HomeRadio Vatican
Vatican Radio   
alte limbi  

     Home > Biserică >  2014-08-01 15:27:34
A+ A- Tipăreşte Pagina



Consideraţii omiletice la Duminica a XVIII-a de peste an (A). Semnul împărăţiei: o masă întinsă pentru toţi



(RV – 3 august 2014) E ziua Domnului. „Dumnezeule, vino în ajutorul meu; Doamne, grăbeşte-te să mă ajuţi! Tu eşti ajutorul şi eliberatorul meu; Doamne, nu întârzia!” (Psalmul 69/70,2.6). Suntem conştienţi că avem nevoie mereu de ajutorul Domnului pe drumul accidentat al vieţii. Credem totodată că suntem „în mâini bune” şi că strigătul repetat „Dumnezeule, vino în ajutorul meu!” este auzit. Aşa începe fiecare moment de rugăciune din Liturgia orelor oficiată zilnic de către preoţi şi persoane consacrate cărora li se adaugă tot mai frecvent credincioşii laici. Astăzi, în sărbătoarea săptămânală a Paştelui, îl rugăm pe Dumnezeu să ne dea harul ca să luăm parte cum se cuvine la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Dorim ca de la masa Cuvântului şi a Pâinii euharistice să ne întoarcem întăriţi lăuntric cu forţa bucuriei în Domnul şi să împărţim darurile primite cu fraţii în nevoie.

1. Masa împărtăşirii. „Pâinea şi apa, în aproape toate culturile şi în multe sisteme religioase, nu sunt doar mâncare şi băutură, dar semne ale unei împărtăşiri; nu sunt numai aliment fizic, dar şi hrană spirituală” (Mircea Eliade). De fapt, printr-un ospăţ se împărtăşeşte bucuria unirii în căsătorie a două persoane şi venirea la viaţă a unui copil. La masă împărtăşim simţămintele celor mâhniţi şi îndureraţi de pierderea unui membru al familiei. La masă se poate întări prietenia, se stabilesc contacte de lucru, se desfăşoară ceremonii oficiale.

Însăşi Liturghia euharistică se desfăşoară într-o atmosferă de gesturi simbolice în jurul unei mese ca semn de împărtăşire. „În centrul celebrării Euharistiei se află pâinea şi vinul care, prin cuvintele lui Cristos şi prin invocarea Duhului Sfânt, devin Trupul şi Sângele lui Cristos” (CBC 1333). În ea îl preamărim împreună pe Dumnezeu care hrăneşte necontenit poporul său de-a lungul istoriei: luminează universul cu strălucirea soarelui şi îl luminează pe om cu lumina cuvântului şi a legii sale. De aceea, cântăm cu credinţa psalmistului biblic: „Domnul este bun faţă de toţi, el îşi arată dragostea faţă de orice făptură. Ochii tuturor sunt îndreptaţi spre tine în aşteptare, tu le dai hrană la vreme potrivită. Tu deschizi mâinile tale şi saturi cu dărnicie orice vietate (după prima lectură, Psalmul 144/145, 9.15-16).

2. Hrană materială şi spirituală. Lecţia vine din istoria biblică. În timpul deportării în Babilon poporul ales a cunoscut viaţa printre străini şi greutăţile pentru agonisirea pâinii de fiecare zi. Profeţii întrevăd întoarcerea din exil şi anunţă timpul restaurării în care pâinea va fi dată gratuit. Cum, fără nici un efort, fără a întinde mâna, fără a deschide gura pentru a o primi? Desigur, se cere o inimă deschisă spre Dumnezeu, dătătorul oricărui bine. În acest sens înţelegem anunţul profetului din prima lectură.

