HomeRadio Vatican
Vatican Radio   
alte limbi  

     Home > Biserică >  2014-08-08 15:22:20
A+ A- Tipăreşte Pagina



Consideraţii omiletice la Duminica a XIX-a de peste an (A). Cu Isus pe mare: „Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!”



(RV – 10 august 2014) E ziua Domnului. La începutul sfintei Liturghii euharistice ne rugăm cu psalmistul: „Ia aminte, Doamne, la legământul tău, iar viaţa săracilor tăi să n-o dai uitării niciodată. Scoală-te, Doamne, apără cauza ta şi nu uita strigătul celor care te caută (cf. Psalmul 73/74,20. 19.22-23). În sărbătoarea săptămânală a Paştelui îl preamărim pe Dumnezeu pentru legământul de iubire reînnoit întru moartea şi învierea Fiului său, Isus Cristos; îi aducem mulţumire pentru darurile sale şi implorăm ajutor în strâmtorările vieţii: Scoală-te, Doamne, apără-ne şi ascultă strigătul celor care te caută! Din Evanghelia zilei vine răspunsul lui Isus pentru toţi cei care îl cheamă: Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!” La strigătul fiecăruia dintre noi „Doamne, salvează-mă!”, Isus îşi întinde mâna şi ne prinde, urcă în barca noastră şi furtunile se liniştesc.

1. Dumnezeu prezent alături de noi. Toată Biblia poate fi înţeleasă ca drumul istoric al lui Dumnezeu cu omenirea. Pentru a se apropia tot mai mult de oameni, Dumnezeu îşi aşează cortul prezenţei sale în mijlocul lor, ia chip omenesc, se face om. Împărtăşeşte cu oamenii osteneala călătoriei, infidelităţile din partea prietenilor, emoţiile şi durerile. În experienţa noastră de rugăciune are loc întâlnirea intimă cu Isus, fiul lui Dumnezeu în mâinile căruia ne abandonăm zi de zi. În credinţă aderăm la persoana lui Cristos Domnul în orice situaţie.

2. Cu Isus, duminică de duminică. Ne reamintim că duminica trecută l-am lăsat pe Isus împreună cu ucenicii pe malul lacului Tiberiade, la locul înmulţirii a cinci pâini şi doi peşti cu care a săturat cam cinci mii de bărbaţi, în afară de femei şi copii. Ne putem imagina entuziasmul mulţimii faţă de Isus, încât unii voiau să-l proclame rege.

Se cuvenea, într-un fel, ca ucenicii să rămână şi să zăbovească puţin ca să se bucure la terminarea sărbătorii. În schimb, Isus îi zoreşte să urce în barcă şi să treacă înaintea lui pe celălalt mal. Nu vrea ca ucenicii să se culce pe laurii succesului facil şi să uite de drumul pe care îl au de făcut. S-ar putea spune că, terminată Liturghia, începe misiunea.

La început, ucenicii îi sugeraseră lui Isus să dea drumul mulţimii ca să meargă prin satele vecine să-şi cumpere de mâncare. Însă Isus nu a voit să-i trimită pe oameni flămânzi. Acum, după ce toţi au mâncat şi s-au săturat, poate liniştit să-i trimită în pace. Apoi, s-a urcat pe munte singur ca să se roage. Notăm din aceasta stilul de viaţă al lui Isus care îşi împarte timpul între grija pentru nevoile oamenilor şi cultivarea comuniunii intime cu Tatăl. Vindecă bolnavii şi satură mulţimea iar apoi se retrage pentru a întreţine legătura cu Tatăl în rugăciune. Când s-a înserat, Isus era acolo singur. Barca ucenicilor se îndepărtase deja de uscat, la mai multe stadii, zguduită de valuri, deoarece vântul le era împotrivă. Pe la straja a patra din noapte, Isus a venit la ei, umblând pe mare” (Matei 14,23b-25).

Ajungem astfel la lecturile Liturghiei de azi. Ca de obicei, prima lectură este în strânsă legătură cu Evanghelia şi pregăteşte înţelegerea ei. În prima lectură avem un fragment din cartea întâi a Regilor despre fuga profetului Ilie de mânia Isabelei, soţia regelui Ahab iar Evanghelia cuprinde episodul furtunii pe mare în versiunea sfântului Matei.

Astfel, furtună şi pace, coşmar şi linişte se confruntă în scenele tensionate descrise atât în prima lectură cât şi în Evanghelia zilei.

3. Dumnezeu aduce calmul şi pacea. Dumnezeu se manifestă lui Ilie pe care lumea îl cinsteşte ca mare profet şi maestru. Faptul este povestit în fragmentul din cartea întâi a Regilor 19,9a.11-13a. Este un moment important în care Dumnezeu învaţă poporul să-l simtă aproape în intimitatea vieţii sale.

