HomeRadio Vatican
Vatican Radio   
alte limbi  

     Home > Biserică >  2014-06-13 17:16:58
A+ A- Tipăreşte Pagina



Consideraţii omiletice la solemnitatea „Preasfânta Treime” (A): Viaţa creştină în comuniune cu Dumnezeu Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh



(RV - 15 iunie 2014) E Ziua Domnului. Duminica preasfintei şi nedespărţitei Treimi. Mărire Tatălui care m-a făcut, mărire Fiului care m-a mântuit, mărire Sfântului Duh care m-a sfinţit. Încep această zi în numele Domnului nostru Isus Cristos care m-a răscumpărat prin amara sa patimă şi moarte şi prin sângele său cel scump”: aşa începea cu mulţi ani în urmă rugăciunea de dimineaţă rostită în biserica parohială din satul natal de pe valea Siretului. Era recitată de toţi cei prezenţi la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie duminicală, înainte de ieşirea preotului la altar. Ne rugam mici şi mari într-o singură suflare, dând slavă lui Dumnezeu.

Azi, în solemnitatea Sfintei Treimi îl preamărim pe Dumnezeu nu doar pentru o lucrare minunată săvârşită în univers, dar pentru ceea ce Dumnezeu este în frumuseţea şi bunătatea fiinţei sale din care se răsfrânge în lume lucrarea creatoare, răscumpărătoare şi sfinţitoare.

1. Sfânta Treime. Să contemplăm, pentru a spune aşa, „inima” lui Dumnezeu, adică realitatea cea mai profundă a unităţii sale în trinitate, comuniune supremă de iubire şi viaţă. Cerurile şi toată Scriptura vorbesc despre slava lui Dumnezeu şi firmamentul vesteşte lucrarea mâinilor sale (cf. Psalmul 18/19, 2). Dumnezeu însuşi vorbeşte şi se revelează drept Creator al universului şi Stăpân al istoriei. În Liturghia sărbătorii ascultăm mai întâi un fragment din cartea Exodului în care - lucru cu totul excepţional - Dumnezeu proclamă propriul nume. O face în prezenţa lui Moise vorbind cu el faţă în faţă, aşa cum se face cu un prieten. Dar care este acest nume al lui Dumnezeu? De fiecare dată este emoţionat a-l asculta: “Iahvé, Domnul Dumnezeu este bun şi îndurător, încet la mânie, fidel şi plin de dragoste” (Exod 34,6). Sunt cuvinte omeneşti dar sugerate şi cvasi rostite de Duhul Sfânt. Din ele aflăm adevărul despre Dumnezeu de aceea sunt adevărate azi, erau adevărate ieri şi vor fi adevărate întotdeauna. Putem vedea cu ochii minţii chipul Celui Invizibil şi asculta cu inima numele Celui Inefabil. Acest nume este Milostivire, Bunăvoinţă, Fidelitate.

2. „Slavă Domnului! Este frecventă această exclamaţie prin care cineva îşi exprimă satisfacţia pentru reuşita unui lucru. Vine spontan şi este rostită în modul cel mai firesc. Considerată în sine, exclamaţia „Slavă Domnului!” este ceea ce în limbaj liturgic se numeşte doxologie, adică preamărire a lui Dumnezeu. Spontaneitatea ei denotă fondul sufletesc al omului credincios şi reprezintă o dovadă că omul e făcut să trăiască în comuniune cu Dumnezeu în care îşi găseşte fericirea.

Omul este, prin natură şi prin vocaţie, o fiinţă religioasă. Venind de la Dumnezeu, mergând spre Dumnezeu, omul nu trăieşte o viaţă pe deplin umană decât dacă îşi trăieşte în mod liber relaţia cu Dumnezeu (cf. CBC 44-45). Era convins de aceasta sfântul Augustin în dorinţa profundă de a-şi găsi liniştea inimii în Domnul: "Când voi fi cu totul în tine, nu va mai exista mâhnire şi încercare: când va fi plină de tine, viaţa mea va fi împlinită" (Confesiuni 10, 28, 39).

Liturghia Sfintei Treimi abundă în cântări de mărire. La început îl preamărim pe Dumnezeu pentru iubirea sa milostivă: „Binecuvântat să fie Dumnezeu Tatăl, şi Fiul unul-născut al lui Dumnezeu, precum şi Duhul Sfânt, pentru că şi-a arătat îndurarea faţă de noi” (antifonul intrării).