Profetul Isaia 55,1-3 (a doua parte a cărţii), asemenea unui vânzător ambulant într-o piaţă din Orient, îi invită în repetate rânduri pe cei exilaţi la râurile Babilonului: Aşa vorbeşte Domnul: „Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la apă, chiar şi cel care nu are argint! Veniţi, cumpăraţi şi mâncaţi! Veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, dar fără argint şi fără plată! De ce cântăriţi argint pentru ceea ce nu este pâine? De ce trudiţi pentru ceea ce nu satură? Ascultaţi-mă şi veţi mânca bine şi sufletele voastre se vor desfăta din belşug! Plecaţi-vă urechea şi veniţi la mine! Ascultaţi şi sufletele voastre vor trăi! Voi încheia cu voi o alianţă veşnică, după bunătatea de neclintit faţă de David”.

Observăm că invitaţia profetului se distinge prin insistenţa asupra gratuităţii mâncării şi băuturii pe care Dumnezeu le oferă. Pâinea şi apa, vinul şi laptele capătă o semnificaţie spirituală. Ceea ce îl face pe om să trăiască cu adevărat este alianţa cu Dumnezeu. Apa devine semnul vieţii, al libertăţii şi Spiritului pe care Dumnezeu le dă gratuit exilaţilor. Vinul şi laptele sunt semn al fertilităţii pământului redobândit după exilul babilonian. Pâinea şi apa sunt alimentele primare pentru menţinerea vieţii iar abundenţa lor gratuită evocă ospăţul mesianic.

3. Cinci pâini şi doi peşti. Ca de obicei, prima lectură pregăteşte înţelegerea Evangheliei. Liturghia propune astăzi pericopa evanghelică Matei 14,13-21 despre prima înmulţire a pâinilor şi a peştilor prin care Isus îşi arată bunătatea concretă faţă de cei în nevoie.

Evenimentul are loc îndată ce Isus a primit vestea morţii lui Ioan Botezătorul. Ucenicii lui Ioan i-au luat trupul şi l-au înmormântat, apoi au venit şi i-au spus lui Isus. Atunci lumea se strânge în jurul lui şi îl urmează în locuri pustii. De fapt, „când a auzit Isus, a plecat de acolo” (Matei 14,13) şi s-a retras cu barca de-a lungul coastei mării Galileii într-un loc pustiu şi izolat. Când a coborât din barcă, a găsit o mare mulţime de oameni care îl aşteptau. Veniseră pe jos după el din oraşe şi sate. Lui Isus „i s-a făcut milă de ei şi le-a vindecat bolnavii” (Matei 14,14).

La lăsatul serii, ucenicii îi sugerează lui Isus să dea drumul mulţimilor ca să meargă prin satele vecine şi să-şi cumpere de mâncare. Dar Isus îi lasă înmărmuriţi, spunând cu glas tare în auzul lumii: „Nu-i nevoie să plece. Daţi-le voi să mănânce!” (Matei 14,16). Ucenicii răspund că nu au „decât cinci pâini şi doi peşti”. Isus le zice să aducă la el ceea ce au. Invită mulţimea să se aşeze pe iarbă. Ia cele cinci pâini şi cei doi peşti, se roagă, mulţumeşte Tatălui, apoi frânge pâinile, le dă ucenicilor, iar aceştia, mulţimii. „Au mâncat toţi şi s-au săturat, iar din ceea ce a prisosit, au strâns douăsprezece coşuri pline” (Matei 14,20). Cei care au mâncat - spune evanghelistul - erau cam cinci mii de bărbaţi, în afară de femei şi copii. Nu pentru că aceştia din urmă nu ar fi mâncat sau că nu contau. Aşa se făceau calculele atunci. Femeile şi copii erau incluşi în familiile reprezentate de capul fiecăreia.

Să aprofundăm acest text de o bogăţie spirituală extraordinară. Fiecare zăboveşte ca la masa împreună cu alţii: ia cât are nevoie.

