HomeRadio Vatican
Vatican Radio   
alte limbi  

     Home > Biserică >  2014-06-20 14:19:55
A+ A- Tipăreşte Pagina



Consideraţii omiletice la Duminica a XII-a de peste an (A): Nu vă temeţi… Vestiţi Evanghelia „de pe acoperişuri”!



RV – 22 iunie 2014) E Ziua Domnului, duminica din perioada solstiţiului de vară în emisfera nordică. Soarele se înalţă mai luminos ca oricând în timpul anului. Nopţile sunt scurte iar durata luminii naturale dă impresia unei dilatări a timpului. În ritmul alternării dintre lumină şi întuneric simţim cât este de necesară odihna pentru recuperarea energiilor fizice şi spirituale. Aşteptând răgazul duminical, exclamăm spontan precum creştinii de la începuturile Bisericii: „Binecuvântată să fie Duminica, ziua Domnului!”.

Reuniţi la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie mărturisim credinţa în Domnul şi ne rugăm cu psalmistul: „Domnul este tăria poporului său, cetate de scăpare pentru unsul său. Mântuieşte, Doamne, poporul tău, binecuvântează moştenirea ta, fii păstorul lui în veci! (cf. Psalmul 27,8-9).

1. "Fără duminică nu putem trăi". Să învăţăm a preţui ziua Domnului din exemplul înaintaşilor de demult care au înfruntat ameninţări şi persecuţii şi au plătit cu preţul vieţii păstrarea duminicii. Astfel în anul 304 împăratul roman Diocleţian le-a interzis creştinilor, sub pedeapsa cu moartea, să posede Scripturile, să se reunească duminica pentru celebrarea Sfintei Liturghii, adică a Euharistiei, şi să construiască locuri pentru adunările lor religioase. În mica localitate Abitene din Tunisia de azi, 49 de creştini au fost surprinşi într-o duminică pe când, reuniţi în casa lui Octavius Felix, celebrau Sfânta Liturghie sfidând interdicţiile împăratului. Arestaţi, au fost duşi în oraşul Cartagina pentru a fi interogaţi de proconsulul Anulin. Semnificativ, între altele, este răspunsul pe care Emeritus, unul dintre ei l-a dat proconsulului care îi întreba de ce au încălcat ordinul împăratului. El a răspuns: „Sine dominico non possumus”. Nu putem trăi fără ca să ne reunim duminica pentru celebrarea Sfintei Liturghii. Ne-am pierde forţele pentru a înfrunta dificultăţile zilnice şi pentru a nu muri. După ce au fost torturaţi cumplit, cei 49 de martiri din Abitene au fost ucişi. Au întărit prin vărsarea sângelui credinţa lor. Au murit, dar au învins iar astăzi îi cinstim în slava lui Cristos înviat din morţi.

2. Nu vă temeţi de cei care ucid trupul. Evanghelia duminicală continuă capitolul 10 al Evangheliei după Matei, care constituie „discursul misionar”. Versetele 26-33 cuprind învăţăminte propuse de Isus în diferite ocazii. Erau adresate ucenicilor care trebuiau să poarte Evanghelia în toată lumea. De mai multe ori Domnul le spune: Nu vă temeţi de oameni… !” (v. 26); „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul! (v. 28); „Aşadar, nu vă temeţi!” (v. 31).

Această invitaţie este prezentă în Biblie de 366 de ori, adică o dată pentru fiecare zi din an, inclusiv în cel bisect. În fiecare zi Domnul ne încurajează: „Nu vă temeţi!Există şi o teamă sănătoasă, justificată. Este vorba de frica de Dumnezeu care este începutul înţelepciunii.: „Temeţi-vă mai degrabă de cel care poate să piardă şi trupul, şi sufletul în Gheenă! (Matei 10, 28b).

3. Frica. Facem o paranteză ca să înţelegem bine îndemnul „Nu vă temeţi!”. Frica este condiţia existenţială a omului de la naştere până la moarte. Este o manifestare a instinctului fundamental de conservare. Copilul se teme de multe lucruri: se teme că-i lăsat singur, se teme de întuneric, de cine ridică glasul şi strigă, de monştrii pe care îi prezintă cei mari. Adolescentul în cătarea identităţii poate deveni timid şi complexat. Adultul cunoaşte stări de nelinişte într-o lume agresivă şi violentă, cunoaşte preocupările privind viitorul. Frica este reacţia la un pericol real sau presupus. Există o frică justificată şi una nejustificată. O frică acută şi alta cronică. Frica patologică necesită îngrijiri medicale. Să lăsăm însă descrierea fricii şi să ascultăm ce spune Isus.