Ilie, profetul al cărui „cuvânt ardea ca o torţă” (Sirah 50,1), persecutat de regina Isabela, ajunge la muntele Horeb-Sinai, adică la izvorul credinţei într-un singur Dumnezeu şi al istoriei lui Israel. În itinerarul său profetul urmăreşte descoperirea adevăratului chip al lui Dumnezeu. El era obişnuit să şi-l imagineze pe Dumnezeu după schemele „furtunoase sinatice”, ca forţă implacabilă şi triumfală. În singurătatea muntelui, Ilie, „profetul asemenea focului” îl caută atunci pe Dumnezeu în vântul puternic în stare să zguduie munţii şi să despice stâncile, în cutremurul de pământ şi în foc, după schemele sale personale şi cele transmise de tradiţie.

De fapt, incendii, furtuni, mişcări telurice şi erupţii vulcanice constituiau cadrul popular în care aveau loc apariţiile divine: „Domnul face să se audă măreţia glasului său, îşi arătă braţul său întins, cu mânie aprinsă şi cu flacără de foc mistuitor, cu vijelie, cu furtună şi cu piatră de grindină” (Isaia 31,30). Iar psalmul 28/29, cel mai vechi din toată Psaltirea, are drept coregrafie dezlănţuirea unei furtuni năprasnice care doboară cedrii Libanului.

Dar acest Dumnezeu, visat după propria închipuire sau aşteptările personale nu se prezintă la întâlnirea cu omul. Dumnezeu alege să se arate lui Ilie în liniştea şi în pacea unei adieri de seară.

Profetul îşi acoperă faţa ştiind că „nici un om nu poate să vadă faţa lui Dumnezeu şi să rămână viu” (cf. Exod 33,22); cunoaşte că Domnul este simplitate, intimitate, bunătate, prezenţă răbdătoare şi duioasă, duh şi viaţă.

Dumnezeu nu împărtăşeşte atitudinea de cruciadă şi nerăbdarea, aşa cum Isus nu va accepta zelul şi indignarea fiilor lui Zebedeu, când locuitorii unui sat samaritean i-au închis porţile şi nu l-au primit: „Doamne, vrei să cerem ca focul să coboare din cer şi să-i consume?”. Dar Isus, întorcându-se, i-a mustrat” (Luca 9,54-55).

Dumnezeul Bibliei educă în răbdare şi nu ezită să se definească chiar tată, mamă, mire, maestru, călăuză şi amână judecata, pentru că el doreşte „viaţa şi nu moartea păcătosului”, vrea ca el „să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască?” (cf. Ezechiel 18,23).

Deci, cum spune textul, profetul Ilie nu-l întâlneşte pe Dumnezeu în vântul puternic să rupă munţii şi să despice stâncile, nici în cutremurul de pământ, nici în focul fulgerelor. Dumnezeu îi vorbeşte faţă în faţă într-un sunet linişte profundă. Acel Dumnezeu care se manifestă lui Ilie, şi prin el întregului popor evreu, este un Dumnezeu apropiat care îl cheamă şi îi vorbeşte, deşi rămâne Stăpânul absolut al lumii, domină cutremurul, vântul puternic şi focul. Dumnezeu este acolo, unde un om precum Ilie îl caută. Este un prieten, tovarăş de drum care vorbeşte şi ascultă, aduce calmul şi pacea în marile încercări ale vieţii.

4. Isus este Emanuel, ”Dumnezeu cu noi”. Isus este Dumnezeu care devine tovarăşul nostru de drum, sprijinitorul vieţii noastre, fratele nostru. Suindu-se la cer la Înălţare ne-a asigurat spunând „Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii” (Matei 28,20).

Pagina Evangheliei de azi, Matei 14,22-33, garantează creştinilor această prezenţă liniştitoare a lui Isus. Arată totodată cât este de greu a-l vedea pe Isus în timpul încercării şi a-l simţi aproape în momentele de descurajare. Avem nevoie de purificarea şi creşterea credinţei.

Într-adevăr, şi scena din Evanghelia zilei este învăluită de vânt furtunos, valuri furioase şi frică îngrozitoare. Vuietul vântului şi scufundarea lui Petru în apele învolburate şi în moarte sunt urmate de glasul calm al lui Cristos ca într-un fel de apariţie pascală: „Curaj, sunt eu, nu vă temeţi!” Fragmentul devine semnul unei întâlniri a lui Cristos cu Biserica sa în dificultate şi cu „puţina credinţă, reprezentată de Petru, purtătorul ei de cuvânt.