4. Prima consideraţie: Cuvântul Domnului. Episodul este povestit de şase ori, cu mici variaţii, de către cei patru evanghelişti. Asta nu doar pentru că înmulţirea pâinilor este un miracol de mare răsunet, dar şi pentru că povestirea devenise o cateheză orală importantă în timpul redactării evangheliilor. Cu ajutorul povestirii, erau explicate adevăruri fundamentale despre persoana şi misiunea lui Isus.

Păstrând legătura internă dintre textele Liturghiei, relevăm prima semnificaţie a pâinii. Fiind vorba de potolirea foamei unei mulţimi de oameni, gândul se duce la ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, aliment la fel de indispensabil pentru viaţă precum mâncarea de pe masă. În această direcţie orientează şi versetul dinaintea proclamării Evangheliei zilei. Spune Isus: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4,4b). În mulţimea de oameni care merg pe jos după Isus din oraşe şi sate, vedem ceea ce Dumnezeu anunţase prin profeţi: „Iată, vin zile şi voi trimite foamete în ţară, nu foamete de pâine şi nici sete de apă, ci de ascultarea cuvintelor Domnului. Vor rătăci de la mare la mare şi de la nord la est. Vor cutreiera să caute cuvântul Domnului, dar nu-l vor găsi” (Amos 7,11-12). Şi în altă parte: „Cuvintele tale au fost găsite, iar eu le-am devorat. Cuvintele tale au fost spre bucuria mea şi spre veselia inimii mele” (Ieremia 15,16). În această situaţie suntem noi care participăm cu bucurie la sfânta Liturghie în ziua Domnului.

5. A doua consideraţie: Euharistia. Pe marginea pericopei evanghelice despre episodul înmulţirii pâinilor, un biblist face următorul comentariu: „Din deşert suntem conduşi, aproape fără să ne dăm seama, în cenaclul din Ierusalim. Din maestrul de înţelepciune şi din profetul mesianic făcător de minuni, Isus devine marele preot al noului legământ. Evanghelistul pare că a uitat acţiunile şi gesturile făcute cu ocazia minunii pâinii şi le-a înlocuit cu cele săvârşite în cursul ultimei cine”.

De la pâinea din belşug, gândul se duce spontan la euharistia pe care o celebrăm. Ne gândim la Isus ca „pâine a vieţii coborâtă din cer şi care spune: „dacă cineva mănâncă din această pâine va trăi în veci şi pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii” (Ioan 6,48.51). Se aude totodată ecoul celor spuse de Isus cu altă ocazie: „Fericit cel care va mânca pâinea în împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 14,15).

Cateheza este construită cu multe referinţe biblice. Suntem ca în timpul ieşirii din Egipt sub conducerea lui Moise, când Dumnezeu a săturat poporul în pustiu cu mană căzută din cer. Era în drum spre Ţara Făgăduinţei. Este şi o aluzie la profetul Ilie care a sporit făina văduvei feniciene care l-a găzduit când fugea de furia soţiei regelui Ahab. Evanghelia trimite la profetul Elizeu care cu 20 de pâini de orz a săturat o sută de persoane, şi a mai şi rămas, exact cum se povesteşte la înmulţirea pâinilor săvârşită de Isus.

Profetul Isaia anunţase că în timpurile mesianice Dumnezeu avea să pregătească pe muntele Sion un mare banchet pentru toate popoarele pentru a celebra eliberarea lor de suferinţe, de păcat şi de moarte. Ei bine, vrea să spună evanghelistul Matei: acest eveniment s-a realizat cu Isus, iar minunea pâinilor este o prefigurare. Isus este mâna deschisă a lui Dumnezeu, care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri. „Minunile înmulţirii pâinilor, când Domnul a binecuvântat, a frânt şi a împărţit pâinile prin ucenicii săi ca să hrănească mulţimea, prefigurează belşugul pâinii unice a Euharistiei lui” (CBC 1335).

