sau de iureşul dezvoltării mijloacelor tehnologice. Înseamnă a se lăsa iubiţi de Dumnezeu Tatăl, a iubi şi dărui iubire, a instaura dialog şi comuniune cu semenii. Pe această cale, spre acest mod de a gândi călăuzeşte Duhul adevărului, Mângâietorul. Însă lumea nu înţelege asta, pentru că nu vrea să cunoască adevărul, dimpotrivă îi opune idolii proprii întruchipaţi de felurite forme de egoism şi alienare. În mijlocul acestor ambiguităţi, să dăm mărturie „despre speranţa care este în noi”. E nevoie de speranţă vie, certitudine senină, bucurie tainică.

6. Duhul Sfânt, Mângâietorul, Apărătorul. Se apropie sărbătoarea Rusaliilor iar Biserica ne pregăteşte la celebrarea ei. Prima lectură luată din Faptele Apostolilor vorbeşte despre Duhul Sfânt. În Samaria mulţi au primit cuvântul lui Dumnezeu predicat de apostolul Filip. Atunci, alţi doi apostoli de la Ierusalim, Petru şi Ioan, s-au deplasat să verifice situaţia şi au constatat îndată că persoanele fuseseră botezate, dar nu manifestau niciunul din semnele care însoţeau în mod obişnuit venirea Duhului Sfânt: bucurie, entuziasm, semne prodigioase. Atunci apostolii au făcut un gest care prevestea actualul sacrament al Mirului: „s-au rugat pentru ei ca să-l primească pe Duhul Sfânt. Căci nu se coborâse încă peste niciunul dintre ei, ci au fost botezaţi numai în numele Domnului Isus. Atunci şi-au pus mâinile peste ei şi l-au primit pe Duhul Sfânt (Fapte 8, 15b-18).

În Evanghelia zilei, cum am văzut, Isus promite ucenicilor un „alt Mângâietor” numit şi „Duhul adevărului”. Fiind vorba de un „altul”, se înţelege că mai înainte rolul de mângâietor era îndeplinit de Isus. Indirect se spune că Isus era „primul Mângâietor”.

„Duhul adevărului” este cerut de situaţia ucenicilor în mijlocul lumii şi contrastaţi de lume. Peste cei ce se găsesc în situaţii dificile pe pragul de a pierde speranţa, simţindu-se aproape doborâţi - şi asta se poate întâmpla oricui - coboară cuvântul lui Isus aducător de mângâiere: eu îl voi ruga pe Tatăl, şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi pentru totdeauna” (Ioan 14, 16).

Mângâietorul. Tradiţia biblică cunoaşte un personaj cu rolul de apărător care de cele mai multe ori era un om cinstit, cu vază şi apreciat. Acesta obişnuia să stea la judecata din tribunale alături de cel acuzat pe care îl îmbărbăta şi susţinea cu prezenţa sa tăcută dar demnă.

Vorbind despre Duhul Sfânt promis de Isus, evanghelistul Ioan foloseşte termenul redat în greacă prin „Paràcletos” iar în latină „Paràclitus” care înseamnă când „Mângâietor”, când „Advocatul apărării”, când ambele înţelesuri. Aplicat Duhului Sfânt, acest termen vine din istoria biblică. În Vechiul Testament, Dumnezeu este marele mângâietor al poporului său, acela care spune solemn „Eu sunt mângâietorul tău” (Isaia 51,52). Acest „Dumnezeu al mângâierii” (Romani 15,4) s-a întrupat în Isus Cristos care se defineşte indirect „primul” mângâietor – Paràcletos – Paràclitus (Ioan 14,15). La Matei 11,28 Isus cheamă: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă”.

Duhul Sfânt fiind, aici la fel ca în orice altă situaţie, cel care continuă lucrarea lui Cristos şi duce la împlinire lucrările comune ale Sfintei Treimi, nu putea să nu fie numit şi el „Mângâietor”, „Mângâietorul care va fi cu voi pentru totdeauna”, cum spune Isus.

Dar titlul „Paraclit îşi are originea şi importanţa în experienţa Bisericii primare. Comunitatea ucenicilor din perioada de după Paşti a cunoscut o trăire intensă şi vie a Duhului Sfânt ca mângâietor, apărător, aliat, în dificultăţile externe şi interne, în persecuţii, în procese, în viaţa de fiecare zi.

