HomeRadio Vatican
Vatican Radio   
alte limbi  

     Home > Biserică >  2014-07-12 12:07:27
A+ A- Tipăreşte Pagina



Consideraţii omiletice la Duminica a XV-a de peste an (A): Iată, semănătorul a ieşit să semene!



(RV - 13 iulie 2014) E ziua Domnului, popasul săptămânal de primenire spirituală prin destinderea cuvenită a minţii şi a trupului. Gândul tainic al inimii ne poartă paşii spre biserică pentru a lua parte încă o dată la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Precum creştinii din primele veacuri, simţim că nu putem trăi fără Liturghia duminicală. În ea ascultăm cuvântul lui Dumnezeu, care este „duh şi viaţă” şi primim „pâinea vie coborâtă din cer”, chezăşia vieţii viitoare. Astfel, din celebrare în celebrare, vestind misterul morţii şi învierii lui Isus "până când va veni", Poporul lui Dumnezeu în peregrinare "înaintează pe calea cea strâmtă a Crucii" spre ospăţul ceresc, când toţi cei aleşi se vor aşeza la masa Împărăţiei (cf. CBC 1344).

1. Năzuinţa spre Dumnezeu. Avem înscrisă in inimi dorinţa de Dumnezeu. Dacă omul poate să-l uite sau să-l respingă, Dumnezeu nu încetează să-l atragă spre sine, ne cheamă să-l căutăm, ca să trăim şi să găsim fericirea inimii. Dar această căutare pretinde de la om efortul inteligenţei, voinţă dreaptă, "inimă curată" precum şi mărturia celorlalţi care să-l îndrume în căutarea lui Dumnezeu.

Iată, gândul unui pelerin care se duce la templul din Ierusalim, semnul prezenţei lui Dumnezeu: „Cu inimă curată vreau să apar în faţa ta, Doamne, ca să privesc cu nesaţ chipul tău” (antifonul intrării, Psalmul 16/17,15). Un altul contemplă cu nostalgie zborul vesel al păsărilor care îşi au cuiburile în sanctuar, simbol al fericirii de care se bucură slujitorii templului. Aceştia rămân mereu la templu, îşi au acolo reşedinţa permanentă şi nu doar temporară precum pelerinul. Reşedinţa spirituală este semnul intimităţii cu Dumnezeu. Cântă psalmistul: Vrabia îşi găseşte o casă şi rândunica un cuib, unde să-şi pună puii lor. Altarele tale, Domnul oştirilor, regele meu şi Dumnezeul meu! Fericiţi sunt cei care locuiesc în casa ta, în veci te vor lăuda! (cf. Psalmul 83/84,4-5, antifonul la Împărtăşanie).

2. Pelerini la masă cu Dumnezeu. Mai mult decât pelerinii la templul din Ierusalim, creştinii care participă la sfânta Liturghie sunt toţi invitaţi la masa lui Dumnezeu. De fapt, tot timpul vieţii ne deprindem să trăim în comuniune cu Dumnezeu primind cuvântul său şi împlinindu-i voinţa. Este „relaţia intimă şi vitală care îl uneşte pe om cu Dumnezeu” prin Isus Cristos în Duhul Sfânt.

Sfânta Liturghie este una singură, dar „masa pregătită pentru noi în Euharistie este atât a Cuvântului lui Dumnezeu cât şi a Trupului Domnului (cf. CBC 1346). Oare nu aşa s-a desfăşurat şi cina pascală a lui Isus cel Înviat celebrată cu ucenicii săi? Mergând pe drumul spre Emaus, El le-a explicat Scripturile, apoi ajunşi în mica localitate, şezând la masă cu ei, "a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o” (cf. Luca 24, 13-35; CBC 1347).

3. La masa Cuvântului. În prima parte a Liturghiei ascultăm cuvântul lui Dumnezeu din „profeţi”, din scrierile apostolilor şi apoi „vestea bună” care este Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos.

În mod obişnuit, lectura din profeţi pregăteşte înţelegerea evangheliei. Astfel, cuvântul lui Dumnezeu este ca ploaia, aflăm astăzi din cartea profetului Isaia. Cuvântul lui Dumnezeu este ca sămânţa, spune Isus în evanghelia zilei luată de la Matei 13,1-23. Ploaia care dă rodnicie pământului şi sămânţa ce încolţeşte reprezintă partea lui Dumnezeu. Dar este nevoie şi de partea omului, adică trebuie pregătit terenul unei inimi disponibile să primească ploaia şi sămânţa cuvântului lui Dumnezeu.