Isus cunoaşte neliniştile omului. Ştie ce este în inima sa. Nu totdeauna frica este un rău în sine. Adesea frica ne fereşte de rău sau este prilej de a ne manifesta curajul. Devine un rău atunci când duce la pasivitate, când paralizează orice acţiune, când se transformă în stare de anxietate, de angoasă. Isus a dat un nume acestor stări de nelinişte mai comune: Ce vom mânca? Ce vom bea? Cu ce ne vom îmbrăca?” Apoi îndeamnă să nu ne îngrijorăm căci ştie Tatăl nostru din ceruri că avem nevoie de toate acestea.

4. Predicaţi „de pe acoperişuri”! Astăzi Isus spune că frica nu trebuie să-i distragă pe ucenici de la a-şi mărturisi credinţa. Mai mult, Isus îi trimite să vestească în mod deschis, „de pe acoperişuri”, că „s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu”.

Predicarea Evangheliei comportă împotriviri. Ucenicii constată repede că a mărturisi credinţa creştină înaintea oamenilor poate fi periculos. A fost aşa în trecut şi este şi în zilele noastre. De fapt, în timp ce Isus îi îndemna pe ucenici să nu se teamă, Ioan Botezătorul îşi dădea viaţa ca jertfă. Marele profet care vestise fără teamă cuvântul lui Dumnezeu şi denunţase insistent că nici regelui Irod Antipa nu-i era permis să trăiască în adulter cu soţia fratelui său, a fost aruncat în temniţă şi decapitat.

Ştim dinainte că există pentru noi posibilitatea de a-l renega pe Isus, de a prefera tăcerea şi indiferenţa când mărturia pentru Evanghelie devine riscantă.

5. Curajul şi credinţa creştinului. Forţa şi curajul de a vesti Evanghelia în situaţii potrivnice vin din prezenţa lui Isus care înainte de înălţarea la cer i-a asigurat pe ucenicii de atunci şi pe toţi care vor veni după ei: „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!” (Matei 28,20).

Domnul este alături de noi, ne iubeşte, ţine la noi, nu ne părăseşte. Tatăl care are grijă de păsările cerului, cu atât mai mult va avea grijă de fiii săi. Spune Isus: „Oare nu se vând două vrăbii pe un ban? Şi niciuna dintre ele nu cade pe pământ fără ştirea Tatălui vostru. Vouă, însă, vă sunt numărate toate firele de păr de pe cap”. (Matei 10,29-30). Curajul vine din siguranţa că după moartea sa, Isus înviat şi înălţat la cer ne prezintă pe fiecare Tatălui ca „ucenici ai săi”.

În situaţii dificile putem învinge teama susţinuţi de credinţă precum profetul Ieremia. Acesta devenise ţinta preferată a potrivnicilor la care fusese trimis de Dumnezeu pentru a-i readuce la credinţă. Trebuia să predice unor oameni ostili care îl luau în derâdere. Este calomniat, învinuit, persecutat. Până şi prietenii săi pândesc şi aşteaptă să se clatine şi să fie sedus pentru ca să-l poată birui şi să se răzbune pe el.

Profetul se simte ca un „om sărman” apărat de Dumnezeu, de aceea nu se clatină. Spune în una din confesiunile sale, azi prima lectură: „Domnul este cu mine ca un luptător puternic, de aceea, cei care mă urmăresc se vor poticni şi nu vor reuşi să mă biruie; se vor ruşina foarte mult pentru că nu vor avea succes, iar înjosirea lor nu va fi uitată niciodată(Ieremia 20,11). Încrezător în Domnul, profetul Ieremia continuă să-i încurajeze pe tovarăşii de suferinţă: „Cântaţi Domnului, lăudaţi-l pe Domnul! Căci el eliberează sufletul celui nevoiaş din mâna răufăcătorilor” (Ieremia 20,13).

