HomeRadio Vatican
Vatican Radio   
alte limbi  

     Home > Biserică >  2014-05-30 15:07:51
A+ A- Tipăreşte Pagina



Consideraţii omiletice la Duminica a VII-a a Paştelui: Toţi într-un cuget stăruitori în rugăciune în aşteptarea Duhului Sfânt



(RV – 1 iunie 2014) E Ziua Domnului. Suntem în timpul bisericesc dintre sărbătoarea Înălţării Domnului şi marea duminică a Rusaliilor. Lecturile liturgice din aceste zile ne îndreaptă mintea şi rugăciunea inimii spre Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă Dătătorul. În fiecare an Biserica propune experienţa intensă trăită de prima comunitate în încăperea de sus din Ierusalim numită ulterior „cenaclu”. Apostolii şi ceilalţi ucenici reuniţi în jurul Mariei, toţi într-un cuget, stăruiau în rugăciune în aşteptarea împlinirii făgăduinţei lui Isus: Eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna”( Ioan 14,16).

Asemenea ucenicilor, implorăm şi noi darul Duhului Sfânt pe care Isus l-a promis în ajunul pătimirii. Înviat din morţi şi înălţat la cer, Cristos Domnul este la dreapta Tatălui. Biruitorul păcatului şi al morţii a deschis cerul iar acum ne pregăteşte un loc în casa Tatălui.

1. Rugăciune în casa Domnului. Reuniţi pentru sfânta şi dumnezeiasca Liturghie ne străduim fiecare să intrăm în rugăciunea Bisericii. La începutul Euharistiei duminicale strigăm cu psalmistul: Ascultă-mi, Doamne, glasul când te chem. Din partea ta îmi spune inima: „Căutaţi faţa mea". Eu caut faţa ta; nu-ţi ascunde faţa de la mine, aleluia! (cf. Psalmul 26/27,7-9).

Ajuns în templu rugătorul îşi manifestă încrederea în Dumnezeu şi bucuria de a sta în lăcaşul sfânt. Simbolurile folosite de psalmist pentru a trasa fizionomia divină sunt felurite: Dumnezeu este lumină, izvor de viaţă şi de creaţie, este stâncă şi cetate de apărare. Rugătorul se prezintă ca „slujitor al lui Dumnezeu”, un titlu de demnitate înaltă ce indică adeziune şi intimitate cu Dumnezeu.

Continuă acelaşi psalmist (după prima lectură): „Domnul este lumina şi mântuirea mea, de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa? Un lucru cer de la Domnul şi pe acesta îl caut: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele, ca să privesc frumuseţea Domnului şi să vizitez sanctuarul său” (Psalmul 26/27,1.4).

Psalmistul năzuieşte să locuiască mereu în casa Domnului. Înainte de a pleca din această lume Isus le spus ucenicilor: „În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe…Mă duc să vă pregătesc un loc (cf. Ioan 14,2). Bazându-ne pe promisiunea lui Isus repetăm cu încredere: „Cred că voi vedea bunătăţile Domnului pe pământul celor vii(Psalmul 26/27,13).

2. Aşteptarea Duhului Sfânt. La începutul cărţii Faptele Apostolilor (azi prima lectură), sfântul Luca spune că după ce Isus s-a înălţat la cer, „apostolii s-au întors la Ierusalim, au urcat în încăperea de sus, unde obişnuiau să se adune”. Luca prezintă lista celor unsprezece apostoli despre care spune că Toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii lui” (cf. Fapte 1,12-14). Iată, imaginea Bisericii, modelul adunării credincioşilor aşteptând primirea botezului prin focul purificator şi înnoitor al Duhului Sfânt.

Să intrăm şi noi în încăperea de sus. Remarcăm că nu este vorba de o simplă aşteptare, o aşteptare pasivă ci de o aşteptare în rugăciune. Rugăciunea este sufletul şi conţinutul acestei aşteptări. Rugăciunea domină azi întreaga Liturghie duminicală. De fapt şi Evanghelia prezintă un fragment din marea rugăciune sacerdotală a lui Isus rostită la ultima Cină. Isus nu vorbeşte despre rugăciune dar se roagă înainte ucenicilor, arătând pe viu cum trebuie să fie rugăciunea adevăraţilor fii ai lui Dumnezeu.