De fapt, evanghelistul scrie că Isus „a luat cele cinci pâini şi doi peşti şi ridicându-şi ochii spre cer, a rostit binecuvântarea, a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor”. Se întrevede aici în mod clar formula de consacrare folosită de Isus la ultima Cină. Dar nu este singurul element care trimite la sacramentul Euharistiei. Se menţionează faptul că minunea s-a petrecut seara, deci la ora ultimei Cine şi a primelor euharistii creştine de la începuturile Bisericii când sfânta Liturghie se celebra seara.

Apoi, distribuirea pâinii la cei prezenţi se face prin ucenici. În fine, din firimiturile care au rămas, s-au strâns douăsprezece coşuri pline. Gestul aminteşte încheierea adunărilor euharistice, când diaconii distribuiau ofertele la cei săraci iar apoi purtau pâinea consacrată, euharistia, creştinilor care din motive de boală sau vârstă înaintată nu puteau lua parte la sfânta Liturghie.

6. A treia consideraţie: Pâinea carităţii. În înmulţirea pâinilor nu sunt prefigurate doar foamea după cuvântul lui Dumnezeu şi Euharistia (pâinea euharistică). Povestirea „nu este descrierea pitorească a unui miracol săvârşit de Isus pentru ca o mulţime de oameni cumsecade să poată lua masa pe iarbă verde, într-o zi de primăvară la asfinţit de soare. Nu este ilustrarea unei simple mese câmpeneşti ci o sinteză abilă şi o prezentare inteligentă a celor mai importante adevăruri ale Bisericii apostolice(Papa Benedict al XVI-lea).

Ce ne spune Evanghelia de azi? Evanghelistul notează mai întâi că lui Isus îi este milă de oameni, de orice om şi de omul întreg, trup şi suflet. Sufletelor le împarte Cuvântul, trupurilor le dă vindecarea şi hrana. De aceea, ne putem apropia de pericopa evanghelică dintr-o altă perspectivă. Totul începe cu o observaţie care denotă sentimentul profund pe care Isus îl are faţă de popor: „Coborând din luntre, a văzut o mare mulţime de oameni, i s-a făcut milă de ei şi le-a vindecat bolnavii” (Matei 14,14).

Compasiunea lui Isus dezvăluie milostivirea lui Dumnezeu. Este atitudinea celui care se simte implicat şi responsabil. Este o atitudine concretă ce cuprinde simpatie, dragoste şi milă dovedite prin fapte. Pornind de la acest sentiment cu multe nuanţe, pot fi înţelese gesturile lui Isus menţionate cu atenţie de către evanghelişti. Isus porunceşte ucenicilor, se roagă, mulţumeşte, sporeşte pâinile, le frânge şi le dă ucenicilor ca să le împartă mulţimii.

Isus „rosteşte binecuvântarea”: aceasta este atitudinea cea mai autentică a omului înaintea lui Dumnezeu, în relaţiile sale cu lucrurile din jur şi cu semenii săi. A binecuvânta înseamnă a recunoaşte că bunurile pământeşti sunt un dar al lui Dumnezeu, pentru care se cuvine să-i mulţumim. Sunt daruri de care trebuie să ne folosim cu bucurie şi pe care trebuie să le împărţim cu alţii în dragoste. Aceasta este masa întinsă de Creator pentru toţi oamenii şi nu doar pentru o parte din ei.

Ajungem astfel la pâinea carităţii fraterne pe care trebuie să o împărţim cu cei flămânzi, săraci şi nevoiaşi. Potrivit credinţei biblice, săracii protejaţi în mod special de Dumnezeu sunt văduva, orfanul şi străinul. Ca ucenici ai lui Isus şi fii ai Tatălui din ceruri, îi cerem zilnic Domnului să ne dea „pâinea noastră cea de toate zilele”, aşa cum o împarte cu dărnicie la toate vieţuitoarele: „dă hrană animalelor şi puilor de corb care strigă” (Psalmul 147,9). Nu uităm însă îndemnul lui Isus: „Fiţi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6,36).