În primele secole, când Biserica era supusă continuu persecuţiilor şi creştinii înfruntau zilnic procese, sentinţe de condamnare, toţi vedeau în Paràclitus mai ales advocatul şi apărătorul divin împotriva acuzatorilor inumani. Duhul Sfânt este simţit ca unul care stă alături şi asistă martirii şi care înaintea judecătorilor, în tribunale, pune pe buzele lor cuvântul potrivit căruia nimeni nu-i poate rezista. După perioada persecuţiilor, accentul s-a deplasat şi înţelesul predominant a devenit cel de mângâietor în necazurile şi încercările vieţii.

7. Mângâietori şi apărători. După ce am văzut succint înţelesul titlului Paràclitus, să tragem o concluzie practică. Nu-i de-ajuns să cunoşti sensul, nici să-l cinsteşti şi să-l invoci pe Duhul Sfânt cu numele de Mângâietor sau Apărător. Trebuie să fim şi noi mângâietori şi apărători. Duhul Sfânt care îi mângâie pe ucenicii lui Cristos, le dă puterea ca la rândul lor să-i mângâie şi să-i apere pe alţii în situaţii grele.

Dacă este adevărat că fiecare creştin trebuie să fie alter Christus – un alt Cristos, este la fel de adevărat că fiecare trebuie să fie şi alter Paràclitus - un alt Mângâietor, un alt Apărător. Este un titlu ce trebuie imitat şi trăit şi nu doar contemplat.

Duhul Sfânt, Mângâietorul promis de Isus ucenicilor din toate timpurile este susţinătorul şi garantul iubirii lui Dumnezeu faţă de noi şi al iubirii reciproce care îi uneşte pe Tatăl şi pe Fiul. Duhul Sfânt ne atrage în fluxul iubirii divine ca să-i putem mângâia prin cuvânt şi faptă pe fraţii noştri în suferinţă, pe bolnavi, săraci, neajutoraţi şi lipsiţi de apărare.

8. Cântecul în Duhul Sfânt. Revenim la cântecul nou de la începutul acestor consideraţii şi facem câteva sublinieri. Invită psalmistul: „Lăudaţi-l pe Domnul cu harpa; cântaţi-i cu alăuta cu zece coarde! (Psalmul 32/33,2). Comentând psalmii care preamăresc legea Domnului ca proiect de viaţă pentru omul credincios, unii părinţi ai Bisericii compară cele zece coarde ale instrumentului muzical cu „Cele Zece Cuvinte”. Sunt numite aşa cele 10 porunci ale lui Dumnezeu cuprinse în Decalog. Şi ştim că în Evanghelia după Ioan toate poruncile sunt rezumate în porunca cea nouă a iubirii.

În acest sens, Sfântul Augustin observă că atunci când cineva iubeşte, când este aprins de focul iubirii, când este locuit de Duhul Sfânt, cântă sau îi vine să cânte (Cantare amantis est, Sermo 336, 1; PL 38, 1472). Dar îndemnă creştinii să-i cânte lui Dumnezeu cu gura şi cu viaţa, cu glasul şi cu inima, prin cuvânt şi faptă; să-l laude pe Dumnezeu cu cântecul nou în Duhul Sfânt la instrumentul cu zece coarde punând în practică „Cele Zece Cuvinte”, cele zece porunci, porunca nouă a iubirii.

Încheiem cu o mulţumire: „Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, Tatăl îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în orice necaz al nostru ca să putem şi noi să-i mângâiem pe cei care se află în orice necaz cu mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu” (2Corinteni 1,2-3).

Tuturor, Duminică plăcută.

(RV – A. Lucaci, material omiletic de vineri 23 mai 2014)

Aici, versiunea pentru serviciul audio: RealAudioMP3




Trimiteți






Cine suntem Orar programe Scrie redactiei Productie RV Linkuri Alte limbi Sfântul Scaun Cetatea Vaticanului Celebrari liturgice ale Papei
Conţinutul acestui site este protejat de Copyright ©. Webmaster / Referinţe / Condiţii legale / Pentru publicitate