Evanghelistul Matei descrie barca apostolilor zguduită de un vânt puternic. Oamenilor din barcă le este frică, sunt atât de tulburaţi încât atunci când Isus apare spre a-i linişti, cred că văd o fantasmă: „Văzându-l că merge pe mare, discipolii s-au tulburat, spunând că este o fantasmă şi, de frică, au început să strige. Dar Isus le-a vorbit îndată: „Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!” (Matei 14,26-27).

Noaptea pe mare în timp de furtună, Petru a avut un transport de credinţă şi a mers pe valuri spre Isus. Doar câţiva paşi, căci - spune evanghelistul - „văzând vântul puternic, s-a înspăimântat şi, pentru că a început să se scufunde, a strigat: „Doamne, salvează-mă!” Îndată Isus a întins mâna, l-a apucat şi i-a zis: „Om cu puţină credinţă, de ce te-ai îndoit?” Când s-a urcat în barcă, vântul a încetat, iar cei care se aflau în barcă l-au adorat spunând: „Cu adevărat eşti Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 14,30-33).

Fără credinţă este imposibil a păşi cu Isus în istoria plină de contradicţii. Dacă trăim propria credinţă, atunci cu Isus totul se calmează şi uimiţi exclamăm: „Cu adevărat eşti Fiul lui Dumnezeu”. Această mărturisire este opusul celei din textul paralel de la Marcu 6,51-52: „Nu înţeleseseră nimic cu privire la pâini, căci inima lor era împietrită”.

Faptele din Evanghelie nu au fost scrise pentru a fi doar povestite. Au fost scrise pentru a fi retrăite. Este ceea ce face evanghelistul Matei. Desigur, Matei povesteşte un fapt real, dar descriindu-l înţelege evenimentul în lumina pascală. Se gândeşte la Biserica în care trăieşte. Are în vedere prima comunitate creştină, zguduită de persecuţii şi tulburată de frică. Recunoaşte că nici siguranţa credinţei că Isus a înviat nu reuşeşte să dea pace comunităţii. Îi este teamă că se va scufunda, că va fi înghiţită de valuri.

Marcu face istorie, Matei însă reciteşte faptele în lumina Paştelui, încrezător că Isus înălţat la cer mijloceşte pentru ucenici săi înaintea Tatălui. Evanghelistul dă astfel o mărturie despre credinţa comunităţii sale care află în istoria ei zbuciumată acea credinţă care îi dă curajul de a continua să meargă înainte cu Isus. Şi aceasta este valabil şi pentru noi.

Credinţa înseamnă siguranţa prezenţei lui Isus şi încredere în el. Matei redactând această pagină, aminteşte un eveniment la care a asistat, dar transmite Bisericii o învăţătură. Trebuie să ne întărim credinţa în Isus prezent mereu alături de noi, în zilele frumoase şi liniştite şi în zilele întunecoase şi agitate şi să avem încredere în el care este „Dumnezeu cu noi”, orice s-ar întâmpla.

5. Biserica zguduită de furtuni. Situaţia comunităţii creştinilor de azi se aseamănă sub multe aspecte cu cea la care se gândea Matei. Barca noastră călătoreşte pe ape agitate de ostilităţile dintre popoare şi de coliziunea dintre culturi şi civilizaţii la început de mileniu. Invocaţia omului de credinţă este un singură, la fel ca odinioară pentru Petru: „Doamne, salvează-mă”.

Isus este prezent şi ne întinde mâna. Domnul Isus nu cere de la noi elanul extraordinar de a merge pe apă, dar vrea să ne încredem în el în pofida vântului şi a furtunii dezlănţuite: în ciuda îndoielilor şi temerilor. Credinţa este garanţia prezenţei lui Cristos în momentele cele mai dureroase iar această prezenţă aduce calmul sufletesc, pace şi linişte.

Apostolii în barca zbătută de valuri pe marea furtunoasă se liniştesc îndată ce depăşesc teama că Isus ar fi o fantasmă şi devin conştienţi de prezenţa lui calmă şi iubitoare. Petru, încrezându-se în cuvântul Învăţătorului, merge pe apă cât timp nu se îndoieşte de prezenţa lui Isus. Când devine predominantă în el gândirea umană şi nu credinţa în Isus, se înspăimântă, şi începe să se scufunde.