Prin împărţirea hranei cu alţii omul îl imită de Dumnezeu şi trăieşte în iubirea sa manifestată în Isus Cristos. Să-l rugăm pe Dumnezeu să ne facă să descoperim prezenţa sa iubitoare manifestată în darul pâinii. Fie ca darul pâinii - Cuvânt, Euharistie şi Caritate - să ne lărgească inimile pentru ca să putem împărţi cu alţii cele necesare vieţii.

Adăugăm încă trei consideraţii de ordin practic ce se desprind din Evanghelia înmulţirii pâinilor şi peştilor.

7. La masă cu toţi. Există populaţii care se disting prin ospitalitate. Astfel vrea să treacă şi ţara noastră. În multe însă cu greu masa este un lucru ce se împarte cu toţi. Asta nu este posibil întotdeauna şi cu oricine. Masa este rezervată familiei, prietenilor, persoanelor care sunt acceptate în intimitatea proprie. Străinii sunt excluşi. Fiecare cu ai săi: aceasta este regula ce pare să se impună în mod instinctiv când este vorba de a sta la masă.

Să fie vorba de o teamă instinctivă că nu ne va ajunge, că ne va lipsi necesarul? Uneori, se poate întâmpla. Dificultatea are însă rădăcini mai profunde. A mânca împreună înseamnă să dăruieşti o parte (o părticică) din propria viaţă. Aceasta este cu adevărat posibil între persoane acceptate şi familiare. Teama că nu vor avea necesarul pentru ei o simţeau şi ucenicii invitaţi de Isus să dea de mâncare mulţimii. Fără îndoială, refuzul lor de a răspunde la solicitarea lui Isus era legat mai cu seamă de nevoia de a rămâne împreună în grupul celor intimi.

Isus respinge această ispită. Rupe barierele pe care apostolii încearcă să le construiască. Le cere să fie deschişi faţă de alţii şi să împartă ceea ce au cu toţi cei prezenţi. În felul acesta face să se nască lumea visată de toţi, atât de mult aşteptată de poporul evreu. În această lume nouă, toţi se satură cu pâine şi, mai mult, cu iubire. Împărăţia lui Dumnezeu este inversul unei societăţi în care predomină regula „fiecare pentru sine”.

8. Biserica şi caritatea. Lui Isus îi este milă de mulţime şi îi invită pe cei doisprezece apostoli care sunt temeliile noului popor al lui Dumnezeu, să dea de mâncare la toate acele persoane. Dar ei ezită. Pentru a da pâine la toţi ar trebui să meargă în satele din jur să facă aprovizionări. Asta înseamnă osteneală şi mari cheltuieli. Preferă să-i spună lui Isus că au doar „cinci pâini şi doi peşti”. În alte cuvinte, îi spun: „Ceea ce avem, abia ajunge pentru tine şi pentru noi. Ceilalţi să se aranjeze cum pot”.

Dar Isus nu este de această părere. Le spune să-i aducă pâinile şi peştii, şi la fel ca Dumnezeu în ţinutul Sinai pregăteşte mulţimii o masă în pustiu. Săvârşeşte gesturile care vor fi Liturghia pe care Biserica nu o va uita niciodată: frânge pâinile, mulţumeşte lui Dumnezeu şi le împarte la oameni. Dumnezeu aprobă aceste gesturi şi mâinile lui Isus săvârşesc minunea. Pâinile şi peştii ajung să îi sature pe toţi şi la sfârşit rămân douăsprezece coşuri. Doisprezece erau şi apostolii care purtau acele coşuri pentru distribuirea mâncării şi strângerea resturilor. Biserica, noul popor al lui Dumnezeu, frânge pâinea şi o împarte. Dumnezeu sporeşte pâinile prin fiul său Isus, iar ucenicii sunt colaboratorii lui şi iau parte activă la minune.