Apoi, după prima lectură, cântarea din profetul Daniel (3,52.53-54.55-56) izbucneşte în strigăte de preamărire a Domnului: Binecuvântat să fii, Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri. Binecuvântat să fie numele tău glorios şi sfânt. Binecuvântat să fii în templul sfânt al măririi tale. Binecuvântat să fii pe tronul împărăţiei tale. Binecuvântat să fii tu, care pătrunzi adâncurile şi şezi peste heruvimi. Binecuvântat să fii pe firmamentul cerului.

Versetul la proclamarea Evangheliei este cunoscuta doxologie inspirată din cartea Apocalipsului 1,8: Slavă Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt! Slavă lui Dumnezeu, care este, care era şi care vine!”.

3. Revelarea Sfintei Treimi. Dumnezeu transcende orice făptură. De aceea, trebuie să ne purificăm neîncetat limbajul de tot ce are el limitat, imperfect şi antropomorfizator, pentru a nu-l confunda pe "Dumnezeul cel negrăit, necuprins cu mintea, nevăzut, neajuns" cu reprezentările noastre omeneşti (cf. Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, Anafora). Cuvintele omeneşti rămân întotdeauna mai prejos de misterul lui Dumnezeu. Vorbind astfel despre Dumnezeu, limbajul nostru se exprimă, desigur, în chip omenesc, dar îl atinge realmente pe Dumnezeu însuşi, fără a-l putea totuşi exprima în infinita lui simplitate (cf. CBC 42-43).

Însă Dumnezeu vine în întâmpinarea omului, căci "i-a plăcut lui Dumnezeu, în bunătatea şi înţelepciunea sa, să se dezvăluie şi să facă cunoscut misterul voinţei sale: prin Cristos, Cuvântul făcut trup, oamenii pot ajunge la Tatăl în Duhul Sfânt şi se fac părtaşi la firea dumnezeiască" (Conc. Vat. II, DV 2).

Liturghia sărbătorii propune câteva versete din Evanghelia după Ioan 3,16-18, în care Isus îi spune lui Nicodim într-o convorbire nocturnă: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (v.16).

Tot Isus, în ajunul pătimirii l-a promis ucenicilor pe Duhul Sfânt: „Eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna” (Ioan 14,16). Apoi, în seara zilei de Paşti arătându-se apostolilor în cenaclu, Cristos înviat din morţi a suflat asupra lor şi le-a zis: „Primiţi-l pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; cărora le veţi ţine, le vor fi ţinute” (cf. Ioan 20,19-23).

Cu puţin înainte de înălţarea la cer, Isus încredinţase apostolilor mandatul misionar:Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ. Aşadar, mergând, faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit! Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!” (cf. Matei 28,16-20).

4. În comuniunea Sfintei Treimi. Apostolii au plecat iar Evanghelia bucuriei şi vieţii predicată de ei a ajuns până la noi şi îşi continuă drumul prin istorie. Pe urmele apostolilor şi astăzi la începutul sfintei Liturghii preotul slujitor salută credincioşii spunând: „Harul Domnului nostru Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu (Tatăl) şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi!”. Este salutul pe care apostolul Paul îl adresează creştinilor din Corint în finalul celei de-a doua sale scrisori (2Corinteni 13,13). În acest salut sunt menţionate cele trei persoane divine: Tatăl (Dumnezeu), Fiul (Isus Cristos) şi Duhul Sfânt.

Sfânta Treime este îmbrăţişarea în care am fost concepuţi, căci Dumnezeu ne-a ales înainte de zidirea lumii ca să fim fii ai săi după chipul Fiului său (cf. Efeseni 1,4). Treimea este totodată portul spre care navigăm pe marea vieţii; este „oceanul de pace” din care totul vine şi în care totul se întoarce.

Nu-i adevărat că Sfânta Treime este un mister îndepărtat, nerelevant pentru viaţa de fiecare zi. Persoanele divine sunt intim prezente în viaţa noastră. Sunt şi „locuiesc în noi” (cf. Ioan 14,23), iar noi suntem „templul” lor.