Evanghelia zilei este de la sfântul Ioan 17,1-11: 1 În acel timp, „Isus, ridicându-şi ochii spre cer, a zis: „Tată, a venit ceasul: glorifică-l pe Fiul tău ca Fiul să te glorifice pe tine, 2 pentru ca, precum i-ai dat putere asupra fiecărui om, să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care i-ai dat lui! 3 Iar viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos. 4 Eu te-am glorificat pe pământ împlinind lucrarea pe care mi-ai dat-o să o fac. 5 Şi acum, Tată, glorifică-mă la tine însuţi cu gloria pe care am avut-o la tine mai înainte de a fi fost lumea! 6 Am revelat numele tău oamenilor pe care tu mi i-ai dat din lume. Ai tăi erau şi mi i-ai dat, iar ei au ţinut cuvântul tău. 7 Acum au cunoscut că tot ce mi-ai dat este de la tine, 8 căci cuvintele pe care mi le-ai dat, le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că am ieşit de la tine şi au crezut că tu m-ai trimis. 9 Eu mă rog pentru ei. Nu mă rog pentru lume, ci pentru cei pe care mi i-ai dat, pentru că sunt ai tăi. 10 Şi toate ale mele sunt ale tale şi ale tale sunt ale mele şi sunt glorificat în ei. 11a Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, iar eu vin la tine”.

3. Isus înviat, preamărit în credincioşi. Rugăciunea înseamnă înainte de toate preamărirea lui Dumnezeu. Rugăciunea lui Isus este culmea oricărei rugăciuni: Isus, ridicându-şi ochii spre cer, a zis: „Tată, a venit ceasul: glorifică-l pe Fiul tău ca Fiul să te glorifice pe tine”. Învăţătura de bază a lui Isus despre rugăciune stă toată în această invocaţie. Se începe cu strigătul filial: Tată! Isus ne învaţă cu ce spirit să ne rugăm şi ce să cerem în rugăciune. Marea preocupare a rugătorului trebuie să fie preamărirea lui Dumnezeu şi împărăţia sa. Toate celelalte se vor adăuga, asigură Isus. Părinţii spirituali spun că rugăciunea creştină trebuie să fie „teocentrică” şi nu „egocentrică”, adică să-l aibă în centru pe Dumnezeu şi nu eu-l propriu.

În rugăciune dăm slavă lui Dumnezeu, îl cunoaştem pe singurul Dumnezeu adevărat şi pe cel pe care l-a trimis, pe Isus Cristos. „Gloria lui Dumnezeu” indică prezenţa sa, manifestarea prezenţei divine. Preamărindu-l pe Dumnezeu suntem introduşi în prezenţa sa între oameni. Prin „gloria lui Cristos” creştinii înţeleg plinătatea existenţei sale. Nu înseamnă triumfalism nici putere omenească. Dacă ar fi aşa, atunci n-ar trebuit să sufere şi să moară pe Cruce. Creştinii păşesc pe urmele lui Isus şi astfel devin părtaşi la gloria sa. Biserica însăşi unită cu Cristos vesteşte şi trăieşte iubirea lui Dumnezeu. Construieşte unitatea între oameni depăşind divizările şi ura.

Liturghia euharistică este celebrarea gloriei lui Dumnezeu în care mântuirea înfăptuită de Cristos mort şi înviat se manifestă în semnele sacramentale. „Ceea ce era vizibil în Răscumpărătorul nostru a trecut în riturile sacramentale ale Bisericii”, afirmă sfântul Leon cel Mare, papă. Ascultând Cuvântul Domnului, împlinind porunca cea nouă a iubirii, primind sfintele Taine, devenim părtaşi la gloria divină şi astfel Isus înviat este glorificat în credincioşi aici pe pământ în mijlocul oamenilor.

4. Rugăciunea este inseparabilă de Duhul Sfânt. În toate acestea nu suntem singuri. Duhul Sfânt promis de Isus vine în ajutorul slăbiciunii noastre. De aceea îl implorăm în rugăciune. Subliniem aici două aspecte referitoare la rugăciune. Mai întâi arătăm că rugăciunea nu se poate separa de Duhul Sfânt. Să vedem, cum?

În evenimentul Rusaliilor se repetă pentru toată Biserica ceea ce s-a petrecut în Isus, capul ei, în momentul primirii Botezului în râul Iordan. Când era botezat, Isus se ruga iar cerul s-a deschis şi a coborât peste el Duhul Sfânt (cf Luca 3,21 şi următoarele). Rugăciunea lui Isus a pătruns cerul şi a făcut să coboare Duhul. Botezul a însemnat Rusaliile lui Isus iar Rusaliile au însemnat botezul Bisericii. În ambele cazuri secretul stă în rugăciune. Rugăciunea este singura armă pe care o avem pentru a-l obţine pe Duhul Sfânt. Duhul nu se obţine prin simonie, nu se cumpără aşa cum voia Simon Magul fără a recurge la rugăciune.