În credinţă creştinul acceptă cu mintea şi cu inima voinţa lui Dumnezeu, încredinţându-se în mod filial Tatălui, orice s-a întâmpla. Martirii creştini din perioada apostolică şi până în zilele noastre, de la diaconul Ştefan la apostolii Petru şi Paul, de la părintele franciscan Maximilan Kolbe la martirii noştri, beatificaţi recent, fericitul Vladimir Ghika şi fericitul Anton Durcovici au crezut că există ceva care valorează mai mult decât viaţa fizică. Au fost convinşi până la capăt că cine îl urmează pe Isus în viaţa pământească se va bucura la masa Domnului în ceruri. Au trăit frica sfântă potrivit avertismentului lui Isus: „Oricine mă va renega înaintea oamenilor îl voi renega şi eu înaintea Tatălui meu cel din ceruri” (Matei 10, 33). Şi mai mult încă, au crezut cu tărie în Isus care a promis că „Oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor, voi da şi eu mărturie pentru el înaintea Tatălui meu cel din ceruri (Matei 10, 32).

6. „Nu vă temeţi” în zilele noastre. Îndemnul lui Isus „Nu vă temeţi!” este adresat acum generaţiei noastre: Nu vă temeţi de oameni…Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul!

Isus cunoaşte bine temerile şi slăbiciunile noastre, cunoaşte bine şi cursele diavolului şi duhul potrivnic al lumii. Cu toate acestea ne cere să mărturisim în mod deschis împărăţia lui Dumnezeu şi să arătăm clar în lumea de azi că suntem fii ai Tatălui din cer.

Avem nevoie de curajul credinţei. Unde vom găsi acest curaj? Acesta se dobândeşte în rugăciunea asiduă susţinuţi de Duhul Sfânt, Mângâietorul. Credem în promisiunea lui Isus: Când veţi fi duşi înaintea judecătorilor, nu vă îngrijiţi de ce veţi răspunde, căci vi se va da în ceasul acela, „pentru că nu sunteţi voi cei care vorbiţi, ci Duhul Sfânt” (Marcu 13,11).

7. Darul curajului. Scriitorul francez Geroges Bernanos (1888-1948) în drama „Dialogul carmelitelor” povesteşte ultimele ore trăite de 16 călugăriţe care au fost ucise în timpul revoluţiei franceze la 4 august 1890. Toate au fost ridicate la cinstea altarelor de papa Pius al X-lea în 1906 şi sunt sărbătorite anual la 17 iulie.

Între ele se afla şi o călugăriţă foarte tânără dint-o familie nobilă. Era fricoasă din fire. În mănăstire îşi luase numele de „sora Bianca a Agoniei lui Isus”. Când ameninţările şi valurile persecuţiei s-au înteţit, înainte ca maicile să fie arestate, sora Bianca a fugit terorizată şi s-a ascuns. Celelalte maici au fost târâte la ghilotină. Scriitorul arată cum călugăriţele au urcat pe eşafod cântând în cor „Veni Creator”, un imn în cinstea Duhului Sfânt sau rostind cu glas tare o rugăciune.

Înainte de a fi ghilotinate superioara lor, maica Tereza a Sfântului Augustin, le-a încurajat şi a primit de la ele profesiunea reînnoită a vieţii lor călugăreşti. Pe măsură ce călugăriţele urcau şi cădeau pe rând, una după alta, corul se auzea tot mai slab. Se mai auzeau doar două voci, apoi una singură iar după penultima strofă s-a făcut tăcere. Dar iată, în tăcerea generală se ridică din mijlocul mulţimii o voce clară, curată ca de copil. Este sora Bianca a Agoniei lui Isus, care, simţind în inimă o tresărire de curaj, iese în faţă, urcă pe eşafod cântând ultima strofă a imnului „Veni Creator Spiritus” şi îşi prezintă şi ea capul sub cuţitul ghilotinei. Frica i-a făcut şi mai curat martirajul.

Încheiem cu rugăciunea zilei: Doamne, fă să fim întotdeauna cuprinşi şi de frică, şi de iubire fată de numele tău sfânt, căci tu nu încetezi niciodată să-i ocroteşti pe aceia pe care îi statorniceşti în fidelitatea iubirii tale.

Tuturor, duminică plăcută.

(RV – A. Lucaci, material omiletic de vineri 20 iunie 2014)

Aici, versiunea pentru serviciul audio: RealAudioMP3




Trimiteți






Cine suntem Orar programe Scrie redactiei Productie RV Linkuri Alte limbi Sfântul Scaun Cetatea Vaticanului Celebrari liturgice ale Papei
Conţinutul acestui site este protejat de Copyright ©. Webmaster / Referinţe / Condiţii legale / Pentru publicitate