4. Cuvântul precum ploaia şi zăpada. Minunată, sugestivă şi lesne de înţeles este pagina din profetul Isaia 55,10-11, azi prima lectură. Aşa vorbeşte Domnul: „Aşa cum ploaia şi zăpada coboară din ceruri şi nu se întorc acolo fără să ude pământul şi să-l facă să rodească, să încolţească şi să dea sămânţă semănătorului şi pâine celui care mănâncă, la fel va fi cuvântul meu care a ieşit din gura mea: nu se va întoarce la mine în mod zadarnic, fără ca să facă ceea ce îmi place şi să aibă succesul pentru care l-am trimis”.

La cuvântul Domnului din profeţi, răspundem prin cuvântul Domnului din partea doua a psalmului 65/66, 10-14. Psalmul întreg este o delicioasă compoziţie cromatică şi teologică cu două tonalităţi diferite. Cea istorică întruchipată de speranţa iertării şi cea cosmică reprezentată de ploaia de primăvară, dovadă a fidelităţii lui Dumnezeu faţă de natură. Semnul acestui legământ de fidelitate este curcubeul pus pe cer după potop (cf. Geneză 9). Legătura dintre istorie şi natură, dintre păcat şi cosmos este mult mai strânsă decât noi cei de azi reuşim să înţelegem. Potrivit credinţei lui Israel, creaţia este sediul omului iar păcatul este un atentat la armonia lumii, în timp ce convertirea şi iertarea redau integritate universului.

5. Dumnezeu, „agricultorul suprem”. În pitoreasca scenă din finalul psalmului, Dumnezeu devine cvasi agricultorul suprem care irighează câmpiile umblând pe norii cerului cu carul apelor. Pregăteşte pământul în cele mai mici lucrări: îi udă brazdele şi îi sfărâmă bulgării. Lucrarea divină descrisă prin şapte verbe îmbracă natura cu un minunat „veşmânt” şi o împodobeşte cu o „coroană de flori” ca în ritualul unei cununii. Colinele „se încing” metaforic cu o centură de veselie, în concret, de vii şi livezi. Pajiştile se îmbracă cu o mantie multicoloră făcută din verdele ierbii şi albul turmelor. Văile îmbracă mantia aurie a holdelor de grâu. Toate, ca într-un vesel cortegiu folcloric de oameni în straie de sărbătoare, se îndreaptă spre Creatorul lor, cântând, dansând şi preamărind. Toate strigă de bucurie şi cântă. Ca în Ziua Domnului.

Cântă psalmistul: Tu vizitezi pământul, tu îi potoleşti setea cu îmbelşugare; tu îl copleşeşti cu bogăţii. Râul lui Dumnezeu este plin cu apă.

Tu faci să crească grâul pentru oameni. Astfel, pregăteşti pământul: îi uzi brazdele, îi sfărâmi bulgării, îl înmoi cu ploaie şi răsadurile i le binecuvântezi.

Încununezi tot anul cu bunătăţile tale: pe urmele tale curge belşugul. Se ivesc păşuni în pustiu, colinele sunt încinse cu veselie.

Păşunile se înveşmântă cu turme, văile se îmbracă cu grâne; toate strigă de bucurie şi cântă (Psalmul 64/65,10abcd.10e-11.12-13.14).

După fiecare strofă, răspundem cu invocaţia rugătoare: Doamne, binecuvântează pământul ca să aducă roade bogate! (cf. Luca 8,8a). Este strigătul credinţei în Dumnezeu care cu pronia sa păstrează armonia cosmică. Toate le binecuvântează.

Desigur, cititorul acestor consideraţii, mai calm şi avizat, îşi va da seama de încercarea de a scoate în evidenţă bogăţia şi frumuseţea textelor prin care autorii biblici redau cuvântul lui Dumnezeu. Întrevede totodată legătura lor strânsă care le dă armonie şi unitate. Şi nu fără folos spiritual.

5. Evanghelia - „vestea cea bună”. Ne-am apropiat astfel de evanghelia zilei. Cuvântul "evanghelie" este de origine greacă şi înseamnă literal veste bună. În sens strict, „vestea bună” propriu-zisă este cea pe care sfântul Luca a condensat-o în cuvintele îngerilor adresate păstorilor în noaptea sfântă la Betleem: „Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul” (Luca 2,11). Prin extensie, „vestea bună” înseamnă întreaga învăţătura creştină: ”Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată făptura” (Marcu 16,15). Această veste bună se referă la viaţa şi predica lui Isus Cristos, Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu făcut om. Sunt numite „evanghelii” fiecare din cele patru scrieri în care pentru prima dată învăţătura şi faptele lui Isus au fost relatate.

