HomeRadio Vatican
Vatican Radio   
alte limbi  

     Home > Biserică >  2014-06-27 16:05:20
A+ A- Tipăreşte Pagina



Consideraţii omiletice la Duminica a XIII-a de peste an (A): Viaţa de dăruire pentru împărăţia lui Dumnezeu începe în familie



(RV - iunie 2014) E Ziua Domnului. La sfânta şi dumnezeiasca Liturghie ascultăm mai întâi îndemnul psalmistului: „Toate popoarele, bateţi din palme, aclamaţi-l pe Dumnezeu cu strigăte de bucurie!” (Psalmul 46/47,2).
În tradiţia creştină acest psalm este cântat la sărbătoarea Înălţării Domnului. Cristos care s-a suit la cer, „şade de-a dreapta Tatălui” ca Domn şi mântuitor al neamurilor. Apostolul Petru ne aminteşte azi că suntem o „descendenţă aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, poporul luat în stăpânire de Domnul”, ca să vestim faptele măreţe ale celui care ne-a chemat din întuneric la minunata sa lumină (cf. 1Petru 2,9).

1. Minunata lumină a lui Dumnezeu. În anotimpul verii, când milioane de oameni aleargă la mare, la munte şi în locuri de odihnă, aglomerează traficul pe străzi, puţinilor supravieţuitori ai forfotei generale, Biblia le spune: „Fericiţi sunteţi voi care aţi intrat în cortul reculegerii şi rugăciunii, unde Dumnezeu v-a chemat ca să vă scoată „din întuneric la minunata sa lumină” (versul la Evanghelia zilei).

De fapt, în lecturile Liturghiei de azi aflăm multă lumină de bucurie şi viaţă pe care oamenii o caută în aventuri extenuante mai cu seamă în sezonul verii. Bucuriile vieţii pot fi găsite însă de cei care au darul să le caute acolo unde Dumnezeu le-a pus.

În prima lectură duminicală (2 Regi 4,8-11.14-16a) întâlnim un profet cu numele de Elizeu, „om sfânt al lui Dumnezeu”, care îi promite unei femei păgâne care nu avea copii că „la anul, pe vremea aceasta, vei ţine în braţe un fiu” (v. 16a). Pentru majoritatea oamenilor copiii sunt bucuria cea mai mare. Evident, asta câtă vreme sunt mici, căci mai târziu, aşa cum observă filozoful şi călugărul franciscan englez Roger Bacon (1561-1626) dedicat studiului naturii, fiii sunt lăsaţi „ostateci în voia sorţii”.

2. Viaţa în familie. Rămâne însă foarte important rolul familiei. Aceasta nu este o relicvă, ci o speranţă pentru viitorul omenirii. A se naşte într-o bună familie este un mare dar. În familie fiecare om, încă de la naştere, stabileşte relaţiile umane cele mai intense care îi marchează viaţa pentru totdeauna. Tot restul vieţii de relaţie cu alţii – la şcoală, în societate, la muncă, la biserică – va fi modelat după viaţa de relaţii trăită de fiecare în familie.

Însă celula fundamentală a societăţii, adică familia, este orientată spre împărăţia lui Dumnezeu, în care îşi află împlinirea la fel ca fiecare persoană umană. Spune Isus în Evanghelia zilei (Matei 10,37-42): „Cine îşi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine; şi cine îşi iubeşte fiul sau fiica mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine” (v. 37).

Desigur, vorbind Celor Doisprezece, Isus nu vrea să descalifice sau să subestimeze familia, cum s-ar putea crede, dar vrea să spună că relaţia ucenicilor între ei şi cu el trebuie să fie mai intensă decât cea care există între membrii unei familii. Prin urmare, familia umană nu numai că nu este subestimată dar este luată ca termen de comparaţie pentru o relaţie mai înaltă.

Isus nu vrea să destrame unitatea familiei sau să creeze tensiuni iremediabile între membrii ei. Forţa cuvintelor sale manifestă măreţia chemării la împărăţia cerului. De aceea cerinţele lui Isus par atât de radicale.

În acest sens Isus adaugă imediat: „Cine nu-şi ia crucea şi nu mă urmează nu este vrednic de mine” (v. 38). Şi în acest caz, experienţa religioasă are ca termen de comparaţie experienţa familială în care fiecare eveniment, nu doar cele fericite ci mai ales cele triste, este primit şi trăit ca ceva personal de către toţi membrii familiei. Într-adevăr, familia este loc şi şcoală de comuniune.

Isus vrea să spună că această atitudine solidară în viaţa de toate zilele trebuie să se întâmple şi în Biserică. Câtă vreme nu există o atare comuniune de viaţă, nu se poate vorbi încă de Biserică şi nici de „ucenici” ai lui Isus.

3. Folosirea darului vieţii. În aceeaşi direcţie ne îndreaptă şi avertismentul lui Isus: Cine ţine la viaţă o va pierde, iar cine îşi pierde viaţa pentru mine o va regăsi” (v. 39). A înţeles asta şi poetul latin de origine iberică Marcus Valerius Martialis (40-104), cunoscut pentru epigramele sale: „Quas dederis solas semper habebis opes”„Vei avea mereu cu tine doar ceea ce ai dăruit”.

Ai dăruit viaţă? Vei avea viaţă. Asta corespunde exact gândirii lui Isus.

În schimb – spune Isus - „Cine ţine la viaţă o va pierde”. Sensul afirmaţiei este acesta: „Cine crede că face bine folosind viaţa doar pentru sine, o iroseşte înaintea lui Dumnezeu”. Şi asta se întâmplă cu milioane de oameni care cheltuiesc inutil şi zădărnicesc darul vieţii în inepţii, încât se pot trezi la sfârşit îmbătrâniţi de două ori, în trup şi în suflet.