Cuvântul lui Dumnezeu se prezintă azi într-o lume în care se lărgeşte tot mai mult distanţa dintre săraci şi bogaţi, dintre flămânzi şi prea sătui. Ne vine spontan să reacţionăm ca ucenicii când Isus le-a cerut să dea de mâncare mulţimii: „Ceea ce avem abia că ajunge pentru noi. Ceilalţi să se descurce cum pot”. Isus însă le cere să răstoarne situaţia prin aceleaşi gesturi făcute de el: să împartă ceea ce au.

Mulţi creştini s-au comportat aşa şi au contribuit la crearea unei lumi mai bune, repetând de milioane de ori minunea lui Isus. Asociaţiile de caritate au înmulţit în lume mâncarea şi medicamentele, casele pentru săraci, spitalele şi şcolile. Au încercat să dea puţină fericire tuturor în aşteptarea de a-l întâlni pe Dumnezeu şi de a se aşeza la marele ospăţ pe care ni l-a pregătit în cer. Astăzi nouă trebuie să ne fie milă de mulţimea celor flămânzi şi nevoiaşi. Să avem sentimentele în care Dumnezeu l-a educat pe poporul său. Dacă ne va fi milă, vom reînnoi şi noi minunea lui Isus şi vom afla milă.

9. Minuni sub ochii noştri. În Evanghelia zile se arată că lui Isus îi este milă de oameni: vindecă, împarte cuvântul şi pâinea, oferă hrană pentru omul întreg, trup şi suflet. Dacă este aşa, atunci de ce nu o face şi azi? De ce nu sporeşte pâinea pentru sute de milioane de oameni care îndură foame pe pământ?

Ce să răspundem? Desigur, Isus continuă şi azi să înmulţească cele cinci pâini şi cei doi peşti! O face la scară mondială. Să ne uităm în jur. Dacă suntem la ţară, în acest sezon de vară, vedem lanurile de grâu care acoperă câmpurile şi colinele. Dacă suntem la mare vedem pescarii care trag năvoadele la ţărm pline cu peşti. Au fost semănate doar câteva zeci sau sute de kilograme de boabe şi se culeg tone de grâu. Şi peştii, se înmulţesc pe măsură ce sunt pescuiţi.

Nu-i şi asta o înmulţire minunată? Deosebirea stă în faptul că ea se întâmplă în fiecare an, ne-am obişnuit şi o dăm ca sigură. Spunem că e ceva natural. Nu ne mai uimim. Explicaţiile ştiinţifice se cunosc. Ştim „cum” se petrece, cunoaştem fazele dar nu ştim „pentru ce se întâmplă” Cine „rânduieşte” ca natura să facă toate acestea cu regularitate incredibilă?

Desigur, minunea lui Isus din Evanghelie are loc pe un plan diferit. Însă aceasta le confirmă pe celelalte. Pentru cine priveşte lucrurile cu credinţă, Dumnezeu nu-i mai puţin implicat în această înmulţire „naturală” a pâinilor şi peştilor decât în cea săvârşită de Isus. Mai mult, Isus a săvârşit acea sporire extraordinară a pâinii pentru a ne ajuta să vedem minunea ordinară a pâinii care are loc în fiecare an sub ochii noştri.

Explicaţia nu pare să convingă. Sunt sute de milioane de oameni care nu au pâine îndeajuns pentru traiul de fiecare zi. Povestirea înmulţirii pâinilor conţine un amănunt ce ne poate ajuta să depăşim dificultatea înţelegerii. Isus nu a recurs la un gest de magie, nu a făcut nici o mişcare de prestidigitaţie ca să înmulţească pâinile şi peştii. Le-a spus doar ucenicilor să dea de mâncare mulţimii. Ei au adus la el puţinul pe care îl aveau de mâncare şi apoi l-au împărţit la toţi cei prezenţi.