6. Isus vorbeşte în parabole. Capitolul 13 din evanghelia după Matei cuprinde o serie de şapte pilde rostite de Isus, numite parabolele Împărăţiei. Acestea sunt: parabola semănătorului, parabola neghinei, parabola grăuntelui de muştar şi a plămadei, parabola comorii şi a perlei, şi în fine, parabola năvodului. Unele din ele sunt explicate de Isus la cererea apostolilor sau spontan.
Parabola este un gen literar folosit mult în Biblie, în literatura rabinică şi în textele sacre din toate religiile antice pentru a transmite prin imagini sugestive învăţături înalte ce nu pot fi explicate în mod direct. Vorbirea în pilde pentru public şi explicaţiile date în privat ucenicilor constituie un stil de comunicare folosit de Isus ca linie generală de învăţătură.
Parabolele lui Isus, criptice în aparenţă, sunt ca un produs distilat de mare înţelepciune. Pentru a le înţelege, e nevoie de o dispoziţie specială a inimii: dispoziţia de a asculta cu inima. De aceea, în textul paralel din evanghelia după Luca, Isus avertizează: "Luaţi seama cum ascultaţi" (Luca 8,18).

7. Azi, parabola semănătorului. Parabola este cuprinsă în Matei 13,1-23 şi structurată în trei părţi. În prima parte, semănătorul lucrează de zor dar sămânţa aruncată cade în locuri diferite de aceea şi soarta ei este diferită. O parte a căzut de-a lungul drumului şi au mâncat-o păsările cerului. O altă parte a căzut pe loc pietros, a răsărit repede iar când a dat soarele s-a vestejit, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini care, crescând, au înăbuşit-o. Iar alta a căzut în pământ bun şi a dat rod: care o sută, care şaizeci, care treizeci.
Şi Isus încheie: „Cine are urechi, să asculte!”.

Urmează a doua parte, Matei 13,10-17, în care ucenicii nedumeriţi îl întreabă pe Isus de ce vorbeşte mulţimii în parabole. Domnul le răspunde că lor „le-a fost dat să cunoască misterele împărăţiei cerurilor”, iar poporului nu i-a fost dat datorită inimii insensibile. De aceea, ucenicii trebuie să se considere fericiţi pentru că acum pot vedea şi auzi ceea ce mulţi profeţi şi drepţi de demult au dorit să vadă şi n-au văzut şi să audă şi n-au auzit.

În fine, în a treia parte, Matei 13, 18-23, Isus ia iniţiativa şi explică parabola semănătorului, arătând cine sunt identificaţi în cele patru tipuri de teren.

Primul. Oricine ascultă cuvântul împărăţiei şi nu-l înţelege, vine Cel Rău şi răpeşte ceea ce a fost semănat în inima lui: acesta este ce s-a semănat de-a lungul drumului.
Al doliea. Ce a fost semănat pe loc pietros este cel care ascultă cuvântul şi-l primeşte îndată cu bucurie, dar nu are rădăcini în sine, este de scurtă durată; când vine o încercare sau o persecuţie din cauza cuvântului, imediat se scandalizează.
Al treilea. Ce a fost semănat între spini este cel care ascultă cuvântul, dar grija acestei lumi şi pofta amăgitoare a bogăţiei înăbuşă cuvântul şi rămâne fără rod.
Al patrulea. Iar ce a fost semănat în pământ bun este acela care ascultă cuvântul şi-l înţelege. Acesta aduce rod şi face care o sută, care şaizeci, care treizeci”.

Aceasta este explicaţia dată de Isus dar poate fi şi prima predică despre parabola semănătorului care circula în comunitatea primilor creştini.

8. Cine este semănătorul? Să privim celebra pânză „Semănătorul” (1888) a pictorului flamand Vincent van Gogh. Scena se desfăşoară, probabil, la asfinţit de soare, semn că semănătorul a lucrat toată ziua, de dimineaţă până seara.