Va trebui să fie cineva care să le spună la timp, mai cu seamă tinerilor, că este vorba de o înşelătorie, că viaţa folosită în acest mod este ca un bumerang lansat greşit, care nu-şi atinge ţinta şi se întoarce înapoi lovindu-l pe cel care l-a lansat.

Dar câţi au curajul să spună oamenilor că unele forme de distracţie sunt vătămătoare? Adesea, se constată prea târziu că anumite stiluri de viaţă, spectacole, parade de modă, concursuri de frumuseţe, sporturi, dansuri exotice şi chiar forme de educaţie şcolară şi pentru adulţi sunt deşertăciuni inventate şi practicate pentru a-i ţine pe oameni departe de locurile prielnice nutririi spiritului. Şi asta e tragedia timpului nostru.

4. Cu Cristos într-o viaţă nouă. Astăzi în lectura a doua (Romani 6,3-4.8-11) apostolul Paul aminteşte că „noi, toţi care am fost botezaţi în Cristos Isus, am fost botezaţi în moartea lui”, că am fost înmormântaţi împreună cu el prin Botez în moartea lui pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi prin gloria Tatălui, la fel şi noi să umblăm într-o viaţă nouă(vv.3-4).

În finalul Evangheliei zilei, care încheie „discursul misionar” adresat ucenicilor, Isus dă câteva exemple concrete de trăire în viaţa nouă. Ucenicii au plecat şi călătorind din comunitate în comunitate aveau nevoie de primenirea forţelor, de ospitalitate, mai cu seamă în mediile ostile.

Episodul din cartea a doua a Regilor 4,8-11.14-16a, despre care se vorbeşte azi în prima lectură, ne pregăteşte să ascultăm învăţătura lui Isus din Evanghelie: „Cine vă primeşte pe voi pe mine mă primeşte”. Este vorba despre o femeie de vază din localitatea Şunem, care nu cunoştea bucuria de a avea copii. Aceasta s-a pus de acord cu soţul ei şi l-a primit ca oaspete pe profetul Elizeu. Prin gura profetului, Dumnezeu îi răsplăteşte gestul de ospitalitate promiţându-i naşterea unui fiu.

Ca ucenici ai lui Cristos suntem invitaţi să-i primim pe purtătorii Evangheliei aşa cum femeia din Şunen l-a primit pe profetul Elizeu. Să-i primim pe vestitorii Evangheliei aşa cum l-am primi pe Isus însuşi şi primindu-l pe Cristos îl primim pe Dumnezeu Tatăl care l-a trimis. Spune Isus: „Cine vă primeşte pe voi pe mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe mine îl primeşte pe acela care m-a trimis” (Matei 10,40).

5. Profeţii, drepţii, cei mici. Când Matei redacta Evanghelia, existau misionari itineranţi dar se formaseră deja comunităţi creştine consistente şi stabile în diferite oraşe. Isus îi prezintă pe misionarii săi ca profeţi, drepţi, şi „mici” potrivit Evangheliei. Ei sunt semnul prezenţei lui Dumnezeu în lume.

Cine sunt aceştia? Profetul este acela care vorbeşte în numele lui Dumnezeu; acela care şi astăzi vesteşte că „Timpul s-a împlinit şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape”. Profetul poartă în lume speranţa că Dumnezeu stăpâneşte azi, că Tatăl este aproape de oameni în Fiul său, este stăpânul istoriei. Drepţii sunt creştinii care cu viaţa lor dau mărturie despre iubirea lui Cristos pentru lume, situându-se mereu de partea celor mai slabi, neajutoraţi dar lipsiţi de apărare, nevinovaţi. Cine îl urmează pe Isus, uită de sine şi gândeşte ca unul care slujeşte şi e disponibil pentru slujirea aproapelui.

Spune Isus: „Cine primeşte un profet pentru că este profet va primi răsplata profetului, iar cine primeşte un drept pentru că este drept va primi răsplata celui drept (Matei 10, 41).

„Cei mici” sunt săracii, cei umili, simpli, cei care nu posedă nimic, nu revendică drepturi nici pentru ei înşişi. Urmarea lui Cristos cere umilirea de sine imitând pe Cristos care s-a făcut serv, umilindu-se până la moartea pe cruce, strângând în jurul său pe toţi cei umiliţi de-a lungul istoriei.

Rămânem cu cuvintele pline de mângâiere a lui Isus pentru ucenicii săi din toate timpurile: „Cine va da de băut fie şi numai un pahar cu apă rece unuia dintre aceştia mici pentru că este discipol, adevăr vă spun, nu-şi va pierde răsplata” (Matei 10, 42).

Câtă vreme nu trăim în comuniune cu semenii noştri, disponibili de a ne dărui viaţa pentru ei, nu suntem adevăraţi ucenici ai lui Isus şi nu trăim în lumina minunată a lui Dumnezeu.

Încheiem repetând rugăciunea zilei: Dumnezeule, tu ne-ai înfiat prin harul tău şi ne-ai făcut fii ai luminii: nu îngădui să fim învăluiţi de întunericul greşelii, ci păstrează-ne pururi în strălucirea adevărului.

Tuturor, duminică plăcută.

(RA – A. Lucaci, material omiletic de vineri 27 iunie 2014)




Trimiteți






Cine suntem Orar programe Scrie redactiei Productie RV Linkuri Alte limbi Sfântul Scaun Cetatea Vaticanului Celebrari liturgice ale Papei
Conţinutul acestui site este protejat de Copyright ©. Webmaster / Referinţe / Condiţii legale / Pentru publicitate