Întreaga viaţă creştină, de la primirea Botezului până la încredinţarea din urmă a sufletului în mâinile lui Dumnezeu, decurge sub semnul şi în prezenţa Sfintei Treimi. În dimineaţa vieţii, am fot botezaţi „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. La sfârşit, dacă vom avea harul să murim creştineşte, vor fi recitate la căpătâiul nostru de către cei din jur aceste cuvinte: „Pleacă, suflet creştin, din această lume, în numele lui Dumnezeu,Tatăl atotputernicul, care te-a creat; în numele lui Isus Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu, care a murit pentru tine pe cruce; în numele Duhului Sfânt, care a fost revărsat peste tine” (CBC 1020).

Între aceste două estreme se situează alte momente importante care sunt toate marcate de invocaţia Sfintei Treimi. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” sunt uniţi în căsătorie soţii care îşi schimbă inelele ca semne de iubire şi fidelitate. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh preoţii sunt consacraţi de episcop pentru slujirea comunităţii creştine. Au existat perioade istorice când în numele Trinităţii se încheiau contracte, erau pronunţate sentinţe şi era pecetluit orice act important din viaţa civilă şi religioasă.

Făcând semnul Crucii dimineaţa la trezirea din somn şi seara înainte de culcare, mărturisim zilnic că am fost botezaţi "în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh". Este un gest făcut adesea în grabă (mai multe… şi mai în grabă) trasat pe frunte, pe piept şi pe umeri de cei care se onorează cu numele de creştin. Dar în acele câteva clipe, ne întărim cu puterea mântuitoare a Crucii şi împlinim totodată un profund act de credinţă în Sfânta Treime.

4. Dumnezeu este iubire. De ce credem în Sfânta Treime? Nu-i deja greu a crede că Dumnezeu există, se mai adaugă că el este „unu şi întreit”? Să încercăm a da un răspuns. Creştinii cred că este un singur Dumnezeu în trei persoane deosebite deoarece cred că Dumnezeu este iubire. Nu este o invenţie omenească. Revelaţia lui Dumnezeu ca iubire a fost făcută de Isus Cristos care ne-a făcut să recunoaştem astfel Treimea. Deşi este un mister, deci peste orice putinţă a minţii omeneşti, reuşim totuşi să înţelegem ceva pornind de la iubirea lui Dumnezeu manifestată lumii în istorie.

Închinându-ne Preasfintei Treimi, celebrăm însăşi originea şi împlinirea noastră. Îl preamărim pe Dumnezeu Tatăl Domnului nostru Isus Cristos „care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din cer”. Dacă Dumnezeu este iubire, înseamnă că nu venim de la un Dumnezeu solitar ci de la un Dumnezeu care este comuniune de viaţă în iubire. Suntem plăsmuiţi într-o relaţie de comuniune cu Dumnezeu Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh.

Dumnezeu cel viu este iubire desăvârşită şi ca în orice iubire există trei realităţi sau subiecţi: unul care iubeşte, altul care este iubit şi iubirea care îi uneşte fără să-i confunde. Nu există iubire fără conţinut. Dumnezeu iubeşte ceva sau pe cineva deosebit de sine. Tatăl, este numele lui Dumnezeu care indică relaţia sa cu un altul care îi este fiu. Fiul, este astfel numai pentru că e născut şi iubit de Tatăl. Duhul, este însăşi iubirea personală dintre Tatăl şi Fiul. În alte cuvinte, un singur Dumnezeu pentru că iubirea divină pe care o poartă în sine îl face un singur Dumnezeu. Iubirea uneşte, iubirea identifică, tinde la unitate. În Dumnezeu iubirea este perfectă într-o unitate realizată în trei relaţii deosebite. Iubirea respectă rolurile: tu mă iubeşti şi eu te iubesc, fără a ne confunda. Este frumos ca Tatăl să fie Tată, iar Fiul să fie Fiu şi nu Tată. Aceasta este viaţa veşnică, viaţa însăşi a lui Dumnezeu generată mereu în iubire şi din iubire, pentru că „Dumnezeu este iubire” (1Ioan 4,8).

5. În barca Bisericii. Cele spuse par greu de înţeles. Nu pricepem prea mult. Uneori pare un joc de cuvinte sau că avem de-a face cu exerciţii de geometrie sau algebră. Dar nu trebuie să ne preocupăm. Când ne aflăm pe ţărmul unei mări, privim în depărtare şi am vrea să ştim ce se află dincolo, pe celălalt ţărm. Ne putem închipui şi imagina multe scrutând orizontul. În contemplarea Sfintei Treimi, lucrul cel mai important nu este a face speculaţii asupra misterului, ci a rămâne în credinţa Bisericii care este barca ce ne duce pe marea vieţii în portul sigur al lui Dumnezeu. Ştim de mult că „este numai un singur Dumnezeu în trei persoane deosebite, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh”, cum am învăţat din micul catehism.