6. Un comentariu al lui Origen. Mâna lui Cristos glorios, „Stăpânul universului şi al istoriei”, dă certitudine şi inspiră speranţă şi bucurie Bisericii în criză şi în căutare, suspendată peste haosul răului sau pe marea îndoielii. Acea mână întinsă spre Petru nu înseamnă numai mântuirea lui dar şi a noastră. Iată un comentariu la scena evanghelică scris de unul dintre primii teologi creştini, Origen din Alexandria Egiptului, între secolele II-III. Dacă într-o zi vom avea de înfruntat ispite inevitabile şi implacabile, să ne amintim că Isus ne-a făcut să urcăm în barcă şi vrea ca singuri să trecem înaintea lui pe malul celălalt. Când, în toiul furtunilor suferinţelor, vom fi trecut trei sferturi din noaptea întunecoasă ce domneşte în momentele ispitirii, luptând cât putem mai bine şi având grijă să evităm naufragiul credinţei, să fim siguri că, intrând în ultimul sfert al nopţii, când întunericul va fi de-acum înaintat şi ziua aproape, alături de noi va sosi Fiul lui Dumnezeu, pentru a ne face marea prielnică şi calmă, venind pe valuri. Atunci şi noi vom umbla cu el pe valurile încercării, durerii şi răului”.

7. Curajul credinţei. Ce spunea amintirea furtunii pe mare creştinilor din prima generaţie? Situaţia era nouă. Dar credeau cu tărie că Isus nu este departe şi absent: că se putea conta pe el. Credeau că le spune să meargă spre el „umblând pe apă”, înaintând printre valurile lumii, bazându-se numai pe credinţă. Nu va fi uşor; vor fi momente de întuneric în care se vor întreba dacă a fost „o fantasmă”, dacă tot ceea ce au crezut şi trăit este o iluzie. Dar asta i s-a întâmplat şi lui Petru. La sfârşit însă strigă şi este salvat. Încercarea serveşte pentru întărirea credinţei că Isus nu-i abandonează pe ucenici. În încercări credinţa se purifică şi îi pregăteşte pe ucenici să stea înaintea judecătorilor şi tribunalelor ostile, gata să proclame că Isus Cristos este cu adevărat Ful lui Dumnezeu! (cf. Matei 14,33).

Considerând viaţa noastră personală vedem că de multe ori se aseamănă cu acea barcă „zbătută de valuri din cauza vântului contrar”. Barca în dificultate poate fi propria căsătorie, propria familie, propria slujire preoţească, sănătatea, locul de muncă. Vântul contrar poate fi ostilitatea şi neînţelegerea din partea altora, răsturnarea continuă a sorţii, dificultăţile politice, criza socială.

Poate la început am înfruntat cu curaj greutăţile, decişi să nu pierdem credinţa şi să ne încredem în Dumnezeu. Am umblat câtva timp şi noi „pe apă”, încrezându-ne numai în ajutorul lui Dumnezeu. Dar apoi văzând vântul puternic şi încercările din ce în ce mai îndelungate şi dure, am trăit un moment în care totul părea că se scufundă. Am pierdut curajul. Curajul credinţei.

Acesta este momentul în care să primim şi să auzim ca adresate nouă personal cuvintele lui Isus din timpul furtunii pa marea Tiberiade: „Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!” (Matei 14,27).

Această exclamaţie apare de mai multe ori în Noul Testament şi rostită mereu de Isus: Curaj, fiule, păcatele îţi sunt iertate”, îi spune Isus paraliticului (Matei 9,2).

„Curaj, fiică! Credinţa ta te-a vindecat”, îi spune Isus femei bolnave de hemoragie (Matei 9,22).

„Curaj! Eu am învins lumea”, le spune Isus ucenicilor înaintea pătimirii (Ioan 16,33).

„Curaj – spune Isus arătându-se într-o noapte lui Paul – e necesar ca tu să dai mărturie despre mine şi la Roma” (Fapte 23,11).

Evanghelia ne spune că şi în situaţiile vieţii, când, omeneşte vorbind, nu mai există nimic de făcut, putem striga ca Petru în momentul afundării: „Doamne, salvează-mă!”. Şi Domnul ne va prinde de mână, va urca în barca noastră şi va linişti furtuna.

Încheiem aceste consideraţii cu un cuvânt al lui Dumnezeu din cartea lui Isaia: ”Dumnezeu dă putere celui ostenit şi înmulţeşte tăria celui vlăguit. Cei tineri obosesc, iar cei maturi se ostenesc şi se poticnesc, dar cei care speră în Domnul îşi întăresc puterea, se înalţă ca pe aripi de vultur, aleargă, dar nu ostenesc, umblă, dar nu obosesc (Isaia 41,29-31).

Totul prin Isus Cristos, Domnul nostru.

(RV – A. Lucaci, material omiletic de vineri 8 august 2014)
Aici, versiunea pentru serviciul audio: RealAudioMP3




Trimiteți






Cine suntem Orar programe Scrie redactiei Productie RV Linkuri Alte limbi Sfântul Scaun Cetatea Vaticanului Celebrari liturgice ale Papei
Conţinutul acestui site este protejat de Copyright ©. Webmaster / Referinţe / Condiţii legale / Pentru publicitate