De fapt, evanghelia zilei de la Matei 13,1-23 începe astfel: În ziua aceea, ieşind Isus din casă, s-a aşezat pe ţărmul mării. S-a adunat lângă el o mulţime atât de mare încât el s-a urcat să se aşeze în barcă şi toată mulţimea stătea pe ţărm, iar el le spunea multe în parabole: „Iată, semănătorul a ieşit să semene!”

În finalul aceluiaşi capitol, Matei 13, 51-51, Isus i-a întrebat pe ucenici dacă au înţeles toate (cele şapte parabole), iar ei au răspuns că da şi evanghelistul conclude: Când a terminat Isus parabolele acestea (şapte), a plecat de acolo.

Deci, neobositul semănător care trudeşte de dimineaţă până termină de semănat este Isus. Iese din casă şi se aşează pe malul mării. A ieşit de la Dumnezeu Tatăl, din sânul fecioarei Maria, din mica localitate Nazaret şi s-a dus în lume să predice că s-a apropiat împărăţia cerurilor. Fiul lui Dumnezeu lucrează cât timp Tatăl său lucrează. În această parabolă Isus se prezintă pe sine, să spunem, în „meseria” oficială.

9. Sămânţa cuvântului. Isus îl revelează ucenicilor pe Tatăl. Sămânţa pusă în inimile oamenilor este „cuvântul lui Dumnezeu”, cum se citeşte în textul paralel de la evanghelistul Luca 8,11 şi cum ne-a pregătit profetul Isaia în prima lectură de azi.

În această perspectivă sămânţa este însuşi Cristos, căci El este cuvântul lui Dumnezeu, acel Cuvânt veşnic al Tatălui pe care Dumnezeu l-a spus mereu oamenilor. Scripturile sacre din toate religiile au în ele „semina Verbi” – cum a scris sfântul Iustin (+165) în Apologia sa. De asemenea, sf. Irineu, episcop de Lyon (sec. II) afirmă că în orice cultură se găsesc „semina Verbi”, seminţe ale Cuvântului.

Dacă în parabolă, semănătorul trece pe planul al doilea, în timp ce rămâne în prim plan sămânţa semănată ca ploaia pretutindeni, indiferent de teren, raţiunea este foarte simplă. Acesta este planul pedagogic stabilit de Dumnezeu pentru mântuirea tuturor popoarelor. În acest plan nici un popor nu este declasat, fiecare religie nu este umilită ci purificată şi valorizată, fiecare persoană îşi are rolul ei, care nu este inferior în demnitate în raport cu cel al altora. Întâietatea aparţine programului. Cinstea şi mărirea, programatorului.

10. Din roadele semănătorului. S-a spus că la masa parabolei este loc pentru fiecare. Înţelegem că parabola semănătorului admite diferite niveluri de lectură. Actualizarea ei personalizată se face conform situaţiei concrete a ascultătorilor sau a unei comunităţi. Evidenţiem, potrivit împrejurării, optimismul şi dărnicia semănătorului care speră să obţină rezultate optime la recoltat. Tot ceea ce cade în pământ bun aduce rod. Ştim că în toate „incrementum dat Deus”, creşterea o dă Dumnezeu (cf. 1 Corinteni 3,6).

Vorbind despre roadele cuvântului lui Dumnezeu în inimile noastre, avem în vedere în primul rând ceea ce Dumnezeu însuşi vrea să înfăptuiască în noi. În fragmentul din scrisoarea către Romani, azi lectura a doua, apostolul Paul aminteşte că însăşi „creaţia aşteaptă cu nerăbdare revelarea fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8,19). Şi nu doar creaţia, ci şi noi, cei care avem ca prim dar al lui Dumnezeu Duhul, şi noi suspinăm în noi înşine, aşteptând înfierea şi răscumpărarea trupului nostru” (Romani 8, 23). Primind cuvântul lui Dumnezeu în inimi deschise şi disponibile devenim tot mai mult fii ai lui Dumnezeu, tot mai asemenea Fiului său iubit şi părtaşi la viaţa sa nepieritoare.

De aceea, rămâne avertismentul lui Isus: „Aveţi grijă cum ascultaţi!” Acesta este valabil mai ales pentru cine se crede de partea justă. Unii ascultă superficial cuvântul şi nu-l primesc; unii îl primesc repede dar nu sunt statornici şi pierd totul; unii se lasă dominaţi de preocupările şi ademenirile lumii.