Isus face acelaşi lucru şi azi. Cere să punem pe masa comună resursele pământului. Dumnezeu nu poate fi acuzat că nu furnizează pâine îndeajuns, dacă anual sunt distruse cantităţile „excedente” de hrană pentru a nu coborî preţurile! Unii au mult, prea mult, alţii puţin, prea puţin, sau deloc. O mai bună distribuţie, mai multă solidaritate cu alţii. În aceasta se află soluţia.

10. Biserica în acţiune. Acum noi suntem acea persoană, acel băiat potrivit unuia dintre evanghelişti, care avea „cinci pâini de orz şi doi peşti” (Ioan 6,9). Deosebirea este că ţinem totul pentru noi, nu punem nimic la dispoziţie pentru a potoli foamea celor lipsiţi. Isus ia puţinul pe care ucenicii îl au şi în mâinile sale puţinul devine mult; pâinea ruptă şi împărţită cu alţii devine abundentă.

Isus sporeşte pâinile şi peştii, dar alţii le distribuie mulţimii. Minunea pâinilor este o imagine a Bisericii. Cristos i-a încredinţat cuvântul şi hrana pentru viaţa lumii. Dar ele trec prin mâinile ucenicilor săi. Astăzi suntem chemaţi să fim asemenea lui Dumnezeu: mână deschisă, darnică şi dăruitoare. Asemenea lui Isus la înmulţirea celor cinci pâini şi doi peşti.

Cu câteva zile în urmă, la 30 iulie, cotidianul L’Osservatore Romano a publicat un articol intitulat „La cena delle lunghe forchette” - Cina furculiţelor lungi. Autorul semnalează un gest petrecut la Istanbul cu ocazia încheierii postului musulmanilor din luna Ramadan. La o masă festivă oficială, potrivit tradiţiei dervişilor dansatori (rotitori) imamul i-a întins cu furculiţa din partea stângă o bucată din prăjitura specială vecinului de alături. Gestul a fost notat de invitaţii creştini. Unii din curiozitate, alţii considerându-l sugestiv, printre care autorul articolului, s-au prezentat la imam cerându-i să repete gestul şi cu ei. Şi n-au fost refuzaţi.

Articolul se încheie cu o simpatică reflecţie care circulă ca povestioară şi în limba română. Versiunea care urmează are avantajul că pleacă de la ceva concret, întâmplat recent.

Se spune că în viaţa de dincolo, la banchetul regal al nunţii, fiecare credincios admis la masă va avea la dispoziţie aceleaşi tacâmuri, atât pentru rai cât şi pentru iad. Toţi vor avea furculiţe şi linguri cu cozi foarte lungi imposibil de folosit pentru a duce mâncarea la gură. Atunci deosebirea va fi clară. Cine nu s-a deprins în viaţă să practice caritatea, va încerca în zadar să ducă mâncarea la gură, căci nu va reuşi din cauza cozilor enorme ale tacâmurilor; nici nu avea timpul să descopere cum se poate depăşi obstacolul aparent al cozilor lungi.

Celui care s-a deprins să trăiască în dragoste şi caritate, nu-i va fi greu să se hrănească pentru că găseşte repede soluţia cea mai simplă: mâncarea îi va fi dusă la gură de propriul vecin. Fiecare se poate servi de tacâmuri doar pentru a duce mâncarea la gura vecinului de viaţă veşnică. Aşa este în cer. Oamenii nu se hrănesc pe ei înşişi. Folosesc furculiţe şi linguri lungi pentru a da de mâncare altora. Aproapelui. Aşa cum s-au deprins pe pământ.

Tuturor, duminică plăcută.

(RV – A. Lucaci, material omiletic de vineri 1 august 2014)

Aici, serviciul pentru versiunea audio: RealAudioMP3




Trimiteți






Cine suntem Orar programe Scrie redactiei Productie RV Linkuri Alte limbi Sfântul Scaun Cetatea Vaticanului Celebrari liturgice ale Papei
Conţinutul acestui site este protejat de Copyright ©. Webmaster / Referinţe / Condiţii legale / Pentru publicitate