Dar să venim la lucruri mai practice. Sfânta Treime este modelul fiecărei comunităţi umane, de la cea mai simplă şi elementară care este familia, până la cea a Bisericii universale. Biserica însăşi, afirmă Sfântul Ciprian, "se înfăţişează ca popor adunat în comuniunea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt".

Citind cu atenţie Noul Testament în care Dumnezeu se revelează ca Treime, observăm că există un fel de regulă. Fiecare dintre cele trei persoane divine nu vorbeşte despre sine, ci una vorbeşte despre alta şi o face cunoscută. Nu atrage atenţia asupra sa, dar asupra alteia.

Dumnezeu Tatăl vorbeşte despre Fiul pentru a face cunoscut ceva din persoana lui: "Acesta este Fiul meu preaiubit, pe dânsul să-l ascultaţi!" (Luca 9,35). Glasul din cer al Tatălui spune cu referinţă la Isus, Fiul său: "L-am preamărit şi încă îl voi preamări" (Ioan 12,28). Isus vorbeşte pentru a dezvălui chipul Tatălui. Duhul Sfânt vine în inima credincioşilor dar nu pentru a-şi proclama numele. Numele său în ebraică este Ruàch. Nu ne învaţă să spunem Ruàch ci Abbà care este diminutivul pentru numele Tatălui. Ne învaţă să spunem Maranatha, care este invocaţia adresată lui Cristos: „Vino, Doamne Isuse!” (Apocalips 22,20).

Ce frumos când se întâmplă asta în viaţa de familie! Tatăl nu este preocupat să-şi afirme autoritatea proprie cât mai degrabă pe cea a mamei. La rândul ei, mama învaţă copiii să spună „tată” mai înainte chiar de a-i deprinde să spună „mamă”. Este legea iubirii asimilată perfect de Fecioara Maria. Adresându-se lui Isus, după găsirea în templu, Maria spune: „Tatăl tău şi cu mine te căutam îngrijoraţi” (Luca 2,48). Deci nu „eu şi tatăl tău”. Sunt lucruri mici dar care fac să se reflecte în familie iubirea ce domneşte în comuniunea Sfintei Treimi.

La încheierea acestor consideraţii, să-l preamărim încă o dată pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt! Participarea la masa euharistică şi trăirea în spiritul Evangheliei ne transformă în locuinţe ale Sfintei Treimi, potrivit cuvintelor lui Isus: ”Dacă cineva mă iubeşte, va ţine cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el” (Ioan 14,23).
Spre această comuniune năzuim continuu. Unirea cu Dumnezeu începe aici pe pământ, cât suntem pe cale şi se desăvârşeşte în patrie, în ceea ce numim viaţă veşnică împreună cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt.

6. Semnul Crucii. Sfânta Treime, am spus deja, ne însoţeşte tot cursul vieţii. Avem un mic semn care ne pune în contact cu Dumnezeu şi ne introduce în comuniunea sa. Este semnul sfintei Cruci deprins încă de mici de la părinţii noştri, de la tata şi mama. Ori de câte ori facem semnul Crucii, cu calm şi demnitate, ne încredinţăm Sfintei Treimi şi invocăm ocrotirea divină peste noi, împotriva duşmanilor interni şi externi. Este un gest ce înviorează credinţa. Istoria cunoaşte minuni săvârşite doar cu semnul Crucii.
Încheiem, făcând împreună, în mod liber cu cine vrea, semnul crucii: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Tuturor, sărbătoare frumoasă şi bucurie în Domnul.

(RV – A. Lucaci, material omiletic de vineri 13 iunie 2014)

Aici, versiunea pentru serviciul audio: RealAudioMP3




Trimiteți






Cine suntem Orar programe Scrie redactiei Productie RV Linkuri Alte limbi Sfântul Scaun Cetatea Vaticanului Celebrari liturgice ale Papei
Conţinutul acestui site este protejat de Copyright ©. Webmaster / Referinţe / Condiţii legale / Pentru publicitate