Dumnezeu nu ne constrânge să credem în El, dar ne atrage la sine prin forţa adevărului şi a bunătăţii Fiului său întrupat: iubirea, de fapt, respectă întotdeauna libertatea. Din păcate, omul se poate opune planului lui Dumnezeu, poate împiedica realizarea în sine şi în cei din jur a împărăţiei lui Dumnezeu. Inima omului se poate împietri, poate deveni teren de luptă între iubiri opuse, între idoli care, după ce s-au războit să pună stăpânire pe ea, o lasă pustie.

Este adevărat că Dumnezeu nu încetează să semene cuvântul în inimi, să ne atragă la sine prin bunătatea, frumuseţea şi adevărul său. Pe de altă parte, această "relaţie intimă şi vitală care îl uneşte pe om cu Dumnezeu" poate fi uitată, ignorată şi chiar respinsă în mod explicit de om. Astfel de atitudini pot avea origini foarte diferite: revolta împotriva răului din lume, ignoranţa sau indiferenţa religioasă, grijile lumii şi preocuparea pentru avuţii, exemplul rău dat de credincioşi, curentele de gândire ostile religiei şi, în sfârşit, atitudinea omului păcătos care, de teamă, se ascunde de faţa lui Dumnezeu şi fuge dinaintea chemării Lui (CBC 29)

11. Se caută semănători. Semănătorul nu se descurajează, pentru că ştie că o parte din această sămânţă este menită să găsească ’teren bun’, adică inimi arzătoare şi disponibile să primească Cuvântul pentru a-l face să se dezvolte în perseverenţă şi răbdare şi să aducă rod îmbelşugat de fapte bune în beneficiul multora.

Cuvântul lui Dumnezeu când este ascultat cum se cuvine, trezeşte din somn, stimulează creşterea încrederii în harul divin şi îndeamnă la fapte bune urmându-l pe Cristos care cheamă şi trimite în misiune. Acest cuvânt trebuie să fie mărturisit şi proclamat în mod explicit, deoarece fără o mărturie coerentă, este mai puţin inteligibil şi credibil.

Într-o lume dezorientată şi fără repere, pe care uneori suntem tentaţi să o condamnăm, în loc să o salvăm, parabola semănătorului ne face să înţelegem, că trebuie să fim curajoşi. Chiar atunci când cuvântul lui Dumnezeu pare o sămânţă fără importanţă în ochii oamenilor, ea lucrează asemenea bobului de grâu, aduce rod murind. Isus însuşi este sămânţa care moare. În răstignire totul părea un faliment, dar tocmai prin acest eşec aparent sămânţa transformă mizeriile lumii şi generează adevărata viaţă.

O altă consideraţie. Pământ bun nu înseamnă neapărat rod sigur, şi mai cu seamă rodul despre care vorbeşte Isus în parabola de azi. Pentru ca să aducă rod, trebuie ca sămânţa cuvântului lui Dumnezeu să fie semănată în teren. Iar pentru ca să fie depusă, e nevoie de creştini dispuşi să o facă în mod constant şi cu gândurile inimii lui Isus. Dacă nu o facem, dacă nu suntem vestitori prin cuvânt şi faptă, vom putea fi orice: sociologi, literaţi, teologi, şi chiar biblişti experţi, dar nu semănători ai cuvântului divin şi profeţi care înalţă oamenii la speranţa vieţii cu Dumnezeu.

Fără suferinţă nimic nu se transformă…Trebuie să punem la inimă dificultăţile şi zbuciumul atâtor oameni din timpul nostru, uşurându-le povoara şi durerile. Văzând pe Cristos în semenii noştri, suferind cu Cristos în aproapele nostru, ne transformăm pe noi înşine. Şi în măsura în care noi înşine suntem transformaţi, putem vedea prezenţa Împărăţiei lui Dumnezeu în lume şi face ca şi alţii să o vadă.

Încheiem cu o invocaţie: Doamne, binecuvântează pământul ca să aducă roade bogate! Cuvântul tău, Doamne, să ne schimbe inimile cu Duhul iubirii tale!

Tuturor, duminică plăcută.

(RV – A. Lucaci, material omiletic de sâmbătă 12 iulie 2014)

Aici, versiunea audio: RealAudioMP3




Trimiteți






Cine suntem Orar programe Scrie redactiei Productie RV Linkuri Alte limbi Sfântul Scaun Cetatea Vaticanului Celebrari liturgice ale Papei
Conţinutul acestui site este protejat de Copyright ©. Webmaster / Referinţe / Condiţii legale / Pentru publicitate