Isus însuşi a legat în mod explicit darul Duhului de rugăciune. Ne amintim ceea ce spune în Evanghelia după Luca 11,13: „Dacă voi, cei care sunteţi aici, răi cum sunteţi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru din ceruri îl va da pe Duhul Sfânt celor care i-l cer?. Isus a legat darul Duhului nu numai de rugăciunea altora şi de însăşi rugăciunea sa: „Eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna”( Ioan 14,16).

În alte cuvinte, noi trebuie să ne rugăm pentru a-l primi pe Duhul Sfânt şi în acelaşi timp avem nevoie de Duhul Sfânt pentru a ne ruga. Duhul Sfânt este la terminarea rugăciunii ca rod spiritual dar în acelaşi timp el este în mod misterios la începutul rugăciunii ce cel ce o suscită şi o inspiră.

5. Rugăciunea unanimă şi perseverentă. Cum trebuie să fie rugăciunea pentru a primi darul Duhului Sfânt? Acesta este al doilea aspect la care ne oprim. Răspunsul l-am văzut în prima lectură din Faptele Apostolilor, unde se spune despre apostoli că Toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii lui” ( Fapte 1,14).

Deci rugăciunea trebuie să fie unanimă şi perseverentă. Ce înseamnă asta? Rugăciunea este unanimă când se înalţă la Dumnezeu de către persoane împăcate între ele, care se iartă, primesc şi oferă iertare. Asta înseamnă „într-un cuget”. Duhul Sfânt este comuniune, legătură de unitate. Nu poate coborî peste persoane ce trăiesc în dezbinare, persoane care nu se acceptă sau sunt stăpânite de prejudecăţii, cultivă duşmănii şi poartă ranchiună unele împotriva altora.

Mai notăm că rugăciunea lui Isus la ultima Cină se încheie cu un puternic apel la unitatea Bisericii. Nu o unitate oarecare, ci una modelată după unitatea dintre cele trei persoane divine şi realizată cu aceleaşi sentimente şi cu aceeaşi forţă a iubirii lor. În inimile ucenicilor lui Isus arde aceeaşi flacără a iubirii dumnezeieşti pe care Tatăl şi Fiul o au unul pentru altul în Duhul Sfânt.

Perseverentă este rugăciunea insistentă, stăruitoare. De altfel apostolul Paul îndeamnă creştinii să se roage fără încetare. Isus ne-a oferit mai multe exemple de perseverenţă în rugăciune. De pildă, parabola văduva şi judecătorul nedrept (Luca 18,1) sau episodul despre canaaneancă ( Marcu 7, 24-30).

Fireşte, a se ruga „fără încetare” sau cu asiduitate înseamnă în primul rând a fi credincioşi momentelor proprii de rugăciune şi a nu le lăsa cu uşurinţă. Înseamnă a reaprinde deseori în timpul zilei contactul cu Dumnezeu prin rugăciuni scurte sau invocaţii. Despre Isus ştim că se scula dis de dimineaţă şi se retrăgea singur pe munte pentru a reînnoda sentimentele de iubire faţă de Tatăl. Să o facem şi noi, aşa cum ne-am deprins, cel puţin dimineaţa, la amiază şi seara. Să începem şi să încheiem ziua în numele Domnului, căci fiecare zi a pelerinajului nostru pe pământ este un dar mereu nou al lui Dumnezeu.

Încheiem cu rugăciunea zilei: Ascultă cu bunăvoinţă, Doamne, rugăciunile noastre. Noi credem că Mântuitorul neamului omenesc se află împreună cu tine în mărire; dă-ne harul să simţim că el rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor, după cum ne-a făgăduit.

Tuturor, duminică plăcută.

(RV – A. Lucaci, material omiletic de vineri 30 mai 2014).

Aici versiunea pentru serviciul audio: RealAudioMP3




Trimiteți






Cine suntem Orar programe Scrie redactiei Productie RV Linkuri Alte limbi Sfântul Scaun Cetatea Vaticanului Celebrari liturgice ale Papei
Conţinutul acestui site este protejat de Copyright ©. Webmaster / Referinţe / Condiţii legale / Pentru publicitate